I.5. O mărturie de care aveam nevoie...

O mărturie de care aveam nevoie...

-Sfântul Ignatie Briancianinov si vremurile noastre-

Cartea Sfântului Ignatie Briancianinov - Despre vedenii, duhuri si minuni , este una dintre cele mai importante mărturii ortodoxe despre răspunsul la întrebările omului contemporan privitoare la enigmele si misterele din jurul său.

De la bun început ar trebui să observăm că vastul domeniu al vedeniilor si minunilor nu mai este un domeniu ezoteric. Lumea de astăzi e fascinată, putem spune chiar hipnotizată, de tot ceea ce înseamnă cunoastere ocultă, cunoastere paranormală. Chiar dacă putini oameni se dedică total acestui gen de cunoastere pseudo-spirituală, practic marea majoritate a lor cochetează cu acest fenomen. O banală dovadă este numărul mare de tipărituri de acest gen, de la reviste până la mari dictionare de specialitate, de la talk-show-uri radiofonice până la aproape permanentele reportaje din emisiunile de stiri.

Des invocata afirmatie a lui Andre Malraux privitoare la secolul nostru a fost putin distorsionată de traducere: "Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc", citează unii. Malraux a folosit cuvântul spiritual, nu religios. Diferenta este importantă. S-a vrut a spune nu că în secolul XXI religia - prin care omul se apropie de Dumnezeul personal - va cunoaste o mare înflorire, ci că singura sansă ca secolul XXI să nu aducă sfârsitul lumii este ca oamenii să îsi valorifice căutările spirituale. Căutări spirituale care nu au drept scop trăirea vietii după voia lui Dumnezeu, ci satisfactia superficială a împlinirii setei de Absolut.

Apostazia de tip new-age-ist, caracteristică ultimelor decenii a secolului XX, si-a modificat putin orientarea. Figura centrală a unui nou Mesia nu mai este asteptată cu aceeasi intensitate. Dar sloganul "do it yourself" - "mântuieste-te prin propriile puteri", este la fel de actual.

Oamenii caută căi spirituale cât se poate de originale, cât se poate de fascinante, cât se poate de comode. Oamenii aleargă după minuni, după senzational.

Pentru oamenii acestia cuvintele Sfântului Ignatie par nefiresti sau chiar absurde.

Cartea pe care o prezint aici contine două părti, una despre venirea Antihristului si alta despre vederea duhurilor. La început este asezată o scurtă dar edificatoare predică despre minuni. În această predică, ca si în primele pagini care îi urmează, ni se prezintă punctul de vedere ortodox asupra nevoii de senzational pe care o simte omul zilelor noastre.

Nu putem spune că această trăsătură este specifică doar vremurilor în care trăim. Minunile au justificat de-a lungul istoriei apartenenta unui mare număr de oameni la o credintă sau la alta. Dintotdeauna, atât minunile reale, cât si înselările diavolesti sau falsele minuni au captivat, au stârnit admiratie.

Dar niciodată dorinta de a vedea o minune sau dorinta de a afla cât mai multe despre minuni nu a fost la fel de intensă ca în zilele noastre.

S-a ajuns chiar ca dorinta de a sti cât mai multe despre minuni să devină obsesivă. Oamenii află cum un anumit copil citeste gândurile altora, cum o femeie oarbă vindecă aproape orice boală, sau cum un duh care pretinde despre sine că este Maica Domnului prevesteste un cutremur.

Obsesia minunilor a căpătat un caracter mistic: cei care citesc cu nesat în ziare despre ultima aparitie paranormală nu se mai consideră oameni obisnuiti. Ei sunt din clasa spiritelor "înalte", preocupate de legătura dintre lumea noastră si lumea invizibilă ochilor trupesti.

Valoarea supremă a unor astfel de oameni este binele. Dar un bine impersonal, un bine relativ, un bine care nu are prea multe de-a face cu Cel care S-a răstignit pentru binele nostru, adică pentru mântuirea noastră.

Persoanele preocupate de "colectionarea ratională" a minunilor, fie ele adevărate sau false, au de obicei senzatia că drumul lor nu este cu nimic mai prejos decât drumul pe care merg credinciosii. Ele consideră că nu calcă cu nimic poruncile Bisericii în timp ce merg pe drumul care li se pare bun. "Minunea e un lucru dumnezeiesc, nu? De ce să strivim corola de minuni a lumii, încercând să separăm care minuni sunt bune si care nu?"

Acestor oameni, învătătura Sfântului Ignatie despre acest subiect li se va părea socantă. Cuvintele sfântului demontează simplu, dar nu simplist, ideea potrivit căreia nevoia de senzational este o caracteristică a sufletelor elevate.

Oamenii cer semne, invocând faptul că dacă ar primi semnele respective ar crede în Dumnezeu. Dar Sfântul Ignatie arată foarte clar că cererea lor este falsă. De altfel, Sfânta Scriptură ne-a învătat că cei care nu vor să primească cuvântul mântuirii "nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morti" (Luca 16, 31).

Se observă totusi că nu putini oameni, fascinati de sfera paranormalului, fascinati de minunile diavolesti, cred că există viată după moarte, cred că există îngeri si demoni.

De ce atunci Evanghelia spune că minunile nu pot întoarce inimile îndărătnice? Răspunsul îl aflăm în Vietile Sfintilor: văzând minunile făcute de către sfintii mărturisitori, unii păgâni se încăpătânau să respingă propovăduirea acestora, si să considere că sfintii aveau puteri diavolesti. Nimic nu îi poate obliga pe cei îndărătnici să primească învătătura crestină.

Atunci cum de anumite semne paranormale îi conving brusc pe unii să creadă că există Dumnezeu?

Înainte de a răspunde la această întrebare ar trebui să observăm cu atentie care sunt trăsăturile credintei pe care o dobândesc acestia. Vom analiza modul în care cred cei care citesc cu regularitate revistele despre fenomenele paranormale: ei cred că oamenii au puteri vindecătoare, cred în spiritism ca un mod firesc de comunicare cu mortii, cred într-o sumedenie de lucruri. "Important este să ai credintă!", afirmă acestia. "Nu contează în ce crezi, important este să crezi. Si să nu fii intolerant fată de credintele altora."

După învătătura Mântuitorului, important nu este să crezi, important este în ce crezi. Dacă nu crezi în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, dacă nu crezi că Biserica este scoala mântuirii, credinta este zadarnică.

Să observăm că semnele paranormale trezesc credinta unora nu pentru a-i apropia de Dumnezeu, ci numai pentru a-i trece de la necredintă la o credintă pierzătoare de suflet. Usurinta cu care are loc această trecere se justifică tocmai prin faptul că dusmanul mântuirii nu se opune unei asemenea îndoielnice convertiri. Se poate spune că o asemenea convertire îi usurează lucrarea. Omul necredincios poate simti lipsa lui Dumnezeu si Îl poate căuta în Biserică. Pe când falsii convertiti îsi făuresc un chip cioplit (nu din lemn sau din aur, ci din idei gresite) si se închină lui, crezând că Îl slujesc pe Dumnezeu. Convertirea lor la adevărata credintă va fi mult mai grea (exceptiile, chiar dacă sunt numeroase, confirmă totusi regula).

Este adevărat că au avut loc minuni care i-au convins pe oameni să se îndrepte fără sovăială spre adevărata credintă. Dar aceste minuni nu au fortat, nu au obligat pe nimeni să renunte la cerbicia sa. De bunăvoie oamenii au primit semnele dumnezeiesti si s-au îndreptat spre Biserică.

În cartea Sfântului Ignatie, învătătura despre falsele minuni apare strâns legată de învătătura despre semnele înselătoare pe care le va face Antihrist.

În privinta vremurilor de pe urmă, oamenii zilelor noastre au diferite atitudini. Câteva dintre ele ies în evidentă: disperarea celor ce cred că vor prinde sfârsitul lumii; indiferenta necredinciosilor sau a celor care numai cochetează cu universul religios; optimismul celor care cred că intrăm în Noua Eră a păcii si al celor care cred că Dumnezeu va aduce vremuri de împlinire; si pocăinta sinceră a celor care, observând că lumea merge din rău în mai rău, nu asteaptă sfârsitul lumii pentru a se pocăi, ci încearcă să ducă o viată bineplăcută lui Dumnezeu.

Groaza celor dintâi este de tip sectar; chiar dacă pătrunde destul de usor si în mediul ortodox, ea nu este o stare firească: Dumnezeu nu vrea să fim obsedati de sfârsit, să asteptăm urgia cerească ce îi va arde pe ceilalti, să asteptăm focul ce îi va mistui pe păcătosi. La baza acestei asteptări stă ori impresia superioritătii fată de ceilalti, mândria că dacă acum ar veni sfârsitul ceilalti ar fi condamnati, dar propria persoană ar fi mântuită, ori impresia că sfârsitul ar aduce cu sigurantă si propria osândă. Si atunci păcatul rămâne singurul mijloc de a usura putin spaima chinurilor care urmează.

Indiferenta celor din a doua categorie, a necredinciosilor si a celor care pretuiesc mai mult trupul decât sufletul, spunând că "oricum nu contează, ce va fi va fi, până atunci să ne vedem de ale noastre", este lesne de înteles. Dacă nu îsi schimbă viata auzind glasul Evangheliei, de ce si-ar schimba-o auzind că lumea va avea un sfârsit?

Atitudinea celor din a treia categorie este comună new-age-istilor si crestinilor care nu vor să ia în serios ultima carte a Noului Testament. Unii, dându-si seama că un eventual sfârsit i-ar surprinde trăind în mari păcate, gândesc: "Nu as vrea să fiu martor al sfârsitului lumii. Nu trebuie să mă gândesc la sfârsit. Nu. Vreau să fie bine. Trebuie să fie bine. Si pentru mine, si pentru urmasii ur-masilor mei. Poate că Apocalipsa Sfântului Ioan minte. Nu va fi nici un sfârsit."

Mai grav este când chiar unii care se consideră teologi încearcă să conteste faptul că Apocalipsa prezintă descoperirea pe care a avut-o Sfântul Apostol Ioan privitoare la vremurile de pe urmă. "Nu sunt profetii, sunt doar sfaturi duhovnicesti adresate într-un stil aparte cres-tinilor păstoriti de marele Evanghelist", spun acestia, călcând în picioare tâlcuirile făcute Apocalipsei de către Sfintii Părinti.

Unii oameni, văzând cum numărul mănăstirilor creste, cum si în cele mai îndepărtate părti ale globului pământesc apar comunităti ortodoxe, cred că dreapta credintă va fi primită, încetul cu încetul, de către toti locuitorii pământului. Si că, de aceea, Apocalipsa nu îsi mai are rostul. Acesti oameni au o întelegere a realitătii foarte superficială. Ei nu tin cont de faptul că păcatul se întinde cu o viteză uimitoare, că păgânismul învie si câstigă din ce în ce mai multi adepti. Astăzi păcatele împotriva firii sunt considerate normale si virtutile sunt luate în râs. Ceea ce dovedeste că lumea nu merge spre mai bine, ci spre mai rău.

Am ajuns la ultima categorie, a celor pentru care scrie Sfântul Ignatie Briancianinov: aici sunt inclusi cei care rămân fideli predaniilor Sfintilor Părinti. Ei stiu că, mai devreme sau mai târziu, Antihrist va veni. Dar oamenii nu pot sti când va fi aceasta. Ceea ce trebuie să stie este cum să nu ajungă să trăiască ca si cum ar avea "pecetea fiarei", cum să nu cadă în capcanele diavolului.

Ei nu stiu nici dacă vor prinde sfârsitul, si nici dacă urmasii lor vor prinde acele vremuri. Dar stiu că de propriul sfârsit nu îi va scăpa nimeni. Si atunci trăiesc în virtute si smerenie cugetând la moarte.

Sfântul Ignatie nu a scris despre Antihrist numai crestinilor care vor trăi în vremea acestuia. A scris si pentru noi. El ne ajută să întelegem mai bine cursele pe care ni le întind înainte-mergătorii lui Antihrist. În loc să fim robi ai lui Dumnezeu, diavolul ne vrea robi ai săi. Si, prin orice mijloace, prin discipolii pe care îi are, caută să ne atragă în mrejele sale.

Descriind viclenia lui Antihrist, Sfântul Ignatie ne ajută să îi recunoastem pe ucenicii săi si să ne ferim de ei. Si dacă nouă ne sunt de folos cuvintele sale, cu atât mai mult le vor fi de folos crestinilor din vremurile de pe urmă, care vor afla cum să îl recunoască pe cameleonicul Antihrist.

Multi si-l imaginează pe Antihrist ca pe un dictator care dărâmă biserici si varsă sânge de crestin. Dar dacă ar fi asa prea putini i s-ar închina de bună-voie. Antihrist va fi Marele Seducător, Marele Actor. Arătându-se blând, milostiv si împlinitor a toată virtutea, el va fascina, va deveni repede idolul celor lipsiti de discernământ.

Aici e marele pericol: cei care vor căuta să aprecieze valoarea antihristului după propriile idei vor fi înselati. În afara învătăturii crestine nu există nici o altă posibilitate de a recunoaste pe Antihrist drept mâna dreaptă a diavolului.

Virtutea pe care el o va mima nu va putea fi înteleasă la justa valoare decât de către cei care vor rămâne sub aripa Bisericii.

Se stie însă că el va căuta să îi atragă de partea sa, "de va fi cu putintă, si pe cei alesi" (Matei 24, 24). Această referintă scripturistică poate trezi teamă în rândurile celor care o citesc. "Dacă vor cădea până si cei alesi, ce va fi cu cei ca noi?", se întreabă unii.

Dar nu apare scris că cei alesi vor cădea, ci doar că Antihrist va încerca să îi piardă până si pe acestia. Dacă prin "cei alesi" întelegem pe crestinii care trăiesc după învătătura lui Hristos si ascultă glasul Bisericii, atunci credem că acestia vor sti să se ferească de înselare. Totusi, pentru că nimeni nu este predestinat la mântuire, chiar si acestia vor avea nevoie de mult discernământ pentru a deosebi lumina adevărată de lumina superficială în care se va ascunde slujitorul întunericului. Pentru că acesta va încerca să se dea drept rob al lui Dumnezeu.

Dacă "cei alesi" sunt crestinii care merg duminica la biserică, dar care pretuiesc mai mult propria voie decât ascultarea de Biserică, si preferă păcatul virtutii, atunci nu este de mirare că multi dintre ei vor cădea.

Sfântul Ignatie Briancianinov spune răspicat că înaintea venirii lui Antihrist mare parte dintre crestini se vor lepăda de Hristos. Greu cuvânt. Putini oameni ar vrea să ia în serios o astfel de afirmatie.

Si totusi explicatia pe care o dă sfântul este foarte simplă: Antihrist va fi primit de majoritatea omenirii pentru că va aduce cea mai înaltă bunăstare materială, va fi cel care va asigura oamenilor tot confortul si toate cele de trebuintă satisfacerii poftele trupesti.

Adresându-se oamenilor care au refuzat să Îi asculte dumnezeiasca propovăduire, Mântuitorul le-a spus: "Eu am venit în numele Tatălui Meu, si voi nu mă primiti; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veti primi." (Ioan 5, 43). Sfântul Ignatie Briancianinov reproduce tâlcuirea Sfântului Teofilact al Bulgariei la această profetie: "Antihrist va îmbia omenirea cu relizarea celei mai înalte bunăstări si prosperităti pământesti, va îmbia cu cinstire, bogătie, măretie, înlesniri si plăceri trupesti: căutătorii de cele pământesti îl vor primi pe Antihrist, îl vor numi stăpân al lor" (17 ).

Multi oameni nu îsi părăsesc acum credinta numai pentru faptul că ar avea prea putin câstig material făcând aceasta. Antihrist le va da acestora exact ceea ce le trebuie, îi va atinge exact în punctul sensibil pe cei a căror credintă este usor de clătinat.

Sfântul Ignatie consideră că "nu e ciudat faptul că minunile lui Antihrist vor fi primite fără împotrivire si cu entuziasm de către cei apostaziati de la crestininsm, de către vrăjmasii adevărului, vrăjmasii lui Dumnezeu: acestia s-au pregătit pe sine pentru primirea pe fată, cu lucrul, a trimisului si uneltei satanei, a învătăturii lui, a tuturor lucrărilor lui, după ce au intrat dinainte în împărtăsire după duh cu satana" (13).

Ce se va întâmpla însă cu cei tari în credintă? Sfântul Ignatie nu ne spune nimic nou, ci doar repetă ceea ce stă scris în Cartea Apocalipsei: numărul lor va fi foarte mic, vor fi prigoniti, batjocorâti, urâti de ceilalti. Vor fi condamnati la moarte. Se vor sui pe esafoduri "ca pe niste tronuri împărătesti, ca la un ospăt de nuntă". Imaginea pe care o prezintă sfântul este impresionantă. De fapt, asa s-au suit pe tronul muceniciei toti mărturisitorii Bisericii. Întâlnim la ei nu o filozofie proprie, nu o învătătură ciudată, ci ceea ce are Biserica în adâncul ei: dorinta de a pătimi suferinte dătătoare de viată pentru a se bucura în vesnicie de dragostea Mirelui Ceresc.

Troparul care se cântă la prăznuirea unei sfinte mucenite ne vorbeste despre starea Bisericii din vremurile de pe urmă: "Pe Tine, Mirele meu, Te doresc, si pe Tine, căutându-Te, mă chinuiesc, si împreună mă răstignesc, si împreună mă îngrop cu botezul Tău; si pătimesc pentru Tine, ca să împărătesc întru Tine; si mor pentru Tine, ca să si viez pentru Tine; si ca pe o jertfă fără prihană, primeste-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Tie...".

Sfântul Ignatie ne previne că "pentru sfintii lui Dumnezeu va veni o încercare cumplită: viclenia, fătărnicia, minunile prigonitorului, se vor sili să-i amăgească si să-i însele; prigoanele si strâmtorările rafinate, calculate si disimulate cu o vicleană inventivitate, puterea nelimitată a prigonitorului îi vor pune într-o situatie cât se poate de grea; micul lor număr va părea infim în fata întregii omeniri, si pe seama părerii lor se va pune o deosebită neputintă; dispretul obstesc, ura obstească, clevetirea, prigoana, moartea silnică vor deveni soarta lor. Numai printr-o osebită împreună-lucrare a harului dumnezeiesc, sub călăuzirea lui, alesii lui Dumnezeu se vor putea împotrivi vrăjmasului lui Dumnezeu, Îl vor putea măr-turisi înaintea lor si a tuturor oamenilor pe Domnul Iisus" (19).

Înainte de a-si arăta fata de prigonitor al credintei, Antihrist îsi va pune masca dragostei si a bunăvointei. "Bunăstare materială... Scăpare de griji si de necazuri... Împlinirea unui vis milenar al omenirii..."

Totusi, chiar dacă la început el nu va lovi direct credinta crestină, va avea îndrăzneala să spună despre sine că este Mesia cel asteptat.

Sfântul Ignatie ne aduce în fata ochilor învătătura patristică despre Antihrist. Urmându-l pe Sfântul Efrem Sirul, el spune despre Antihrist că "va trâmbita despre sine precum au trâmbitat înainte-mergătorii si icoanele sale, se va numi pe sine propovăduitor si restaurator al adevăratei cunoasteri de Dumnezeu: cei care nu înteleg crestinismul vor vedea în el reprezentatul si apărătorul religiei, se vor uni cu el. El va trâmbita despre sine că este si se va numi pe sine Mesia cel făgăduit: iesind întru în-tâmpinarea lui, fiii cugetării trupesti vor striga osanale; văzându-i slava, puterea, capacitătile geniale, dezvoltarea cât se poate de cuprinzătoare după stihiile lumii, îl vor proclama dumnezeu, se vor face ajutoare ale lui" (16).

Nouă ni se pare putin probabil ca un om, indiferent de cât bine ar face oamenilor, să fie primit ca Mesia. Ne este greu să întelegem viclenia de care va da dovadă Antihristul.

E nevoie de ani si poate de zeci de ani pregătitori pentru ca valorile crestine să fie îngropate. Încetul cu încetul, crestinii vor fi învătati să creadă că banul este atotputernic, că trupul este mai important decât sufletul. Credinta va fi pervertită încetul cu încetul: viata de nevointă crestină va fi substituită de o viată comodă si iubitoare de plăceri.

Sfântul Ignatie ne spune că va fi o asteptare aproape generală a Antihristului care va putea împlini dorintele oamenilor. El va corespunde celor mai variate exigente: cei care apreciază întelepciunea acestei lumi vor vedea în el un geniu. Cei dornici de îmbogătire îsi vor vedea buzunarele pline. Cei care caută minuni, având râvna căută-torilor de comori, îsi vor vedea asteptările împlinite: Antihrist va face minuni pe care stiinta omenească nu le va putea explica.

Vorbind despre minunile Antihristului, Sfântul Ignatie prezintă pe larg învătătura ortodoxă despre minunile pe care le primeste Biserica, despre rostul lor si despre motivul pentru care harismele s-au împutinat în vremurile noastre.

Atragem aici atentia asupra câtorva aspecte ale problemei: în primele secole ale Bisericii, minunile au avut rolul de a completa, de a sluji mărturisirea prin cuvânt. Pentru ca Vestea cea bună să fie primită de către popoarele care trăiau în întunericul păgânătătii si al nestiintei, Dumnezeu S-a folosit de semne minunate.

Dar în clipa în care credinta a fost primită, minunile s-au împutinat.

Semnele aveau rolul de a-i chema pe oameni la Dumnezeu.

Din istoria mântuirii se vede că semnele nu au avut loc haotic: nici o minune nu a fost inutilă. Prin fiecare dintre ele, i s-a adresat omului o chemare de întoarcere la Dumnezeu. În momentul în care se pierde din vedere importanta pedagogică a minunilor, se pierde din vedere rostul lor.

În Evanghelii ni se prezintă multe dintre vindecările pe care le-a făcut Hristos. Din ele vedem că tămăduirea sufletului este mult mai importantă decât tămăduirea trupului. Sfântul Ignatie ne pune înainte cu multă claritate învătătura ortodoxă despre boală: boala nu este dusman al mântuirii; dimpotrivă, pe multi îi ajută la tămăduirea sufletească. Si răbdarea bolii este o binefacere mult mai mare decât vindecarea minunată.

Tămăduirea poate fi cerută numai dacă există hotărârea nestrămutată ca sănătatea să fie folosită în slujirea lui Dumnezeu.

Celor care cer vindecare fără a se gândi în ce mod se vor folosi de ea li se atrage atentia asupra faptului că tămăduirea cerută poate fi spre osândă vesnică. Tămă-duirea trupească poate fi piedică pentru tămăduirea sufletească.

Pentru oricine citeste Vietile Sfintilor este evident că acestia nu au căutat harisme, nu au cerut de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Si totusi, chiar când au primit aceste harisme, sfintii le-au folosit cu dreaptă socoteală. Faptul că un mare sfânt, Varsanufie din Gaza, a refuzat să îsi tămăduiască ucenicul prin rugăciune, con-siderând că îi este mai de folos să rabde suferinta, are o însemnătate extrem de mare. Ni se prezintă o altă întelegere a suferintei fată de cea cu care noi suntem obisnuiti.

Din cartea sfântului Ignatie reiese foarte clar ideea potrivit căreia "harismele" vindecătorilor moderni, radiestezisti sau alte soiuri de bioenergeticieni, nu au nimic în comun cu harismele sfintilor taumaturgi. Acesti vindecători, oricât de neverosimil ar părea, folosesc puterea diavolului.

Cineva s-ar putea întreba: "Dar ce, diavolul face bine?"

Da, face si bine. Dar numai în măsura în care acest bine relativ îl ajută să piardă sufletele. Dacă un bolnav se vindecă de cancer, prin tehnici vrăjitoresti, vindecarea nu îi este spre tămăduire. Sfintii Părinti au atras atentia asupra faptului că o astfel de tămăduire trebuie refuzată.

Dumnezeu stie exact ceea ne este de folos. Exemplul pe care îl dă Sfântul Ignatie, al Sfântului Apostol Pavel (care de de trei ori i-a cerut Domnului izbăvirea dintr-o anumită neputintă care îi îngreuna activitatea misionară), arată că Dumnezeu nu ascultă cererile care nu ne sunt de fapt de folos (chiar dacă nouă ni se par astfel). De cele mai multe ori Domnul, în marea Sa dragoste fată de oameni, nu ascultă decât cererile care ne sunt spre mântuire. Iar atunci când totusi ascultă si celelalte cereri, o face numai ca oamenii să îsi cunoască neputinta si să îsi înteleagă greseala.

Atunci când cererile noastre sunt îndreptătite, Dumnezeu nu pierde nici o ocazie de a ne asculta, de a-Si arăta dragostea pe care ne-o poartă. Unul dintre modurile în care se manifestă această dragoste este grija cu care ne conduce pe calea mântuirii, grija cu care ne ajută să deosebim întunericul de lumină.

Ultima parte a acestei cărti are ca temă principală vederea duhurilor - un subiect extrem de controversat. Si de această dată perspectiva duhovnicească intră în con-tradictie flagrantă cu diferitele pozitii întemeiate pe înte-lepciunea lumii acesteia.

Fără a fi ironic, Sfântul Ignatie constată nu numai faptul că majoritatea oamenilor moderni nu cunosc învă-tătura ortodoxă despre vederea duhurilor, ci si faptul că nici nu au habar despre existenta unei astfel de învătături. Cât priveste cunoasterea strict teoretică pe care o au unii privitor la lumea duhurilor, ea este la fel de valoroasă ca lipsa oricărei cunostinte. Dacă nu cumva are o sensibilă valoare negativă.

Sfântul Ignatie, asemenea unui profesor de literatură care îsi îndeamnă studentii la studiu înainte de a-si preciza punctul de vedere, recomandă crestinilor să cereceteze îndeaproape învătătura Bisericii.

El nu neagă cunoasterea ratională, cunoasterea "de scoală". Dar precizează că această cunoastere trebuie să fie sustinută de cunoasterea prin lucrare.

Geniile si oameni de cultură, oricât ar fi de "ex-perti" în aprofundarea Traditiei ortodoxe, câtă vreme nu trăiesc în propria viată Ortodoxia si nu simt în inimile lor lucrarea Sfântului Duh, rămân ca niste oameni care vorbesc despre înot fără să fi înotat în viata lor.

Învătătura "după literă" riscă să rămână o învătătură a acestei lumi. Or credinta crestină este cu totul altceva: nu este calea prin care cunoastem vreo născocire a vreunui Părinte filozof, ci este calea prin care care cunoastem Adevărul.

Cuvintele Sfântului Ignatie Briancianinov despre faptul că este imposibilă cunoasterea "rezultatelor" experientei crestine în lipsa parcurgerii directe a drumului crestin ar trebui gravate pe frontispiciul fiecărei Facultăti de Teologie ortodoxă: "Cărturarul crestin este dator să învete despre Împărătia Cerurilor nu doar din auzirea propovăduirii privitoare la ea, ci si prin cercare" (76). Învătătura strict ratională, lipsită de suportul trăirii, naste fii înspăimântători.

Sfântul Ignatie consideră extrem de importantă cunoasterea învătăturii ortodoxe despre vederea duhurilor de către crestini; el afirmă că cei care tăgăduiesc existenta duhurilor, tăgăduiesc în acelasi timp, fără să fie constienti, si credinta crestină. Există astfel de oameni. Si nu putini. Cum se explică faptul că Sfântul Ignatie are o pozitie dură fată de ei?

Răspunsul nu este prea greu de găsit: în momentul în care fragmentăm învătătura ortodoxă, separând ceea ce ni se pare bun de ceea ce ni se pare discutabil, ceea ce ni se pare obligatoriu de primit si ceea ce poate fi refuzat, negăm faptul că această învătătură este dumnezeiască. O tratăm ca pe o filozofie a acestei lumi. Dar adevărul nu poate fi fragmentat. Predania Bisericii tocmai aceasta este: o dumnezeiască mărturie despre adevăr.

În momentul în care segmentăm acestă mărturie o transformăm în altceva. Fragmentarea pe care o aducem învătăturii se reflectă în propria noastră fragmentare. Nu mai putem fi crestini ortodocsi.

De aceea Sfintii Părinti adunati la cel de-al saptelea Sfânt Sinod Ecumenic i-au condamnat pe cei care deformează Traditia: în momentul în care deformezi această Traditie te rupi de Hristos care este izvorul acestei Traditii.

Nu putem fi ortodocsi renuntând la ceea ce este specific Ortodoxiei: păstrarea Sfintei Traditii. Si cum ar putea cineva să se considere ortodox dacă respinge existenta duhurilor? Cum ar putea duce lupta duhovnicească dacă nu crede în existenta dusmanului nevăzut? Asa ceva nu este cu putintă.

Sfântul Ignatie explică pe scurt de ce: dacă nu există diavoli, atunci întruparea Domnului "nu are nici pricină, nici scop".

Dacă nu ar fi existat diavol, atunci Adam nu ar fi fost ispitit. Dacă Adam nu ar fi căzut, nu mai era nevoie ca Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze pentru mântuirea noastră.

"Dar de unde putem avea siguranta că există diavoli?", se întreabă unii. Dacă nu o avem prin credintă, altfel nu o putem avea. Numai dacă nu cumva devenim slujitori ai întunericului, si atunci stăpânii ni se arată fată către fată.

Cei care vor să aibe certitudinea că dracii există se plasează într-un teren minat: dacă ar putea ajunge numai prin rationamente logice la constatarea existentei diavolilor, prin rationamente similare ar putea demonstra existenta lui Dumnezeu. Dar nimeni nu va putea demonstra cu argumente lumesti cele duhovnicesti. Nimeni nu poate demonstra existenta Celui care vrea să credem în El si să Îl slujim cu dragoste, fără a fi apăsati de certitudinea intelectuală a prezentei Lui.

Cine respinge existenta diavolilor, respinge calea mântuirii. Atunci când te afli într-o luptă nu poti evita regulile ei. Dacă ne imaginăm că putem ajunge în Împărătia Cerurilor fără a tine cont de regulile pe care Dumnezeu ni le asează înaintea ochilor prin Predaniile Sfintilor Părinti, cădem într-o mare înselare: lupta noastră va fi lipsită de cunună.

După ce am atras atentia asupra greselii pe care o fac cei care încearcă să aibă un punct de vedere personal si diferit de învătătura ortodoxă, să vedem care sunt punctele principale ale învătăturii Sfântului Ignatie despre vederea duhurilor.

Cunoasterea acestei învătături ne este de folos pentru că avem de luptat nu numai împotriva patimilor si poftelor noastre, ci mai ales împotriva puterilor întunericului. Abia în momentul în care stim cine ne este vrăjmasul ne putem apăra de el.

În ceea ce priveste vederea duhurilor, înselarea drăcească este foarte mare, si multi au fost înselati de diavol tocmai pentru că nu au stiut cum să se apere.

Omul, după căderea sa, nu mai este vrednic să vadă lumea îngerilor. Simturile sale au devenit trupesti, si nu mai pot percepe duhurile care Îl slăvesc neîncetat pe Dumnezeu.

Duhurile care se arată de obicei oamenilor, chiar dacă afirmă că sunt suflete ale răposatilor sau îngeri, sunt de fapt diavoli.

Omul cade usor în cursa mândriei pe care o întinde vederea acestor duhuri: nu îsi dă seama că nu este la măsura la care să vadă duhuri. I se pare că a atins măsura sfinteniei, si de aceea nici nu îi trece prin cap că se află în legătură cu diavolii.

Mai ales că vrăjmasul mântuirii este plin de viclenie, si stie cum anume poate doborî fiecare suflet care i se deschide. Diavolul nu spune numai minciuni, pentru că dacă ar face asa ceva ar fi demascat usor. El amestecă într-un mod foarte abil adevărul cu minciuna. El spune exact atât adevăr cât trebuie pentru a amăgi sufletele. Si o face cu atâta iscusintă încât să îi însele până si pe cei care stiu că diavolul poate lua chipul unui înger de lumină.

Mândria este usa prin care diavolul intră; spun unii: "da, stiu că unora li se arată draci, dar mie mi se arată îngeri...". Ei ajung uneori chiar să scrie cărti despre deosebirea duhurilor, să precizeze care vedenii sunt înselătoare si care sunt de la Dumnezeu. Dar nu îsi dau seama că "profesorul" lor este diavolul.

Crestinii să înteleagă că nu trebuie să caute să-i vadă si să vorbească cu ei. Cei care insistă să intre în legătură cu duhurile se deschid de bună-voie lucrării putericului întunericului. Vor să le fie mai bine si fac tocmai ce este rău. Sunt ca niste sinucigasi care vor să scape de dureri trecătoare într-un mod care îi duce la suferinte vesnice.

Comunicarea cu mortii nu este decât tot o formă de comunicare cu dracii. De altfel, în unele cazuri, cei posedati de diavol spun că prin ei vorbesc sufletele unora dintre cei adormiti. Dar pe cât de usor le este oamenilor să îsi dea seama că prin gurile acelora vorbeste însusi dia-volul, pe atât le este de greu să îsi dea seama că acelasi vorbitor se adresează celor care fac spiritism.

Sfântul Ignatie nu se referă la motivele pentru care oamenii ajung să vorbească cu mortii. Vom preciza aici doar două dintre ele: dorinta de a cunoaste cât mai multe despre lumea spirituală, si dorinta de a fi în legătură cu cei dragi care au trecut pe lumea cealaltă.

În primul caz observăm o pervertire a dorintei de cunoastere: în momentul în care vrei să cunosti lucrurile în alt mod decât în cel pe care l-a rânduit Dumnezeu, dorinta firească de a cunoaste devine diavolească: lumea duhurilor nu o putem cunoaste după propriile capricii. Cei care vor să stie mai multe pot citi despre aceasta în Sfânta Scriptură si în scrierile Sfintilor Părinti. Dar în clipa în care se consideră vrednici de o cunoastere directă arată că au fost înselati de acelasi "sarpe" care le-a spus primilor oameni: "Vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscând binele si răul" (Facere 2, 5).

În cel de-al doilea caz avem de-a face cu o pervertire a dorintei de comuniune. Biserica mărturiseste că cei vii se află în legătură cu cei morti. Cum? Prin rugăciune. Dumnezeu, pentru rugăciunile Bisericii, îi ajută pe cei morti. Pe cei mântuiti îi înconjură cu si mai multă lumină; iar celor din iad le usurează suferintele, si pe unii chiar îi mântuieste.

O dovadă a grijii celor vii pentru cei morti o vedem în parastasuri. Slujbele de pomenire a mortilor nu sunt doar un mod de aducere aminte, un mod de păstrare a memoriei celor adomiti: sunt un mod de a-i ajuta, arătându-le dragostea pe care le-o purtăm.

Cei care pervertesc modul firesc de pomenire a răposatilor, si încearcă să intre în legătură cu ei prin diferite metode spiritiste, se poartă ca si cum ar putea stabili ei însisi ce e bine si ce e rău. Ca si cum ar fi ei însisi măsura binelui.

Biserica spune clar: spiritismul este o înselare drăcească. Cei care ajung la alte concluzii îsi imaginează că au acces la o sursă de informatie mai sigură decât Biserica. Dar pierd din vedere că Biserica nu face altceva decât să dea mărturie despre Capul ei, care este Adevărul.

Dracii nu se arată numai celor care fac sedinte de spiritism. Se arată de multe ori si celor care suferă mult după pierderea unei fiinte dragi. Moartea unei persoane apropiate are si o trăsătură inexplicabilă. "Dumnezeu a vrut să îl ia la El...", spun unii, dar lasă să le scape si un suspin: "De ce, Doamne, de ce?".

Dacă sufletele adânc îndurerate de moartea unei persoane dragi nu cunosc sau nu primesc învătătura ortodoxă despre aparitiile duhurilor, pot fi foarte usor înselate de acestea: prezentându-se în chipul persoanelor dragi, si invocând dragostea ca principalul motiv pentru care se fac văzute, diavolii intră pe usa pe care le-o deschid oamenii. Si, după ce vreme îndelungată se poartă astfel încât vătămarea pe care o aduc să fie greu de observat, după ce câstigă încrederea vizionarilor, trec la a doua etapă a nimicirii sufletesti. Încep să spună o serie de minciuni, amestecate în mod viclean cu lucruri adevărate; si astfel vizionarii primesc drept bune născocirile pierzătoare de suflet.

Sfântul Ignatie prezintă pe larg cele două moduri de vedere a duhurilor: vederea trupească si vederea duhovnicească. Vederea trupească o au oamenii care percep lumea duhurilor căzute, iar cea duhovnicească o au cei care, ajungând la măsura sfinteniei, au devenit asemenea îngerilor în trup. Sufletele lor s-au curătit prin pocăintă, prin nevointă si prin rugăciune îndelungată. Îl poartă în inimile lor pe Hristos si prin harul Duhului Sfânt sunt părtasi unor trăiri pe care ceilalti nu le pot întelege.

Sunt unii care, cunoscând această deosebire, se consideră totusi vrednici de vederea duhovnicească. Ei nu îsi dau seama de propria orbire. Sunt prinsi de o falsă smerenie si cred că au ajuns la trăiri înalte.

Modul în care se poate pune în evidentă înselăciunea acestora este foarte simplă: cei mai multi consideră că au ajuns la aceste trăiri înalte prin anumite forme de spiritualitate diferite de trăirea ortodoxă. Chiar dacă folosesc si anumite învătături ortodoxe, în esentă învătătura lor este diferită de cea a Bisericii.

În momentul în care ei vor să îsi compare propria experientă cu învătăturile Sfintilor Părinti nu este suficient să citească numai pasajele privitoare la vederea duhovnicească. De altfel, nu le este greu să identifice în aceste pasaje propriile experiente. Este neapărat necesar ca acestia să citească si pasajele în care scrie clar că "trăirile mistice" ale celor care s-au îndepărtat de predaniile Părintilor nu sunt altceva decât stări induse de diavol, si vedeniile pe care le au sunt înselătoare.

Încercarea lor de a justifica o experientă paralelă trăirii Bisericesti nu este sinceră. Ori tin cont de întreaga învătătură crestină - care le dă în vileag înselarea - ori refuză în mod deliberat raportarea la această învătătură.

Cât despre cei care se lasă păcăliti de aparitiile înselătoare, fiind convinsi că mergând pe drumul Bisericii au ajuns la sfintenie, metoda recuperatoare este aparent simplă: ar fi de ajuns să meargă să stea de vorbă cu marii duhovnici ai zilelor noastre. Ei le pot arăta că se află în înselare, le pot pune degetul pe rană, ajutându-i să înteleagă că roadele smereniei adevărate le sunt străine. Că roadele arătărilor pe care le-au considerat sfinte este mândria.

Dar ar fi prea simplu ca vindecarea să aibă loc atât de repede. Cei care cred mintii lor, pornind de la faptul că în zilele noastre s-a micsorat numărul părintilor care au darul deosebirii duhurilor, se păcălesc pe ei însisi spunându-si că sunt la un nivel atât de înalt încât nu mai e nimeni atât de "elevat" încât să le poată da sfaturi. Că ei ar fi dispusi să primească sfaturi, dar nu au cui să le ceară.

Dar acest rationament este gresit. Până la sfârsitul lumii, Dumnezeu va avea preotii Săi alesi care vor sti să dea în vileag cele mai viclene curse în care diavolul încearcă să îi prindă pe credinciosi.

În privinta celor care spun că drumul fizic până la astfel de părinti este lung si obositor, că au poate chiar câteva sute de kilometri de parcurs până la ei, nu îsi dau seama că printr-o astfel de afirmatie mărturisesc precis cât de mult pret pun pe vietuirea duhovnicească. O astfel de atitudine oglindeste cât este de mare râvna pe care o au pentru cele sfinte.

Să nu uităm că sfintii însisi se considerau nevrednici să aibă vedenii minunate. Ar trebui ca oamenii care cad în înselare să îsi dea seama de rătăcirea lor chiar si numai prin faptul că le lipseste constiinta propriei nevrednicii.

Sfânta Traditie ne arată în mod clar care sunt roadele vedeniilor dumnezeiesti si cele ale celor înselătoare: cele de la Dumnezeu aduc în inimă smerenie, celelalte mândrie. Sfântul Ignatie arată însă că, din cauza orbirii, oamenii nu vor să recunoască starea în care se află.

Una din aceste situatii o întâlnim atunci când cei înselati aduc în sprijinul conceptiilor lor idei de a căror veridicitate nu se îndoiesc. Pornesc de la premiza că din moment ce supozitiile lor se întemeiază pe lucruri adevărate nu au cum să se însele.

Între cele mai răspândite justificări de acest gen se remarcă ideea potrivit căreia dacă duhurile care apar spun viitorul, ele cu sigurantă sunt trimise la Dumnezeu.

Trebuie făcută o distinctie: duhurile care "prezic"adevărul de multe ori nu fac altceva decât să tragă concluzii logice din mersul actual al evenimentelor.

Dracii stiu tot ce s-a întâmplat în trecutul nostru, si stiu si tot ce se întâmplă în momentul actual. Dacă noi nu tinem seama de această însusire a lor riscăm să confundăm profetia cu constatarea.

Dracii ne pot spune că un prieten vine să ne viziteze dinainte ca acela să ajungă la poarta noastră. Aceasta nu a fost o prezicere care s-a adeverit.

Sfântul Ignatie explică cât de usor pot fi oamenii păcăliti de duhurile care "prezic" viitorul . Este foarte usor ca oamenii lipsiti de discernământ să fie înselati de duhurile întunericului.

Sunt anumite cazuri în care totusi duhurile respective "prezic" si evenimente a căror deducere logică este imposibilă. În aceste situatii pur si simplu diavolii calculează, cu o anumită marjă de eroare, ceea ce s-ar putea întâmpla. Si faptul că de multe ori duhurile se înseală, fapt dovedit usor de statistică, nu face decât să confirme că nu aveau cum să nimerească întotdeauna : solutia cea mai probabilă nu se dovedeste si cea reală.

Argumentarea Sfântului Ignatie este în întregime fundamentată pe Sfânta Scriptură si pe Sfintii Părinti. Nu este deci de mirare că cei care nu recunosc drept autorizată această fundamentare nu au cum să înteleagă concluziile Sfântului Ignatie.

Pentru crestinii ortodocsi această carte va fi de folos nu numai în ceea ce priveste strict problemele pe care le tratează. Întâlnind aici o argumentare care răstoarnă idei acceptate în mod curent de către crestinii care nu stiu pozitia ortodoxă fată de subiectele tratate, vom întelege cât de periculoasă este însusirea unor idei care contravin predaniilor Sfintilor Părinti. Vom întelege că numai păstrând aceste predanii mergem pe calea mântuirii.

Cartea Sfântului Ignatie reuseste să pună în evidentă si trăsăturile celor care se consideră buni crestini, dar de fapt sunt înselati diavol.

Unii dintre acestia vor încerca să conteste cele spuse de sfânt: "Poate că Sfântul Ignatie a gresit. Poate că s-a înselat. O fi scris bine despre viata crestină, dar în privinta vederii duhurilor a gresit".

Sfântul Ignatie a spus: "Îndrăznim a numi învătătura despre minuni si semne înfătisată de către noi învătătură a Sfintei Biserici Ortodoxe, învătătură a Sfintilor ei Părinti. Necesitatea vitală a unei expuneri exacte si, pe cât se poate, amănuntite a acestei învătături este limpede" (61).

Ar putea oare vreunul dintre cei înselati să spună că, folosindu-se de scrierile Părintilor, poate arăta greseala Sfântului Ignatie? Nu. Pentru că Sfântul Ignatie nu a scris după mintea sa. El a mărturisit învătătura ortodoxă.

Adevărul nu este de două feluri. Nu pot fi adevărate în acelasi timp învătăturile Sfintilor Părinti si învătăturile vizionarilor care fac atâta vâlvă în zilele noastre.

"Dar poate că Sfântul Ignatie a interpretat gresit învătătura Traditiei...", ar spune unii. Ideea aceasta, a greselilor pe care le fac sfintii, este inspirată de diavol. Nu e o idee nouă, dar are un succes din ce în ce mai mare.

Sfintii nu au scris numai după capul lor, au scris după cum trăiau. Dacă ar fi dat mărturie despre lucruri mincinoase, nu ar fi fost sfinti; Duhul adevărului nu S-ar fi sălăsluit întru ei. Nici unul dintre ei nu s-a abătut de la dogmele Bisericii. Si dacă în anumite chestiuni fată de care pozitia Bisericii nu era foarte clară, unii au avut pozitii care în timp s-au dovedit gresite, astfel de cazuri sunt extrem de rare (si problemele respective erau secundare).

Dar niciodată sfintii nu au învătat altfel decât ceea ce primiseră de la înaintasii lor. Niciodată vreun sfânt nu a contestat Traditia bisericească ca să îsi impună propriile cugetări.

Nu trebuie să căutăm a armoniza învătăturile Bisericii cu părerile noastre. Ci trebuie să modelăm părerile noastre după predaniile ortodoxe. Altfel ne îndepărtăm de Adevăr.

Întotdeauna sfintii au căutat să absoarbă învătătura Bisericii, asa cum apa absoarbe buretele. Această învătătură le-a modelat vietile; această învătătură i-a dus la sfintenie.

Oamenii trebuie să aleagă: de o parte stă Hristos, ocrotindu-Si Biserica, de celaltă parte înteleptii acestei lumi. De o parte Fiul lui Dumnezeu, de cealaltă parte slujitorii diavolului. Nu poate exista nici o părtăsie între cele două tabere.

Nu trebuie trecută cu vederea nici eventuala confruntare dintre învătătura ortodoxă si asa-zisele descoperiri ale stiintei care sprijină neopăgânismul. Astăzi s-a perfectionat tehnica vorbirii cu "mortii" prin înregistrări audio-vizuale. Poate contesta cineva aceste înregistrări? Nu. Dacă spunem că vocile care se înregistrează sunt ale diavolilor, suntem luati în râs. Si totusi, oricât de rafinată ar fi înselarea diavolească, tot înselare rămâne.

Dacă ni s-ar demonstra "stiintific" că vocile sunt ale mortilor, o astfel de demonstratie ar trebui să ne convingă nu de progresele stiintei, ci de iscusinta diavolului.

Niciodată stiinta nu poate contrazice adevărul credintei crestine. Si atunci când o face, atunci e cu sigurantă vorba de falsificări ale argumentelor stiintifice.

În ceea ce priveste problemele duhovnicesti, stiinta nu are cum să se implice în nici una dintre ele

Sfântul Filaret al Moscovei a spus că dacă ar fi scris în Sfânta Scriptură că Iona a înghitit chitul, si nu că proorocul a fost înghitit de chit, ar fi crezut chiar si aceasta. Asa si noi ar trebui să putem spune: dacă stiinta ar demonstra cu o sumedenie de argumente că învătătura ortodoxă despre vederea duhurilor (sau despre orice altceva) este gresită, preferăm să rămânem fideli Sfintei Traditii, prin care vorbeste Însusi Hristos, decât să dăm crezare ochilor si mintii noastre.

Studiul de fată este o încercare de a prezenta cititorilor din zilele noastre mesajul Sfântului Ignatie, citi-torilor care trăiesc într-un univers foarte diferit fată de cel al contemporanilor Sfântului Ignatie. Când sfântul se referea la cei înselati, vorbea despre un număr foarte mic de oameni. Numărul acestora a crescut însă cu o viteză uimitoare.

Omul de azi, care trăieste într-un mediu în care se încearcă substituirea vietii duhovnicesti prin "extazuri mistice" si "experiente paranormale", are mare nevoie de învătăturile Sfântului Ignatie.

Mai ales că Sfântul Ignatie nu a făcut altceva decât să prezinte predaniile ortodoxe, si nu a încercat să le înlocuiască cu vreo conceptie personală.

În momentul în care cineva pretinde că este învătător al adevărului, este judecat în functie de diferitele criterii pe care le au oamenii în privinta cunoasterii adevărului. De cele mai multe ori dascălii rătăcirilor propun nu numai adevăruri fantomatice, ci si criterii false de apreciere a adevărului.

Între acestia, vindecătorii cu bioenergie au un mesaj simplu: "Vindecăm, deci avem putere de la Dumnezeu. Cine nu vindecă nu are putere de la Dumnezeu, deci nu cunoaste adevărul."

Sfântul Ignatie nu prezintă criterii de apreciere a adevărului; el nu vine să mărturisească un adevăr straniu sau un adevăr care a fost ascuns vreme îndelungată. El mărturiseste învătătura Sfintilor Părinti. Pentru el, Adevărul poate fi găsit numai în Sfânta Traditie, si orice învătătură potrivnică Sfintei Traditii este gresită.

Chiar dacă există si eretici care îsi justifică rătăcirea folosindu-se de citate din Sfintii Părinti, demersul lor este supus esecului: mai devreme sau mai târziu ei vor fi nevoiti să se confrunte cu învătătura sobornicească a Bisericii, cu adevărul propovăduit de Hristos. Si o asemenea confruntare le vădeste înselarea.

Sfântul Ignatie Briancianinov ne atrage atentia asupra faptului că nu trebuie acordată nici cea mai mică atentie fenomenelor drăcesti. Constatăm totusi că mijloacele prin care ni se trezeste curiozitatea fată de aceste fenomene sunt foarte variate: multimea de emisiuni si de articole despre acest subiect.

În momentul în care ne obisnuim să citim despre aceste manifestări, în momentul în care le dăm atentie, am făcut deja primul pas gresit. "Dar nu am făcut spiritism, doar am vrut să citesc cum decurge o sedintă de spiritism", spun unii. Dar de la astfel de lecturi multi s-au îndepărtat de Biserică.

A saptea poruncă bisericească spune răspicat: "Să nu citim cărti eretice". Putem întelege că această poruncă poate fi extinsă asupra oricărui mod de propagandă a învătăturilor rătăcite.

Omul de astăzi suferă de boala curiozitătii: vrea să stie cât mai multe lucruri despre tot ceea ce se petrece în lume. Si atunci când scormoneste după stiri despre paranormal are impresia că face un lucru deosebit. Dar de fapt, încercând să îsi satisfacă patima curiozitătii, îsi deschide sufletul înselării.

Manifestările puterilor drăcesti sunt acoperite cu un strat de gros de noroi: oricine vrea să afle despre ele se murdăreste. Nu poti rămâne curat după ce ai citit ceea ce scriu slujitorii întunericului. Ajungi la efectul contrar citirii cărtilor duhovnicesti; în loc să se lumineze mintea, se întunecă.

Ar fi bine ca măcar această idee să rămână întipărită în mintile celor care vor citi cartea Sfântului Ignatie Briancianinov; le va aduce mult folos...

Danion Vasile
sursa: sfaturiortodoxe