Un sistem de gândire străin

TEORIA EVOLUTIONISTA - UN ROD AL IMAGINATIEI

Un sistem de gândire străin
de Seraphim Rose

Există enorm de multă confuzie în legătură cu evolutia. Unii zic: „Crestinii ortodocsi nu se ceartă cu evolutia" sau doar folosesc sintagma „evolutia călăuzită de Dumnezeu". O asemenea întelegere a evolutiei este destul de primitivă: presupune considerarea ei ca „realitate stiintifică" de tipul heliocentrismului. De fapt, cei ce se opun evolutiei sunt adeseori asemuiti cu Biserica Romano-catolică împotrivindu-se lui Galilei, ba chiar unii crestini ortodocsi se tem să nu fie socotiti „naivi" sau să rămână în urma curentelor intelectuale sau modelor timpului.

Dar întreaga doctrină a evolutionismului este mult mai complexă decât un simplu „fapt stiintific" sau chiar o „ipoteză". Ea este o doctrină - o credintă care cuprinde multe domenii ale gândirii, si nicidecum doar stiinta; si este destul de coerentă spre a putea vorbi despre ea ca despre o doctrina mai mult sau mai putin închegată. Vom vedea că ea este o conceptie cu totul aparte asupra realitătii, cu propriile premise si deductii filosofice si teologice aparte. In special în teologie ea oferă o alternativă deliberată la crestinismul ortodox în privinta mai multor dogme cheie.

Lipsa culturii filosofice printre crestinii ortodocsi

Gresita întelegere a evolutiei din partea unora dintre crestinii ortodocsi vine dintr-o lipsă de cultură filosofică.

1. Nu au o atitudine critică fată de „descoperirile" stiintifice (desi, în deplin acord cu spiritul modern, au o atitudine critică fată de Scriptură !) si nu pricep natura „dovezilor" stiintifice despre care se presupune că vin în sprijinul evolutiei, nici nu stiu cum să deosebească faptele de filosofie. Ei sunt intimidati fără motiv de „expertii stiintifici" si nu-si dau prea multă osteneală să cerceteze problema ei însisi.

2. Nu înteleg „duhul vremii" care a dat nastere evolutiei, primind deci în chip naiv „realitatea stiintifică" a evolutiei, dar respingând culminarea filosofiei evolutiei, precum la Teilhard de Chardin, nevăzând că ele formează un întreg; fara filosofie nu ar fi existat niciodată „realitatea de fapt" a evolutiei.

3. Nu înteleg filosofia Sfintilor Părinti - întreaga lor perspectivă asupra firii si asupra unor probleme aparte, precum natura lucrurilor individuale.

Cadrul istoric

In epoca Luminilor conceptia despre lume era destul de bine statornicită. Cu putin înainte de această epocă, arhiepiscopul anglican Ussher de Armagh a calculat toti anii dati în genealogiile Vechiului Testament si a emis ideea că lumea a fost creată în anul 4004 î.H. Newton credea acest lucru,iar conceptia despre lume a luminismului era favorabilă ideii că Dumnezeu a creat lumea în sase zile si apoi a lăsat-o să se dezvolte singură, si că toate speciile erau întocmai asa cum le vedem noi astăzi. Oamenii de stiintă din acea vreme acceptau acest lucru.

La sfârsitul epocii Luminilor însă, o dată cu febra revolutionară, conceptia statornicită despre lume a început să se fisureze, unii "savanti" venind deja cu teorii mai radicale. La sfârsitul veacului al optsprezecelea, Erasmus Darwin, bunicul lui Charles Darwin, venise deja cu ipoteza că întreaga viată provine dintr-un singur filament primordial - exact ceea ce se sustine astăzi prin teoria evolutiei. [ Cartea lui Erasmus Darwin, Zoonomia, în care propunea această teorie, a fost publicată în 1794. (n. ed.)]Teoria sa nu se referea doar la o specie sau fel de creatură, ci presupunea că picătura sau filamentul primordial se dezvolta, dând nastere tuturor felurilor de creaturi, prin transmutatii. „Ar fi oare prea îndrăznet", întreba el, „să ne închipuim că, în imensa durată de timp de când a început existenta pământului, poate cu milioane de veacuri înaintea istoriei omenirii - ar fi oare prea îndrăznet să ne închipuim că toate animalele cu sânge cald au apămt dintr-un singur filament?"

Noua explicatie a lui Erasmus Darwin era o încercare de continuare a spiritului Luminilor, de extrem rationalism si simplitate. Cu cât rationalismul intra mai adânc în cuget, era mai simplu (credea el) să explici viata ca provenind dintr-un singur filament viu, decât să dai mai „complicata" explicatie că Dumnezeu a dat fiintă dintr-o dată tuturor felurilor de creaturi.[Termenul de „darwinism" a fost aplicat, mai întâi, teoriilor evolutioniste ale lui Erasmus Darwin, care includeau selectia naturală. Teoriile lui au contribuit mult la ideile nepotului său, Charles, desi acesta din urmă n-a recunoscut niciodată că îi este îndatorat. (n. ed.) ]

La putin timp după aceea, un alt naturalist, Cavalerul de Lamarck (autorul cărtii Philosophie zoologique, 1809), a avut si el o teorie evolutionistă clară, dar sustinea ideea că schimbările necesare spre a da seamă de evolutia de la o specie la alta de datorau mostenirii caracteristicilor dobândite. Lucrul nu a putut fi dovedit niciodată, si de fapt a fost chiar infirmat. Deci ideea de evolutie nu se putea sustine.

Insă, în acea perioadă de la începutul secolului al nouăsprezecelea a existat un important geolog ce a dat un puternic avânt acceptarii ideii de evolutie. Era Charles Lyell, care în 1830 a venit cu teoria uniformismului[Cunoscută în literatura românească de specialitate ca „principiul actualismului (al lui Lyell) ". (Vezi Henry M. Morris si Gary E. Parker, Introducere în stiinta creationistă, Ed. Anastasia, Bucuresti, 2000, p. 306). ], conform căreia tot ceea ce vedem pe pământ astăzi nu se datorează catastrofelor - unui potop venit pe neasteptate sau ceva asemănător -, ci, mai curând, faptului că procesele care se desfăsoară azi s-au desfăsurat si în epocile trecute, de la începutul lumii, atât de departe în trecut pe cât putem noi vedea. Prin urmare, dacă ne uităm la Marele Canion, vedem că fluviul a tot mâncat din canion si putem socoti - luând în calcul viteza apei, cantitatea de apă de acum, calitatea solului etc. - cât timp trebuie să fi trecut ca să se sape canionul. Lyell credea că, dacă presupunem că procesele s-au desfăsurat întotdeauna în acelasi fel - lucru foarte rational si calculabil -, le putem da de capăt printr-o explicatie uniformă a lucrurilor. In cartea sa Principii de geologie, Lyell scria:

„Din cele mai vechi timpuri la care putem privi în trecut si până în prezent, nici o altă cauză nu a actionat vreodată în afară de cele care actionează si astăzi, si niciodată nu a actionat cu un alt grad de energie fată de cea pe care o exercită acum."

Degigur, nu există nici o dovadă că ar fi asa; este doar o ipoteză de-a sa. [In 1831, la un an după publicarea cărtii Principiile geologiei a lui Lyell, Darwin a citit-o în timpul călătoriei pe vasul Beagle. După călătorie, Lyell a devenit mentorul lui Darwin si, din afirmatiile ulterioare a lui Darwin, este limpede că ideile lui Lyell l-au facut să se gân-' dească la aplicareă principiilor uniformismului la istoria trecută a fiintelor vii. In scrisorile sale particulare Lyell arăta limpede că intentionează să abolească ceea ce el numea „geologia mozaică", adică interpretarea straturilor geologice în termenii potopului din Cartea Facerii. Henry M. Morris scrie: „Merită observat că nici Darwin si nici Lyell nu erau savanti formati în sensul modern. Darwin era un student teolog apostat, a carui singură diplomă era în teologie. Charies Lyell a studiat dreptul, nu geologia. Geologi de seamă ai vremii sale - de pildă, Cuvier, Buckland - credeau în catastrofism, si multi dintre geologii din zilele noastre se reîntorc la această părere. Lyell trebuie să fi stiut că datele reale ale geologiei favorizau în mare parte catastrofismul, nu uniformismul. Totusi, în chip dogmatic, a insistat asupra perioadelor lungi si a uniformitătii, respingând cu sarcasm cronologia biblică din acest proces" (Henry M. Morris. The Long War against God, Baker Book House, Grand Rapids Michigan, 1989, p. 162). Stephen Jay Gould, unul dintre principalii evolutionisti de azi, l-a acuzat, de fapt, pe Lyell de înselăciune în promovarea sistemului său: „Lyell s-a folosit de destulă viclenie spre a-si impune părerile uniformiste ca singura geologie adevărată... Lyell si-a impus inchipuirile asupra evidentei" (Gould, Ever Since Darwin, pp. 149-50) (n. ed.)]

Această idee, împreună cu o alta, care câstiga tot mai multă simpatie aceea că speciile evoluează de la una la alta - a dus la altă idee. Dacă pui laolaltă cele două idei, ajungi la ideea că parcă lumea nu are doar câteva mii de ani, cum par a zice crestinii, ci ar trebui să fie de foarte multe mii sau mi lioane de ani vechime, ori chiar mai mult. Astfel, s-a ivit ideea vârstei din ce în ce mai mari a pământului. Insă iarăsi, această credintă (că lumea trebuie să fie foarte veche) era numai o presupunere; ea nu era dovedită.

Ideea aceasta începea să pătrundă în cugete atunci când, în 1859, Charles Darwin si-a scos cartea care propunea ideea selectiei naturale. Ideea lui Darwin era opusă fată de cea a lui Lamarck, care spunea că girafa a evoluat fiindcă o vietuitoare cu gâtul mai scurt si-a întins gâtul ca să mănânce frunzele de sus, urmasul ei aveau gâtul cu un tol mai lung, următorul s-a întins mai mult, si, treptat, a devenit girafa pe care o cunoastem astăzi. Aceasta se opune tuturor legilor stiintei, căci astfel de lucruri nu se întâmplă. O însusire dobândită nu se poate mosteni. De pildă, pe vremea când chinezoaicele îsi legau picioarele ca să le micsoreze, fiicele lor se năsteau întotdeauna cu picioare normale.

Pe de cealaltă parte, Darwin a venit cu ideea că trebuie să fi existat două exemplare cu gâtul lung care au supravietuit fiindcă aveau gât mai lung; ele s-au împreunat fiindcă toate celelalte muriseră datorită împrejurărilor vitrege sau dezastrelor; iar urmasii lor aveau gâturile lungi fiindcă se produsese o schimbare în ei: ceea ce stiinta de azi numeste o „mutatie". La început acest lucru putea avea loc întâmplător, dar, o dată ce două exemplare de acest fel s-au împerecheat, mutatia se perpetuează veacuri la rând.

Bineînteles că este vorba de o simpla presupunere, întrucât nimeni nu a ob servat să se întâmpite asa ceva. Dar această presupunere a izbit constiinta oa menilor; ei erau ca iasca pregătită, iar aceasta a fost scânteia. Ideea suna asa de plauzibil; iar ideea de evolutie s-a impus - dar nu fiindcă era dovedită.

In realitate, speculatiile lui Darwin se întemeiau, aproape în întregime, pe observatiile sale, nu ale evolutiei, ci ale variatiei. Pe când călătorea în Insu lele Galapagos, Darwin s-a mirat de ce erau treisprezece varietăti ale acelu iasi fel de cintezoi, gândindu-se că aceasta se datora faptului că a existat o varietate originară care s-a dezvoltat în functie de mediu. Insă aici nu este vorba de evolutie, ci de variatie. De aici a sărit direct la concluzia că, dacă asemenea mici schimbări se continuă mereu, se va ajunge, în final, la un fel de creatură absolut diferită. Incercând însă să dovedesti stiintific acest lucru, apare o problemă: nimeni nu a observat vreodată astfel de schimbări majore; s-au observat doar schimbări înăuntrul aceluiasi gen.

[Aceasta se întâmplă deoarece, cum s-a arătat astăzi prin cercetările geneticii, capacitatea de variatie a unui organism particular este limitată de variabilitatea inerentă fondului său genetic. „Cu alte cuvinte", scrie Phillip E. Johnson, „motivul pentru care câinii nu ajung la fel de mari ca elefantii, cu-atât mai putin să se schimbe în elefanti, nu este acela că nu i-am fi hrănit suficient de mult. Câinii nu au capacitatea genetică pentru acel grad de schimbare, si se opresc din crestere când se atinge limita genetică" (Darwin on Trial, ed. cit., p. 18). (n. ed.)]

„Dovezile" evolutiei

Să privim acum asa-numitele dovezi ale evolutiei spre a vedea care anu me sunt ele. Nu vom încerca să le infirmăm, ci vom încerca doar să vedem calitatea dovezilor folosite; ce anume pare convingător oamenilor ce cred în evolutie.

1. Există un manual standard de zoologie, folosit în urmă cu douăzeci de ani, Zoologie generală de Tracy I. Storer, care enumeră mai multe dovezi. Prima dovadă din carte se cheamă „morfologia comparată", adică compararea alcătui rii corpurilor. Oamenii au brate, păsările au aripi, pestii au înotătoare - cartea are diagrame foarte convingătoare, care le fac să pară foarte asemănătoare. Pă sările au gheare, iar noi avem degete - cartea arată cum s-au putut transforma unele în altele.[In ilustratia de la pagina 215 a Zoologiei generale ni se arată un „intermediar ipotetic" (numit astfel în legenda ilustratiei) între aripioara pestelui si membrele unui amfibian. Cu alte cuvinte, în absenta unei specii intermediare, autorul era nevoit să o inventeze. (n. ed.)] Ni se arată cum toate fiintele au o alcătuire foarte asemă nătoare, iar diferitele alcătuiri sunt aranjate pe tipuri si genuri. Desigur, aceasta nu e o dovadă. Ea este însă ceva foarte logic pentru cine crede în evolutie.

Pe de altă parte, adeptii stiintei creationiste spun că, dacă crezi că Dum nezeu a creat universul, atunci El trebuie să fi avut un plan director la temelia creatiei; deci toate felurile de făpturi vor avea asemănări de princi piu. Dacă crezi că Dumnezeu a făcut toate făpturile, acele diagrame te vor convinge că da, într-adevăr Dumnezeu le-a creat după un plan. Dacă crezi că o făptură a evoluat din alta, privesti acele diagrame si îti spui: da, au evoluat una din alta. Dar aceasta nu este o dovadă nici pentru, nici împotriva evoluti ei. In realitate, oamenii acceptă evolutia pe alte temeiuri si apoi privesc la astfel de diagrame, iar diagramele îi conving si mai mult.

2. Urmează apoi ,fiziologia comparată". Zoologia generală afirmă: „Te suturile si fluidele organismelor arată multe similarităti principiale în ceea ce priveste proprietătile fiziologice si chimice, mergând în paralel cu trăsăturile morfologice."[Tracy I. Storer, General Zoology, McGraw -Hill Book Companv, Inc New York 1951,p.216.] De pildă:

„din hemoglobina sângelui vertebratelor se obtin cristalele de oxihe moglobină; structura lor cristalină... merge în paralel cu clasificarea ver tebratelor întemeiată pe alcătuirea corpului. Cele ale fiecărei specii sunt distincte, dar toate cele dintr-un gen au o anume caracteristică comună. Mai mult, cele ale tuturor păsărilor au anumite asemănări, dar diferă de cristalele obtinute din sângele mamiferelor sau reptilelor."

Si aici putem spune acelasi lucru pe care l-am spus despre morfologie. Dacă crezi în creatie, spui că Dumnezeu a făcut făpturile asemănătoare cu sânge asemănător, si nu e nici o problemă. Dacă crezi în evolutie, spui că unele au evoluat în altele.

S-a alcătuit si un sistem de datare după precipitările din sânge. Savantii observă că precipitările sunt asemănătoare la fiecare specie, că au ceva comun în interiorul unui gen, si că sunt cu totul diferite la genuri diferite: păsări si maimute, de exemplu. De aici ei fac anumite calcule si hotarăsc câti ani despart aceste fiinte pe scara evolutiei. Cum se întâmplă, calculele lor dau totul peste cap. Dacă se acceptă acest sistem, celelalte sisteme de datare trebuie schimbate; astfel că sistemul este încă controversat. De fapt, el nu dovedeste nimic, căci poti să îl accepti fie ca dovadă a evolutiei, fie a creatiei lui Dumnezeu.

3. Există si un al treilea argument, numit „embriologia comparată". Cărtile de tipul Zoologiei generale aveau, de obicei, imagini care arătau stadiul embrionar al pestelui, salamandrei, broastei testoase, puiului de găină, porcului, omului etc., demonstrând că arată foarte asemănător si spunând că, treptat, acesti embrioni se dezvoltă diferit. Puteai vedea cum omul are asa-numitele „fante branhiale" în embrion. Se presupunea deci că ele sunt amintirea strămosilor săi.[Adică - dovadă că omul a evoluat din animalele acvatice cu branhii. (n. ed.) ] Ernst Haeckel, în „teoria recapitulării" si „legea biogenezei" afirma că „un organism individual, în cursul dezvoltării sale (ontogeneză), tinde să recapituleze stadiile străbătute de strămosii săi (filogeneză)." Astăzi teoria lui nu mai este acceptată de evolutionisti. Savantii au descopedt că „fantele branhiale" nu sunt deloc fante branhiale, ci doar pregătesc ceea ce urmează a se transforma în gâtul fiintei umane. Asa că dovada cu pricina a cam fost înlăturată. Apoi, s-au folosit si de argumentul că asemănare înseamnă dovadă, lucru cu totul incorect.

4. O altă dovadă, mult mai puternică în trecut decât astăzi, este aceea a organelor „vestigiale". Evolutionistii pretindeau că există anumite organe, precum apendicele omului, care par a nu mai avea acum vreo functie, si deci trebuie să fi rămas din stadiile de evolutie anterioare, când o maimută sau alti strămosi ai omului le foloseau. Dar se descoperă tot mai mult că aceste organe „rudimentare" au o anume functie; de pildă, s-a descoperit că apendicele are o anume functie glandulară, deci si acest argument si-a pierdut însemnătatea.[„Practic toate organele asa-numite rudimentare, în special cele ale omului, s-au dovedit în ultimii ani a aveă o utilitate clară, nefimd de loc rudimentare. Cândva, evolutionistii pretindeau că omul are cam 180 de organe rudimentare, dar astăzi ei nu mai pomenesc practic nici unul. Unele dintre acestea erau glanda tiroidă, timusul, coccisul, glanda pineală, muschii urechii, amigdalele si apendicele. Toate sunt acum cunoscute ca având functii utile, adesea chiar esentiale" (H. Morris, Scientific Creationism, Master Books, Green Porest, Arkansas, 1985, p. 76). Pentru o tratare amănuntită a subiectului vezi cartea „Vestigial organs" are Fully Functional, de Dr. Jerry Bergman si Dr. George Howe, Creation Research Society Books, Terre Haute, Indiana, 1990. (n. ed.) ] Si chiar dacă noi nu stim la ce foloseste un anumit organ, aceasta nu înseamnă că el a rămas de la vreo formă de viată inferioară.

5. Urmează apoi argumentele provenite din paleontologie: studiul fosilelor. Desigur, prima dovadă aparent convingătoare este stratificarea geologică, precum în Marele Canion, unde poti vedea tot felul de straturi; si, cu cât mergi mai jos, cu atât creaturile din ele par a fi mai primitive. Savantii datează straturile după felul vietuitoarelor găsite în ele.

Straturile acestea au fost descoperite în secolul al nouăsprezecelea, când s-a determinat care erau mai vechi si care mai recente; iar acum există un sistem destul de elaborat prin care se poate spune care strat e mai vechi si care mai recent.[Schema „coloanei stratigrafice" imaginate de evolutionisti (cu datarea fiecârui strat) nu se poate găsi niciunde în natură ca un set complet de sedimente de grosimea standard. „Este o alcătuire imaginară care a fbst sintetizată prin compararea unui strat de roci dintr-o parte a lumii cu un strat cu înfătisare similară dintr-o altă parte a lumii." Vezi Richard Milton, Shattering the Myths of Darwinism, ed. cit., cap. 3, 7. (n. ed.) ] Totusi întregul sistem de datare e mai curând circular. întrucât adeseori straturile sunt „cu susul în jos" fată de modelul evolutionist[Enciclopedia Britanică (ed. a 11-a) admite că în unele câmpuri toate straturile sunt exact „cu susul în jos" - adică creaturile primitive se găsesc la un nivel mai ridicat decât cele „mai evoluate"], este nevoie de anumite corectii. La fel cum sistemul ptolemeic avea nevoie de anumite corectii (trebuind să se născocească epiciclurile, fiindcă planetele nu se deplasau în jurul pământului în mod uniform), tot asa si evolutionistii trebuie să facă corectii când descoperă că, conform teoriei evolutioniste, straturile sunt „invers". Ele trebuie datate după fosilele pe care le contin. Dar cum stiu evolutionistii că fosilele din ele sunt în ordinea corectă ? O stiu fiindcă altundeva fosilele erau în ordinea „corectă" după modelul evolutionist, iar sistemul si l-au luat de acolo. Dacă privesti mai îndeaproape, vezi că este vorba de un sistem circular. Trebuie de fapt să ai credinta că el corespunde cu adevărat realitătii.

Există si destule puncte slabe. De pildă, faptul că vietuitoarele apar cu totul brusc în fiecare strat, fără tipuri intermediare care să ducă la ele. Pe deasupra, pe măsură ce se continuă cercetările, se descoperă animale în unele straturi unde nu ar trebui să se afle. De exemplu, acum se descoperă în nivelul precambrian creaturi de tipul sepiei (Tribrachidid) si tot felul de animale destul de complexe de acelasi fel, care nu ar trebui să fie acolo, fiindcă se presupune că ele nu au evoluat decât cu vreo sută de milioane de ani mai târziu. Deci fie trebuie să-ti schimbi ideile despre evolutia acestor creaturi, fie trebuie să spui că ele nu sunt decât exceptii.

In general, nu există dovezi că straturile s-au depus de-a lungul a milioane de ani.[Presupunerea uniformistă că straturile s-au depus treptat de-a lungul a milioane de ani nu este confirmată de probe doveditoare. Procesele geologice modeme arată că nu există niciunde astăzi roci care să se formeze la fel cu cele din straturile existente. Aceasta indică o origine catastrofică a straturilor. Vezi R. Milton, Shattering the Myths of Darwinism, op. cil., pp. 72-79, si H. Morris, Scientific Creationism, op. cit., p. 101-111. (n. ed.) ] Creationistii ce vorbesc de Potopul lui Noe spun că la fel de bine, se poate accepta că Potopul a pricinuit exact acelasi lucru. Vietuitoarele simple de pe fundul mării ar fi, în general, primele care să fie îngropate, urmate de pesti si alte organisme care trăiesc aproape de suprafata oceanului. Animalele mai dezvoltate, inclusiv omul, s-ar duce pe terenurile mai înalte, încercând să se îndepărteze de Potop. Ar exista putine rămăsite de oameni, fiindcă omul ar încerca să se urce în bărci si în alte mijloace spre a se îndepărta.

[ Dr. H. Morris completează: „Faptul că, desi ar trebui, îndeobste, să ne asteptăm la această ordine, s-a descoperit că există multe exceptii de la ea, atât de tipul omisiunilor, cât si al inversărilor, este, cu sigurantă, un lucru de asteptat când este vorba de evenimente de tipul Potopului, dar este extrem de greu de argumentat logic în termenii evolutiei si uniformitătii" (H. Morris si J.C. Whitcomb, The Genesis Flood, Presbyterian and Reformed Publishing, Phillipsburg, NewJersey, 1961, p. 276). Dr. David M. Raup, curator la sectia de geologie de la Chicago Pield Museum of Natural History (care adăposteste cea mai mare colectie de fosile din lume), a studiat pe larg succesiunea acestor fosile si a ajuns la următoarea concluzie: „în anii de după Darwin, adeptii săi au sperat să găsească succesiuni predictibile. In general, acestea nu au fost găsite - totusi optimismul a murit greu, iar în tratate s-au strecurat câteva pure fantezii." Dr. Raup, socotit pe plan mondial a fi cel mai mare paleontolog în viată, este evolutionist, dar recunoaste că, după arhiva fosiliferă, te poti adapta la absolut oricare teorie. El spune că, în ceea ce priveste ordinea, fosilele puteau fi depozitate la fel de bine si stohastic (adică la întâmplare) (David Raup, „Probabilistic Models în Evolutionary Paleo-Biology", în American Scientist, ian.-feb. 1977, p. 57). El notează chiar implicatiile hazlii ale acestui fapt pentru creationisti: „Unul dintre lucrurile hazlii ale disputei evolutie-creatie este faptul că creationistii au acceptat notiunea eronată că arhiva fosiliferă arată o progresie amănuntită si ordonată si si-au dat multă osteneală să potrivească acest fapt cu geologia Potopului" (David Raup, „Evolution and the Fossil Record"; în Science, 17 iulie, 1981, p. 289). „Cu alte cuvinte", scrie Dr. Henry Morris, „Raup spune că geologii Potopului nu au nevoie să-si bată capul spre a alcătui un model al Potopului pentru ordinea fosilelor, întrucât nu există nici o ordine la care să adapteze !" (The Biblical Basis for Modem Science, Baker BookHouse, Grand Rapids, Michigan, 1984, p. 363). (n. ed.)]

Pe deasupra, o fosilă se păstrează numai în cazul existentei unor conditii foarte speciale. O vietuitoare trebuie să fie îngropată dintr-o dată, într-un anumit fel de mâl care îi îngăduie să se păstreze.[Adică, să prevină descompunerea sa de către bacterii sau devorarea de către răpitoare. Mai mult, sedimentul trebuie să aibă o grosime considerabilă spre a preveni dispersarea sa prin procesele naturale. Richard Milton arată: „Nu se cunosc niciunde în lume roci fosilifere aflate în curs de formare astăzi. Nu ducem lipsă de rămăsite organice, nu lipsesc nici linisti tele medii marine sedimentare. Există, într-adevăr, oasele si carapacele a milioane de fiinte pe uscat si în mare, dar niciunde ele nu sunt îngropate lent în sedimente si apoi litifiate. Ele sunt doar sfarâmate de vânt, maree, climă si râpitori." (Shattering the Myths of Darwinism, ed. cit., p. 78). Acest fapt arată că fosilele existente s-au format ca rezultat al unei mari catas trofe. Vezi si H. Morris, Scientific Creationism, ed. cit., pp. 97-101. (n. ed.) ] Insăsi ideea desfăsurării treptate a acestor procese este din ce în ce mai mult pusă la îndoială. Avem acum dovada că petrolul si cărbunele si alte lucruri similare se pot forma într-un timp extrem de scurt - în decursul a câtorva zile sau săptămâni.[Vezi John D. Morris, The Young Earth, Master Books, Green Forest, Arkansas, 1994, pp. 102-103. (n. ed.)] Insăsi formarea fosilelor pledează mai curând în favoarea unei catastrofe.

In domeniul paleontologiei, argumentul cel mai important împotriva evolutiei este faptul că e greu de spus că s-a găsit vreodată un singur lucru care să poată fi numit o specie intermediară. De fapt, Darwin era foarte îngrijorat de acest lucru,El scria:

„Numărul varietătilor intermediare care au existat anterior [trebuie] să fie cu adevărat enorm. Atunci de ce nu abundă aceste legături interme diare în fiecare formatiune geologică si în fiecare strat? Cu sigurantă, geologia nu ne descoperă nicidecum vreun lant organic perfect aranjat în trepte; iar aceasta este poate cea mai evidentă si mai serioasă obiectie ce se poate avansa împotriva teoriei. Cred că explicatia tine de extrema im perfectiune a datelor geologice."[Charles Darwin, The Origin of Species, Modem Library, Random House, New York., p. 234.]

Savantii de azi spun că arhiva fosiliferă este extrem de bogata: sunt cunoscute mai multe specii fosile decât specii vii. Totusi, nu s-au găsit decât vreo două exemple care pot fi interpretate ca fiind, oarecum, niste specii intermediare. Ti se va spune despre pterodactil - o reptilă cu aripi -, sustinându-se că acea reptilă urma să devină pasăre. Dar de ce să nu poti spune că este doar o reptilă cu aripi?[Animalul pe care evolutionistii îl citează cel mai des ca facând tranzitia de la reptile la pasari nu este de fapt pterodactilul, ci arhiopterixul. Phillip E. Johnson numeste arhiopterixul o „ciudata abatere de la o tipologie, precum ornitorincul contemporan" (Darwin on Trial ed cit., p. 80); Henry Morris arată că acesta e „o formă de tip mozaic (care) nu poseda structuri tanzitionale" (The Biblical Basisfor Modem Science. ed. cit., p. 341); si chiar evolutionistii Stephen Jay Gould si Niles Eldredge recunosc că acest „curios mozaic de felul arhioptenxului nu contează" ca o trecere lină în arhiva fosiliferă (Paleobiology, vol 3 1977 p. 147). Michael Denton notează că „este incontestabil că la această pasare'arhaică'nu s-a ajuns printr-o serie de forme tranzitionale de la o reptilă terestră obisnuită, printr-un numar de tipuri treptate, cu pene din ce în ce mai dezvoltate, până la atingerea stării de avian" (Evolutwn: A Theory in Crisis, ed. cit., p. 176. (n. ed.)]

Există unele fosile numite „fosile-index" care, când sunt găsite într-un anume strat, ne spun că stratul nu poate fi mai vechi de o anumită dată, fiindcă animalul respectiv se presupune că a dispărut într-o anume epocă' Insă s-a descoperit un peste[Este vorba de coelcanth, care a fost descoperit în 1938 în largul coastelor Madagascarului Se credea că coelcanthul era strâns înrudit cu strămosii directi ai amfibienilor. însă, când a fost disecat, „organele sale interne nu au arătat semne că ar fi fost adaptat pentru un mediu de uscat si nu au arătat cum s-ar putea ca un peste să devină amfibian" (Johnson, Darwin on trial, ed. cit., pp. 76, 77; vezi si Denton, op. cit., pp. 157, 179-80). (n. ed.) ] care înota prin ocean, despre care se credea că dispăruse în urmă cu saptezeci de milioane de ani.[Adică aproximativ în acelasi timp când se presupunea că au disparut si dinozaurii. (n ed)] Intrucât era socotit a fi o fosilă-index, el a dat totul peste cap, iar stratul care fusese datat după acest peste dispărut nu mai era corect.[Sunt multe alte organisme ale căror fosile fuseseră găsite numai în straturi despre care se credea ca au sute de milioane de ani, fiind deci folosite ca fosile-index - până ce au fost descoperite trăind încă în vremurile moderne. Pentru o listă partială a acestor organisme vezi Scientific Creationism, ed. cit., pp. 88-89. (n. ed.)]

Cum se face că unele specii evoluează iar altele rămân asa cum erau ? Există o multime de specii găsite în straturile „străvechi" care' sunt identice cu speciile care trăiesc astăzi. Evolutionistii socotesc că există unele specii „respinse" care, dintr-un anume motiv, nu duc nicăieri, iar alte specii sunt mai progresive, fiindcă au energia de a merge înainte. Dar aceasta este o credintă, nu o dovadă. Speciile fosile care s-au păstrat sunt tot asa de deosebite între ele precum cele vii.

6. Urmează apoi dovezile „evidentei" familiilor. In majoritatea manualelor despre evolutie se află desene artistice descriind evolutia calului si a elefantului. Există o mare doză de subiectivitate inclusă în ele, ca si atunci când artistii îl înfătisează pe omul de Neanderthal aplecat în jos spre a semăna cu o maimută. Nu este vorba de vreo dovadă stiintifică, ci de imaginatie întemeiată pe conceptia filosofică a unui om. Există câteva urme în arhiva fosiliferă care fie că sunt împotriva evolutiei, fie arată că nu există dovezi nici pro, nici contra; la fel cum există câteva lucruri cu totul deosebite, care nu pot fi explicate prin evolutie.

Cele câteva linii „clare" de descendentă - calul, porcul etc. - cuprind fie variatii în interiorul unui tip (cum este, evident, cazul cailor de diferite mărimi), fie, dacă nu (când par a cuprtnde diferite feluri de vietuitoare), atunci nu fac decât să presupună, fără să poată dovedi, că o vietuitoare este legată de o alta prin descendentă directă.[Un articol recent din World Magazine (17 iulie, 1999) notează următoarele, privitor la una dintre aceste asa-zise linii de descendentă, probabil cea mai cunoscută: „Muzeul Field [din Chicago] este sursa acelui exponat foarte mult reprodus care intentionează să arate evolutia calului. Scheletele mici sunt urmate de alte schelete ceva mai mari si din ce în ce mai cabaline, schimbându-se usor până ce se ajunge la calul din ziua de azi. La prima vedere, exponatul pare să aducă o vie dovadă vizuală asupra evolutiei, fără vreo verigă lipsă, de la mărunta creatură asemănătbare cu un dihor până la măretul armăsar, si a fost folosit ca atare în nenumărate cărti de stiintă. Insă, s-a vădit că animalele ale căror schelete sunt aranjate în acest mod nu au nici o legătură unele cu altele. Ele reprezintă specii diferite, ramuri diferite si perioade care se suprapun, cum însisi evolutionistii - solicitati să se pronunte asupra subiectului de criticii darwinismului - au fost siliti să recunoască. Spre cinstea sa, Muzeul Field a scos vitrina, înlocuind-o cu o fotografîe a vechiului exponat, împreună cu o relatare a controversei" (Gene Edward Veith, „Adinitting Its Mistakes"). Despre presupusele linii de descendentă vezi si Denton, op. cit., pp. 182-86,191, si Milton, op. cit., pp. 102-5. (n. ed.) ] Dacă evolutia este adevărată, liniile de descendentă pot fi plauzibile; dar ele nu constituie, în nici un caz, dovezi ale evolutiei.

7. Ultima dintre asa-zisele dovezi ale evolutiei este existenta mutatiilor. De fapt, orice savant serios îti va spune că toate celelalte nu sunt cu adevărat dovezi; singura dovadă este cea a mutatiilor.

Există unii evolutionisti, precum Theodosius Dobzhansky, care spun: „Am dovedit evolutia fiindcă am creat o nouă specie în laborator". După treizeci de ani de lucru asupra mustei fructelor, care se înmulteste foarte repede, poti obtine echivalentul generational al câtorva sute de milioane de ani de viată umană în câteva decade. Experimentul lui Dobzhansky consta în iradierea mustei fructelor, obtinând, în final, două exemplare cu modificări, care nu se mai împerecheau cu celălalt fel de muscă a fructelor. Căci astfel definea el speciile - prin faptul că nu se încrucisează între ele; deci, zicea el, „Am evoluat o nouă specie".

In primul rând, aceasta s-a realizat în conditii extrem de artificiale, prin iradiere; este deci nevoie să lansezi o nouă teorie a undelor radioactive din spatiul extraterestru spre a o justifica. In al doilea rând, nu e altceva decât tot musca fructelor. Că nu are aripi, sau este purpurie în loc să fie galbenă, ea rămâne tot musca fructelor, si în esentă nu diferă de vreo altă muscă a fruc telor; este doar o altă varietate. Astfel că, de fapt, el nu a dovedit nimic.[Phillip E. Johnson observă că „Experimentatorul poate mari sau reduce mult numărul de tepi al mustei fructelor, (...) sau să-i reducă mult mărimea aripilor etc., dar musca fructelor rămâne totusi musca fructelor, de obicei una prost adaptată. Unele relatari creditează expe rimentele asupra mustei fructelor cu producerea de noi specii, în sensul unor populatii care nu se încrucisează între ele; altii contestă că hotarul speciei a fost cu adevărat trecut.]

8. Mai este un lucru care a fost folosit ca un fel de "dovada a evolutiei" - datarea radiometrica: radiocarbon, potasiu-argon, dezintegrarea uraniului,etc. Toate au fost descoperite in secolul al douazecilea, unele chiar foarte recent. Evolutionistii spun ca metodele mentionate dovedesc ca lumea este cu adevarat foarte veche. Un manual spune ca ele au produs o revolutie in datare , fiindca inainte nu aveam decat idei relative privitoare la varsta, iar acum avem idei absolute. Se poate testa o anumita roca dupa metoda potasiu-argon , ajungandu-se la ideea ca roca are doua miliarde de ani vechime; se accepta o marja de eroare de vreo 10 procente. Adevarul este ca uriasa varsta a pamantului a fost deja presupusa a fi "cunoscuta" savantilor mult inainte de aparitia metodelor de datare. De la aparitia lor, metodele de datare s-au intemeiat pe presupunerile uniformiste ale lui Charles Lyell, ca lumea are mai multe milioane de ani sau chiar miliarde de ani vechime. William B.N.Berry scrie in cartea sa, Grown of a Prehistoric Time Scale:

"Evolutia este deci adevaratul temei al scalei temporale geologice, desi scala ca atare a fost alcatuita inainte ca Darwin si Wallace sa-si prezinte lumii stiintifice sistemul selectiei naturale"

Totul depinde de filosofia ta. Metoda datarii radiometrice "functioneaza" numai daca stim dinainte ca lumea "are milioane de ani vechime". Deci, in privinta datarii, nu sunt nicidecum revolutionari, ci doar se conformeaza unei pareri deja acceptate. Daca noile metode de datare ar fi spus ca lumea are doar cinci mii de ani vechime in loc de trei miliarde, savantii nu le-ar fi acceptat asa de usor.

Coloana stratigrafica si varsta aproximativa a tuturor straturilor purtatoare de fosile au fost si ele intocmite conform teoriei evolutioniste, cu mult inainte de a se fi auzit macar de datarea radiometrica. Orice carte stiintifica obiectiva asupra subiectului iti va spune ca singurul mod in care se poate acorda un numar absolut de ani diferitelor straturi este acceptarea teoriei evolutiei.

Ca indicatii decisive asupra varstei straturilor se folosesc "fosilele index", iar varsta fosilelor index se determina conform presupunerilor evolutioniste asupra lor. Iata ce afirma The American Journal of Science:


„Singura scală cronometrică aplicabilă în istoria geologică pentru clasificarea stratigrafică a rocilor si datarea evenimentelor geologice în mod exact este furnizată de fosile. Datorită ireversibilitătii evolutiei, ele oferă o scală temporală fără ambiguităti pentru determinarea vârstei relative si pentru corelarea rocilor din întreaga lume."[ O.H. Schindewolf, „Comments on Some Stratigrafic Terms", American Journal of Science vol. 255 (iunie, 1957), p. 394. Apud H. Morris, Scientific Creationism, ed. cit., p. 135. In acelasi sens scrie si W.M. Elasser de la Universitatea Maryland: „Cum bine se stie, ordinea straturilor geologice este fixată în totalitate prin intermediul fosilelor; deci metoda geologică presupune existenta, în acele perioade, a unor vietuitoare de o complexitate tot mai mare" (Enciclopedia Britanică, 1973, vol. 7, p. 850). J. O'Rourke, scriind în The American Joumal of Science (ian. 1976, p. 53), atirma: „Profanii inteligenti au suspectat de mult ratio namentul circular al folosirii rocilor pentru datarea fosilelor si al fosilelor pentru datarea ro cilor. Geologii nu si-au bătut vreodată capul să se gândească la un răspuns satisfăcător, sim tind că nu merită să dea o explicatie atâta vreme cât treaba aducea rezultate. Se presupune că acesta ar fi pragmatism tare de cap." (n. ed.)]

Avem deci iarăsi o argumentare în cerc. Teoria evolutiei nu este dovedită prin „milioanele de ani", fiindcă milioanele de ani se bazează pe teoria evolutiei. Dacă evolutia nu este adevărată, nu este nevoie de milioanele de ani. în al doilea rând, există câteva presupuneri initiale de la care metodele de datare radiometrică trebuie să pornească. Metodele mentionate, care urmăresc timpul de dezintegrare a mineralelor radioactive în componente „fiice", cer următoarele: (1) să existe uniformitate absolută - adică rata de dezintegrare să fi fost întotdeauna aceeasi atâta timp cât s-a desfăsurat procesul, (2) să nu fi existat contaminare din surse exterioare - lucru care se admite că se întâmplă, (3) obiectul care este datat să fi fost izolat, îngropat undeva, fără să fi fost atins de vreo materie organică din afară si, în sfârsit, (4) să nu fi existat nici una dintre componentele fiice în locul initial, ci numai componentul „părinte". Toate acestea sunt doar presupuneri; ele nu se pot dovedi.

Iată ce scrie evolutionistul William B. N. Berry despre presupunerile uniformiste nedovedite pe care se bazează metodele de datare radiometrică si, de fapt, toate aspectele geologiei si paleontologiei evolutioniste:

„Pentru a fi interpretate, toate fenomenele legate de istoria trecută a pământului depind de principiul uniformitătii proceselor naturii în timp. Absolut totul, de la interpretarea scoicilor păstrate în roci ca rămăsite ale unor organisme cândva vii, până la fixarea perioadelor de timp folosind viteza de dezintegrare a unor izotopi instabili precum Potasiu 40 sau Car bon 14, depind de acest principiu. De pildă, metoda Carbonului 14 depin de de acest principiu prin presupunerea faptului că radiatia cosmică a avut aceeasi intensitate cel putin în ultimii 35000 de ani (perioada de timp pentru care metoda aceasta este cea mai potrivită), si că viteza de dezintegrare a Carbonului 14 a fost întotdeauna aceeasi ca în prezent. Este evident că, fără un principiu al uniformitătii proceselor naturale, determinarea vârstei pe bază de Carbon 14 nici nu poate fi gândită."[W.B.N. Berry, op. cit., p. 23.]

Multi oameni, chiar între neevolutionisti, admit că metoda Carbon 14 este cea mai de încredere dintre toate metodele de datare; chiar adeptii creationis mului stiintific admit că ea are o exactitate acceptabilă cam până pe la 3000 de ani, „desi cu destul de multe scăpări si incertitudini"[Henry M. Morris, Scientiflc Creationism, op. cit. p. 162. Motivele pentru care datarea cu radiocarbon are o anume exactitate până la 3000 de ani (dar nu mai mult) sunt explicate la pp. 164-167. Vezi si John D. Morris, The Young Earth, op. cit., pp. 64-67. (n. ed.)]. Ea a fost testată pe anumite articole a căror vârstă era cunoscută, si în multe cazuri s-a dove dit a nu fi prea departe. Dar peste 2000 sau 3000 de ani ea devine extrem de îndoielnică. Chiar adeptii metodei admit că, datorită faptului că timpul de înjumătătire al Carbonului 14 este cam de 5600 de ani, metoda nu poate fi exactă dincolo de 25000 sau cel mult 35000 de ani. Celelalte metode, pre cum potasiu-argon, dezintegrarea uraniului etc., pretind a avea un timp de înjumătătire de 1,3 si respectiv 4,5 miliarde de ani; de-aceea, când e vorba de dovedirea vârstei rocilor vechi, se folosesc aceste metode.

Metoda Carbon 14 se foloseste doar pentru materii organice iar metoda potasiu-argon si metoda uraniului se folosesc la roci.[Metodele radioizotopilor nu se pot aplica fosilelor si nici rocilor sedimentare care contin fosile, ci doar rocilor vulcanice care se pot afla deasupra sau dedesubtul stratului purtator de fosile. (n. ed.)] Aceleasi lucruri sunt valabile aici ca si la prima metodă: trebuie să fi existat uniformitate vreme de miliarde de ani si nici o contaminare din afară. La metoda potasiu-argon, de pildă, trebuie presupus că la început, înainte de a se descompune în Argon 40, exista numai Potasiu 40[Iată o presupunere importantă. „Argonul 40 este un izotop foarte obisnuit în atmosferă si în rocile scoartei terestre. Intr-adevăr, argonul este al doisprezecelea element chimic ca răspandire pe pământ si mai mult de 99% din el este Argon 40. Nu există vreo cale fizică sau chimică pentru a spune dacă o mostră de Argon 40 este un reziduu al dezintegrării radioactive sau a fost prezent în roci atunci când s-au format" (Milton, op. cit., p. 47). Faptul că Argonul 40 era prezent în mineralele de potasiu în momentul formării lor este evidentiat de datele extrem de eronate pe care metoda potasiu-argon le dă pentru rocile recent formate, a căror vârstă e cunoscută (vezi maijos). (n. ed.)]; toate aceste lucruri trebuie primite pe temeiul credintei. Dacă încerci să măsori ceva „recent", să zicem doar de un milion de ani vechime, folosind această metodă cu timp de înjumătătire de peste un miliard de ani, este ca si cum ai încerca să măsori un milimetru cu o riglă de un metru: nu este prea corect, chiar dacă presupunem că se poate.

Există numeroase cazuri când metoda s-a aplicat unor roci recente, ajungân du-se la vârste de milioane sau miliarde de ani.[De exemplu, Institutul Hawaian de Geofizică a folosit metoda potasiu-argon spre a data rocile vulcanice de lângă Hualalei, Hawai, obtinând vârste de până la 3 miliarde de ani - desi se stie că rocile s-au format cu ocazia unei eruptii moderne din 1801. Alte roci similare, formate cu mai putin de 200 de ani în urmă de către un vulcan activ (Kilauea), au dat, prin metoda potasiu-argon,vârste de până la 22 de milioane de ani. Scurgerile de lavă de la Mt. Ngauruhoe, Noua Zeelandă, vechi de cincizeci de ani, au dat vârste model de până la 3,5 milioane de ani. (Vezi Milton, op. cit., pp. 38,47-48). (n. ed.)] Deci, toată această chestiune este foarte nesigură. Ea presupune în primul rând existenta acelor miliarde de ani.[Dr. John D. Morris arată că datarea radiometrică (în acest caz, metoda dezintegrarii uraniului) se bazează pe „presupunerea că pământul este măcar destul de vechi pentru cantitatea prezentă de plumb radiogenic (adică componenta fiică) dintr-un specimen spre a fi fost produs de prezenta viteză de dezintegrare a uraniului. Dacă stim că pământul este vechi, există posibilitatea ca datarea radioizotopică să fie utilă pentru a determina cât este de vechi, dar este inutilă în dovedirea vechimii sau tineretii pământului. Ea presupune vechimea pământului" (J.D. Moms, op. cit., p 57). (n. ed.) ]

Există si alte tipuri de teste care s-au folosit în diverse perioade, de pildă cantitatea de sodiu si de alte substante chimice acumulată în ocean. Se măsoară concentratia elementelor care există acum în ocean, se măsoară aproximativ cât din aceasta ajunge în mare în fiecare an, si de aici se obtine o estimare a vechimii posibile a oceanului; si probabil că oceanul este la fel de vechi ca si lumea. S-a făcut acest lucru cu sodiul si s-a descoperit că lumea avea 100 de milioane de ani vechime. Dar s-a mai descoperit că răspunsurile diferă în functie de elementul folosit: plumbul dă o vârstă de 2000 de ani, altele dau 8000 de ani, altele 100 de ani, iar altele 50 de milioane - deci nu există nici o concordantă.[V. Chemical Oceanography, editată de J.P. Riley si G. Skirrow, Academic Press Londra 1965, vol. I,p.164. ]

Există si alte teste. De exemplu, s-a făcut un test întemeiat pe cantitatea de Heliu 4 care intră în atmosferă din coroana solară; acesta a indicat că atmosfera pământului nu are decât vreo câteva mii de ani vechime.[Henry Faul, Nuclear Geology, John Wiley, New York, 1954. (Pentru o discutie mai recentă asupra acestor descoperiri vezi R. Milton, Shattering the Myths..., ed. cit., pp. 44-46, si monografia tehnică a lui Larry Vardiman, The Age of the Earth's Atrnosphere, Institute for Creation Research, El Cajon, California, 1990 - n. ed.). ]

Prin urmare, testele mentionate sunt foarte nesigure; iar unele dintre ele aruncă mari îndoieli asupra faptului că lumea ar putea fi câtusi de putin de 5 miliarde de ani vechime.

Dacă te gândesti bine, depinde de credinta fiecăruia. Unii savanti cred că pământul este foarte vechi fiindcă evolutia este de neconceput dacă pământul nu este foarte vechi. Dacă crezi în evolude, trebuie să crezi si că pământul este foarte vechi căci, evident, evolutia nu functionează pe termen scurt. Dar în privinta dovezilor stiintifice existente, nici una nu poate să spună că pământul are 5 miliarde de ani vechime sau 7500 de ani - oricare dată este posibilă. Depinde de premisele de la care pornesti.

Teoria evolutiei este inteligibilă filosofic

Iată deci că evolutia nu e de fapt o problemă stiintifică, ci una filosofică. Trebuie să întelegem că teoria evolutiei pare usor de acceptat anumitor savanti, filosofi sau oameni obisnuiti fiindcă au fost pregătiti în acest sens. Să cercetăm deci antecedentele sale filosofice în apostazia societătii occidentale de la crestinismul traditional.[Unele dintre discutiile care urmează în această sectiune au fost luate din lectiile anterioare ale „Cursului de Supravietuire" tinut de Părintele Serafim. (n. ed.) ]

Cum am văzut, ideea de evolutie s-a ivit la sfârsitul veacului al optsprezecelea, sfârsitul Iluminismului si începutul epocii revolutionare - propria noastră epocă. Iluminismul se caracteriza printr-o conceptie stabilă asupra lumii, dar o stabilitate care nu putea dura; ea trebuia să lase loc conceptiei evolutioniste. Vom discuta mai târziu de ce a fost asa.

Una dintre lucrările clasice despre epoca Luminilor, The European Mind (Gândirea europeană) de Paul Hazard, afirmă:

„[în această perioadă] în Europa a avut loc o înfruntare morală. Răs timpul între Renastere, din care descinde în linie dreaptă, si Revolutia Franceză, căreia îi făurea armele, alcătuieste o epocă neîntrecută de nici o alta ca importantă istorică."[Paul Hazard, The European Mind, 1680-1715, Meridian Books, New York, 1963, p. xviii.]

Ilummismul a constituit epoca clasică a Europei moderne. Această perioadă dintre Renastere si vremurile moderne a fost prima încercare reală de a alcătui o sinteza armonioasă a noilor forte slobozite de Evul Mediu, Renastere si Reformă,[Părintele Serafim arătase într-o lectie anterioară că, după schisma Bisericii Apusene de Biserica Ortodoxă, tendinta apuseană spre rationalism a înaintat fără restrictii. Aceasta s-a văzut aproape imediat după schismă, o dată cu aparitia scolasticii, în care ratiunea era înăltată deasupra credintei si traditiei. (n. ed.) ] fără a pierde temelia duhovnicească a unui oarecare crestinism.

Intâiul aspect al noii epoci clasice, al noii armonii, era dominatia perspectivei stiintifice asupra lumii, care a luat forma lumii-masină a lui Isaac Newton.[Sir Isaac Newton (1642-1727) a fost un teist care credea în Iisus Hristos, dar era chinuit de griji pentru rationalismul crestinismului. Asemeni altor gânditori ai Iluminismului, precum Thomas Jefferson, el s-a dedicat salvării crestinismului prin rescrierea Bibliei si curătarea ei de ceea ce el numea „coruperi", adică întâmplarile miraculoase. El respingea dogma Treimii. (Cf. Ian T. Taylor, In the Minds of Men: Darwin and the New World Order, TFE Publishing, Minneapolis, 1991, pp. 342-43) (n. ed.)] Epoca lui Newton, începutul Iluminismului, a fost o vreme când stiinta si religia ratională păreau a fi de acord că totul în lume mergea bine, iar artele înfloreau într-un mod cum nu aveau să mai înflorească vreodată în Apus.

Inainte de aceasta, Apusul cunoscuse câteva veacuri de frământare intelectuală si chiar de haos, o dată cu prăbusirea sintezei medievale a romano-catolicismului, noi forte făcându-se simtite, ceea ce a dus la dispute aprinse si războaie sângeroase. Războaiele religioase cu tot felul de scopuri lumesti s-au încheiat o dată cu Războiul de Treizeci de Ani, în 1648, care a devastat Germania. Protestantismul se răsculase împotriva complicatiei si coruptiei din catolicism; a avut loc o renastere a gândirii si artei păgâne antice; noul umanism descoperise omul natural, ceea ce a împins încă mai în spate ideea de Dumnezeu; si, lucru si mai semnificativ pentru viitor, stiinta a înlocuit teologia ca dreptar al cunoasterii, iar studiul naturii si al legilor ei a ajuns să pară cel mai însemnat demers intelectual.

Totusi, în veacul al saptesprezecelea si începutul celui de-al optsprezecelea se ajunsese la un anume echilibru si armonie în gândirea apuseană. De fapt, crestinismul nu fusese răsturnat de noile idei, ci, mai curând, se adaptase noului spirit, nefăcându-se încă simtite dificultătile si contradictiile ideilor naturaliste si rationaliste moderne. Indeosebi în partea cea mai luminată a Europei Apusene, Franta si Germania, părea că venise o vârstă de aur, în contrast mai ales cu războaiele religioase care ruinaseră aceste tări până pe la mijlocul secolului al saptesprezecelea. Omul luminat credea în Dumnezeu, a cărui existentă putea fi demonstrată rational, era tolerant cu credintele altora si credea că tot ce există în lume poate fi explicat de către stiinta modernă, ale cărei ultime progrese le urmărea cu nerăbdare. Lumea părea a fi o masină uriasă în necontenită miscare, fiecare miscare a ei putând fi descrisă matematic. Exista un singur univers urias, orânduit ca un sistem matematic uniform. Lucrarea clasică ce exprima ideile mentionate, Principia Mathematica a lui Newton, a fost salutată cu aclamatii la aparitia ei, în 1687, arătând că lumea educată a vremii era bine pregătită pentru noua evanghelie.

In noua sinteză a Iluminismului „Natura" îl înlocuia pe Dumnezeu ca idee centrală - chiar dacă Dumnezeu nu a fost eliminat nici până la sfârsitul perioadei. Epoca sistemului newtonian a fost si epoca religiei Ratiunii. De-acum, religia era supusă aceluiasi criteriu precum stiinta: studierii lumii exterioare, adică criteriului ratiunii. Astfel, s-a continuat procesul început o dată cu scolastica, curând după Schismă, când ratiunea a fost asezată deasupra credintei si traditiei. Iluminismul a fost vremea când oamenii visau la o religie a bunului simt.

In termeni religiosi, poate cea mai tipică miscare a veacului al optsprezecelea a fost deismul. Deismul sustine că Dumnezeu există, dar fără a se face simtit; adică zideste lumea si se retrage. Newton însusi nu credea că poate să calculeze chiar totul corect, de pildă deplasările cometelor; el socotea că universul era ca un urias ceas pe care l-a făcut Dumnezeu si apoi s-a retras, si că, din când în când, trebuie să revină si să îl fixeze, să îl răsucească. Dar astronomii ulteriori au spus că nu e adevărat: poti obtine o teorie unificată care să explice totul, chiar si miscările neregulate, deci Dumnezeu este necesar doar la început. Dumnezeu devine extrem de sters. Astfel că minunile si prorociile au început a fi puse la îndoială, multi scriitori începând deja să spună că ele nu erau decât superstitie. In privinta aceasta francezii erau mult mai radicali decât englezii.

Cercetând conceptia despre lume a Iluminismului putem vedea cât de armonioasă părea a fi - Natura domnind deasupra tuturor, tainele Naturii descoperindu-se, Dumnezeu fiind încă în cer (desi nefăcând mare lucru), iar cunoasterea stiintifică progresând în întreaga lume.

Ajungem astfel la al doilea aspect principal al Iluminismului: credinta în progresul uman. în cartea sa The Making of the Modern Mind (Crearea gândirii moderne), J.H. Randall Jr. scrie:

„Marii apostoli ai Iluminismului sperau să realizeze societatea ome nească ideală prin răspândirea ratiunii si stiintei între oameni. Iar de acolo sperau să se ajungă la o adevărată varstă de aur. Incă de la începutul vea cului [al optsprezecelea] s-a ridicat un tot mai puternic imn de laudă adus progresului prin educatie. Locke, Helvetius si Bentham au pus temelia generosului vis; toti oamenii, indiferent de scoală, afară doar de cei ce rămâneau credinciosi [...] dogmei crestine a păcatului strămosesc, cre deau cu toată fiinta lor arzătoare în perfectibilitatea rasei umane. In sfâr sit, omenirea îsi tinea cheia destinului în propriile mâini: putea să-si facă viitorul aproape cum voia. Inlăturând greselile prostesti din trecut si în torcându-se la o cultivare ratională a naturii, aproape că nu ar mai fi rămas nici un fel de piedici în calea bunăstării omenesti care să nu poată fi depăsite. E greu să ne dăm seama cât de recentă este această credintă în progre sul uman. Lumea antică pare să nu fi avut cunostintă de el; grecii si ro manii îsi întorceau privirile mai curând spre Vârsta de Aur, de la care omul decăzuse. Evul Mediu nu admitea, desigur, o asemenea gândire. Renasterea, care a realizat într-adevăr asa de mult, nu-si putea închipui că omul poate să se ridice din nou la gloriosul nivel al antichitătii; ea îsi întorcea gândurile cu totul asupra trecutului. Numai în veacul al sapte sprezecelea, o dată cu dezvoltarea stiintei, omul a putut să nutrească o astfel de ambitie trufasă. [...] Toti savantii de după Descartes dispretuiau pe cei vechi si luptau pentru credinta în progres."[J.H. Randall, The Making ofthe Modern Mind, Houghton Mifflin Co., 1926, pp. 381-82.]

De ce s-a prăbusit conceptia despre lume a Iluminismului ? Filosofia sa pare azi cu totul naivă, iar arta sa - o vârstă de aur cu neputintă de atins. Există diferite cauze, suprapunându-se unele cu altele. Cauza principală este abordarea critică tocmai a rationalismului pe care se întemeia întreaga conceptie luministă. Sfintii Părinti spun că ratiunea omenească a decăzut o dată cu căderea omului; de-aceea, ea trebuie supusă credintei si descoperirii dumnezeiesti, ca astfel să se ridice la o stare mai înaltă. De îndată ce ratiunea e înăltată deasupra credintei si traditiei, atitudinea ei critică îi provoacă propria distrugere. Credinta în ratiunea omenească este cea care a produs întâi scolastica, mai apoi Reforma, căci ratiunea supunea criticii însăsi religia. Reforma a fost o critică a catolicismului medieval, iar apoi critica Protestantismului a produs filosofii atei/agnostici ai veacului al nouăsprezecelea. In fine, atitudinea critică a ratiunii a produs actuala sinucidere a ratiunii. De îndată ce omul se încrede în ratiune ca dreptar al adevărului, este obligat s-o urmeze până la capăt pe calea să distructivă. Nu i se poate împotrivi.

Incepând cu Evul Mediu, rationalismul a redus sfera cunoasterii pe măsură ce critica fiecare traditie si realitatea lumii duhovnicesti - totul în afară de lumea exterioară. O dată cu filosoful englez David Hume, spre sfârsitul veacului al optsprezecelea, ratiunea autonomă a mers în sfârsit până la capăt: a distrus orice cunoastere sigură, chiar si pe cea a lumii exterioare. Hume spunea că nu putem cunoaste adevărul absolut prin ratiune; putem cunoaste doar ceea ce experiem. El scria:

„Ratiunea e o facultate subiectivă care nu are legătură necesară cu faptele pe care căutăm să le cunoastem. Ea se limitează la schitarea relatiilor dintre ideile noastre, ele însele fiind de două ori distantate de realitate. Iar simturile noastre sunt la fel de subiective, căci nu pot nici odată să cunoască lucrul în sine, ci doar o imagine a lui, ce nu are în ea elementul necesitătii si sigurantei - contrarul oricărui fapt real este încă posibil."[David Hume, An Enquiry Concerning Human Understanding, apud The English Philosophers from Bacon to Mill, ed. Edwin A. Burtt, Random House-1939 New York pp.593-94.]

Iată, într-adevăr, un lucru foarte adânc înrădăcinat în gânditorii nostri moderni din ultimele două sute de ani: deznădejdea de a nu fi niciodată în stare să cunosti ceva, care dizolvă însăsi substanta vietii. Crezând în filosofia rationalistă si începând a gândi lucrurile prin ea, dai de Hume si de alti gânditori asemeni lui, si, dintr-o dată, întreaga lume se dizolvă. Cu îndreptătire deci s-au spus următoarele despre Hume de către un cercetător al filosofiei Iluminismului:

„Citirea dialogurilor lui Hume după ce ai citit cu întelegere plină de simpatie pe zelosii deisti si pe optimistii filosofi ai primei părti a veacului optsprezece înseamnă a fi încercat de o usoară înfiorare, de un simtământ de neliniste. E ca si cum, în culmea amiezei Iluminismului, la ceasul ră gazului, când împrejur totul pare a fi linistit si sigur, cineva si-ar da seama bmsc de apropiata si neasteptata surpare a temeliilor, de slabul si îndepărtatul freamăt ce străbate sub terenul solid al bunului simt."[Carl L. Becker, The Heavenly City of the Eighteenth Century Philosophers, Yale University Press, New Haven, Connecticut, 1970, pp. 68-69.]

(Desigur, acest fapt a produs mai târziu marele cutremur al zilelor noastre.)


Idealul experimental în stiintă are o functie similară celei a ratiunii în ni micirea conceptiei despre lume a Iluminismului. Fiind el însusi întemeiat pe rationalism, acest ideal nu e nicicând împlinit; el nu se opreste niciodată, ci asteaptă mereu să-si testeze concluziile, ajungând la altele noi. Tocmai de aceea ideile stiintifice se schimbă mereu, iar sinteza stiintifică din vremea lui Newton a fost răstumată.

Până la urmă, ideea de progres a ajutat la dizolvarea vechii sinteze. In Renastere, asa cum am văzut, anticii erau priviti ca adevăratul model. Se credea că, dacă ne-am putea întoarce la ei, departe de Evul Mediu si de superstitii, va fi grozav. Apoi când stiintele au ajuns să fie modul de gândire dominant, a apărut conceptia stiintifică despre lume. Oamenii au început să vadă că orice om din ziua de azi are mai multă cunoastere stiintifică decât orice om din antichitate. pentru prima dată, acum stiinta a înaintat în chip dramatic cu experimentele sale etc.

Este vădit că însăsi ideea de progres - ideea că prezentul clădeste pe trecut, că generatiile viitoare vor face mai bine decât noi, iar omul va înainta în mod constant - anulează ideea că există un criteriu statornic. Exact ca în subiectivismul lui Hume, totul devine relativ. Criteriul existentei omului e abandonat în voia sortii generatiilor viitoare care urmează să îl îmbunătătească. După un timp, oamenii încep să-si dea seama că au de-a face cu o filosofie a necontenitei schimbări, a necontenitei miscări. Atunci sufletul se revoltă. El simte că nu există pace, nu există sigurantă. La sfârsitul veacului al optsprezecelea ideea de progres dăduse deja nastere conceptiei „evolutioniste", care era mult diferită de conceptia statornică a lui Newton, ajungând în prim plan în veacul al nouăsprezecelea.

Asa se face că veacul al optsprezecelea a început cu mult optimism, dar cei mai multi nu-si dădeau seama că spre sfârsitul veacului filosofii cei mai înaintati urmau să nimicească orice putintă a vreunei cunoasteri reale a lumii exterioare si orice criteriu statornic al adevărului. Ideile profunde de acest fel au nevoie de timp spre a pătrunde până la oameni, dar când o fac produc urmări dezastruoase.

Dezastruoasele urmări s-au văzut în Revolutia Franceză din 1789, care a fost aplicarea revolutionară a ideilor rationaliste la schimbarea societătii si la întreaga rânduială a vietii din afară. Sfârsitul veacului al optsprezecelea a adus cu el sfârsitul Vechii Ordini - sfârsitul unei epoci de stabilitate, când asezămintele omenesti, arta si cultura erau întemeiate cel putin pe o rămăsită de crestinism si de simtăminte crestine. Izbucnirea Revolutiei Franceze a coincis cu sfârsitul civilizatiei crestine. Inainte de 1789 era încă „Vechiul Regim"; după acest an, urmează epoca Revolutiei, vremurile noastre.

In această perspectivă, teoria evolutiei poate fi înteleasă filosofic. Ea s-a ivit dintr~o câutare a unei legi stiintifice a progresului care să Justifice inaintarea revolutionară modernă. Teoria evolutiei a fost propusă mai întâi de către bunicul lui Charles Darwin, Erasmus, în 1794 - la numai cinci ani de la Revolutia Franceză.[Multi dintre prietenii si apropiatii lui Erasmus Darwin simpatizau cu revolutionarii francezi. Erasmus a fost unul dintre întemeietorii Societătii Lunare, care-i cuprindea pe simpatizantii revolutionarilor si ai cărei membri erau aceeasi cu cei ai Societătii Revolutionare conduse de radicalul Earl Stanhope. Erasmus îl admira îndeosebi pe Rousseau, filosoful principal al Revolutiei. Era si francmason, la fel ca fiul său, tatal lui Charles Darwin. (n. ed.) ]

J.H. Randall Jr., el însusi evolutionist, e destul de lipsit de naivitate spre a admite că teoria evolutiei este o credintă, nu un fapt dovedit:

„în prezent biologii admit că, la drept vorbind, nu cunoastem nimic de spre cauzele originii noilor specii; trebuie să recurgem la credinta stiintifică că ele au loc datorită schimbărilor chimice din protoplasma embrionară."[Randall, op. cit., p. 475. O afirmatie similară a fost făcută de un important biolog evolutionist britanic, Prof. L. Harrison Matthews, în Prefata la editia din 1971 a Originii speciilor. „Realitatea evolutiei este sira spinării biologiei, biologia aflându-se deci în situatia aparte a unei stiinte întemeiate pe o teorie nedovedită - este deci vorba de o stiintă sau de o credintă?... Credinta în evolutie este astfel paralela exactă a credintei într-o creatie particulară: ambele sunt concepte despre care credinciosii stiu că sunt adevarate, dar până în prezent nici una nu a fost în stare să o dovedească." (n. ed.) ]

Evolutionistii trebuie să recurgă la această credintă fiindcă, cum însisi spun, „orice altceva este de neconceput" - acest „orice altceva" fiind faptul că Dumnezeu a creat lumea în urmă cu 7000 sau 8000 de ani.

Randall continuă, descriind efectul evolutiei asupra lumii:

„în ciuda acestor dificultăti, credintele oamenilor de azi au fost adânc impregnate de conceptul de evolutie. Marile notiuni si concepte fundamen tale care însemnau asa de mult pentru veacul al optsprezecelea, Natura, Ratiunea si Utilitatea, au lăsat cu totul loc unui nou set care exprimă mai bine ultimele idei intelectuale despre o Lume în Crestere. O multime de factori au conspirat la popularizarea ideii de dezvoltare cu corolarele ei...

Poate că accentul principal adus de Evolutie în mintile oamenilor a fost cel pus asupra analizei cauzale amănuntite a proceselor de schimbare particulare. In loc de a căuta să descopere capătul sau tinta mersului lumii ca întreg, ori să discernă cauza ultimă sau temeiul tuturor celor existente - sarcina fundamentală a stiintei si filosofiei anterioare - oamenii au ajuns să cerceteze doar ceea ce este acel proces si numai ceea ce produce el în părtile sale. Ei au respins [...] contemplarea unei alcătuiri fixe si sta tice a Adevărului, adoptând în locul ei telul investigării tuturor micilor adevăruri pe care le poate descoperi experimentul. Nu Adevărul care este obârsia tuturor adevărurilor, ridicând sufletul omenesc deasupra tuturor experientelor omenesti, în tărâmul celui vesnic... ci răbdătoarea, neobo sita si nesfârsita căutare a unei infinităti de adevăruri finite din experienta noastră - iată telul oricarei strădanii stiintifice si filosofice a zilelor noastre."[Randall, op. cit., pp. 475-77.]

Randall mentionează felul cum schimbarea asezămintelor omenesti - diferitele idei asupra moralei etc. - întăresc credinta în evolutie:

„Conceptia asupra omului ca organism care reactionează la si actio nează asupra unui mediu complex a devenit astăzi fundamentală.[Aceasta e teza principală a conceptiei evolutioniste si a Epocii Revolutionare privitor la natura umană. Ea s-a clădit din filosofia stiintifică a darwinismului si din filosofia politică a admiratorului lui Darwin, Karl Marx, si este comună tuturor constructiilor totalitare si utopice derivate din acestea două, inclusiv liberalismului modern si feminismului radical. Judge Robert H. Bork, în cartea sa Slouching Towards Gomorrah: Modern Liberalism and American Decline (Regan Books/Harper Collins, New York, 1996), enuntă succint această teză evolutionistă astfel: „Natura umană e infinit modelabilă, astfel că o natură umană nouă, mai bună si poate chiar perfectă, se poate produce prin rearanjarea institutiilor sociale." Fe-' minista Shere Hite, în Hite Report on the Family, a înfatisat această credintă atunci când zicea: „Nu există nimic de felul unei naturi umane. Mai curând, există o structură psiholo gică care este implantată cu grijă în mintile noastre pe măsură ce învătăm dragostea si ecuatiile de putere ale familiei - pe viată. Din fericire, familia e un asezământ omenesc: oamenii au facut-o si tot oamenii o pot schimba." (n. ed.) ] Toate ideile si asezămintele sunt gândite astazi în primul rând ca produse so ciale, functionând în grupuri sociale si izvorând din necesitatea săvârsirii unei anumite adaptări a naturii umane la mediul înconjurător. Toate do meniile de interes uman de astăzi au fost supuse acestei generale tendinte sociologizante si psihologizante; exemplul religiei si teologiei este edifi cator. In vreme ce veacul al optsprezecelea socotea religia si teologia ca pe un set de propozitii deductive si demonstrative, oamenii de azi soco tesc religia în primul rând ca pe un produs social, un mod de viată izvorât din organizarea socială a experientelor religioase ale oamenilor, iar teo logia ca pe o rationalizare a anumitor simtăminte si experiente fundamen tale a naturii umane. Nu mai căutăm să dovedim existenta lui Dumnezeu, ci vorbim de întelesul lui Dumnezeu în experienta umană; nu mai căutăm să demonstrăm viata viitoare, ci investigăm efectul credintei în nemurire asupra comportamentului uman."

Vedem cât se poate de limpede că avem aici Următoarea treaptă de după Hume, care nimicise toate aceste lucruri. Nu mai poti crede în acele idei învechite. Este o nouă treaptă, care nu are nimic de-a face cu „descoperirea stiintifică" a evolutiei - nu e decât ceea ce pluteste în aer. De vreme ce ratiunea îsi continuă marsul, va sfârsi prin propria sinucidere.

Randall urmează:

„Evolutia a introdus o cu totul altă scară de valori. Acolo unde idealul veacului al optsprezecelea era rationalul, naturalul, chiar primitivul si ne comptul, pentru noi lucrul cel mai de dorit se identifică mai curând cu ca pătul ultim al procesului de dezvoltare, iar termenii nostri laudativi sunt modern, la zi, înaintat, progresist. în aceeasi măsură ca si Epo ca Luminilor noi tindem să identificăm ceea ce aprobam cu Natura, dar pentru noi ea nu mai este ordinea ratională a naturii, ci culminarea proce sului evolutiv, pe care-l luăm drept pârghia existentei noastre. Veacul al optsprezecelea nu putea gândi un apelativ mai rău decât a numi pe un om entuziast nefiresc; noi preferăm să-l etichetăm drept fosilă demodată si depăsită. Epoca aceea credea într-o teorie dacă era numită ratională, folositoare si naturală; noi îi dăm întâietate dacă este ultima descope rire. Trebuia să fim mai curând modernisti si progresisti, decât gânditori chibzuiti. Rămâne de văzut dacă în noua noastră scară de valori nu am pierdut la fel de mult pe cât am câstigat...

Ideea de evolutie, asa cum a ajuns să fie înteleasă în final, a întărit atitudinea umanistă si naturalistă."


Falsii "proroci"

Dobzhansky citează cu deplină aprobare următoarea afirmatie a lui Teilhard de Chardin despre ce anume este evolutia:

„Este oare evolutia o teorie, un sistem sau o ipoteză ? Ea este mult mai mult - este un postulat general, dinaintea căruia toate teoriile, toate ipote zele, toate sistemele trebuie să se încline de aici înainte, si caruia trebuie să i se conformeze spre a putea fi luate în considerare si a fi veridice. Evolutia e o lumină care luminează toate faptele, o traiectorie pe care toate liniile de gândire trebuie s-o urmeze. Iată ce este evolutia."[Th. Dobzhansky, „Evolution: God's Method of Creation"]

Adică, în gândirea lui Teilhard - pe care o urmează o multime de oameni, fie că sunt crestini, atei sau orice altceva - evolutia devine un fel de nouă revelatie universală pentru omenire. Deci totul trebuie înteles în termenii evolutiei, inclusiv religia.

Scrierile lui Teilhard de Chardin sunt atât de întesate de propriul jargon, încât este usor să-l respingi - ori să-l accepti - fără să pricepi cu totul semni ficatia gândirii sale. Dar, mai presus de toate, trebuie înteles ce anume i-a in spirat gândirea, căci tocmai această inspiratie de temelie si conceptie despre lume a pus stăpânire pe fantezia intelectualului modern, deopotrivă „crestin" si ateu, în ciuda dificultătii limbajului.

Ceea ce l-a inspirat pe Teilhard de Chardin si îi inspiră pe adeptii săi este o anume conceptie unitară asupra realitătii, o îmbinare a lui Dumnezeu si a lumii, a spiritualului si secularului, într-un singur proces armonios si atotcuprinzător care nu numai că poate fi perceput de intelectualul modern, ci poate fi simtit de sufletul sensibil aflat în strânsă legătură cu spiritul vietii moderne; într-adevăr, pasul următor al procesului poate fi anticipat de „omul modern", si tocmai de aceea este asa de iute acceptat Teilhard de Chardin ca „proroc", chiar de către oameni ce nu cred în Dumnezeu: el vesteste, într-un chip foarte „mistic", viitorul la care speră orice gânditor de astăzi (în afară de crestinii ortodocsi constienti).

Există două laturi ale gândirii unitare a lui Teilhard de Chardin: cea lumească (prin care-i atrage si-i păstrează chiar pe ateii totali precum Julian Huxley), si cea spirituală (prin care-i atrage pe „crestini" si le dă o „religie" celor necredinciosi).


Fragment din corespondenta P. Serafim Rose cu un preopinent evolutionist, dr. Kalomiros

As vrea acum să vă pun o întrebare stiintifică cu totul elementară: care este dovada în favoarea „evolutiei omului" ? Nici asupra acestei chestiuni nu pot intra în amănunte în prezenta scrisoare, ci o voi discuta pe scurt. Dacă doriti, vă pot scrie mai amănuntit ceva mai târziu.

Dovezile fosile în favoarea „evolutiei omului" constau în: Omul de Neanderthal (mai multe exemplare); Omul de Pekin (câteva cranii); „oamenii" asa-zisi de Java, Heidelberg, Piltdown (până acum douăzeci de ani), si re centele descoperiri din Africa: toate extrem. de fragmentare; de asemenea, încă vreo câteva fragmente. Totalitatea dovezilor fosile ale „evolutiei omu lui" încap într-o ladă de mărimea unui sicriu, provenind din părti mult înde părtate ale pământului, fără vreo indicatie demnă de crezare a unei vârste măcar relative (cu-atât mai putin „absolute"), si fară nici o urmă de indicatie asupra felului cum acesti. „oameni" diferiti se leagă unul de altul, fie prin descendentă, fie prin înrudire.

Mai mult, în urmă cu douăzeci de ani s-a descoperit că unul dintre acesti „strămosi evolutivi ai omului", „omul de Piltdown", era o fraudă deliberată. Este interesant că unul dintre „descoperitorii" „omului" de Piltdown era Teil hard de Chardin - lucru pe care nu-l veti găsi în majoritatea manualelor ori bio grafiilor sale. El a „descopent" caninul acestei creaturi măsluite - dinte care fu sese deja vopsit cu intentia de a însela asupra vârstei sale atunci când l-a desco perit! Nu am dovezi spre a spune că Teilhard de Chardin a participat în mod constient la fraudă; cred că e mai plauzibil să fi fost o victimă a adevăratului autor al fraudei, fiind asa de dornic să găsească dovezi înfavoarea „evolutiei omului", în care credea mai dinainte, încât nici nu a mai dat atentie dificultă tilor anatomice pe care acest „om" grosolan masluit le prezenta pentru orice observator obiectiv. Si totusi în manualele evolutioniste tipărite înainte de descoperirea fraudei, Omul de Piltdown era acceptat ca un strămos evolutiv al omului fără discutie; „craniul" său este chiar desenat (desi se descoperiseră doar fragmente ale unui craniu); si se afirma cu încredere că „el combină carac teristicile umane cu altele mult mai înapoiate" (Tracy I. Storer, Zoologie gene rală, 1951). Era, desigur, exact acea „verigă lipsă" necesară dmtre om si mai mută; iată de ce frauda de la Piltdown a fost alcătuită tocmai ca un amestec de oase de om si de maimută.

Ceva mai târziu, acelasi Teilhard de Chardin a participat la descoperirea si mai ales la „interpretarea" „Omului de Pekin". Multumită „interpretării" sale (căci avea deja reputatia de a fi unul dintre principaiii paleontologi ai lumii), „Omul de Pekin" a intrat si el în manualele evolutioniste ca strămos al omului...

Teilhard de Chardin a fost legat si de descoperirea si mai ales de interpretarea unora dintre rămăsitele „Omului de Java", care sunt fragmentare. In fapt, oriunde se ducea, descoperea „dovezi" ce se potriveau exact cu asteptarile sale - anume, că omul a „evoluat" din creaturi de tipul maimutelor.

Dacă veti cerceta în mod obiectiv toate dovezile fosile în favoarea „evolutiei omului", cred că veti descoperi că nu există nici o dovadă hotărâtoare sau cât de cât rezonabilă în favoarea ei. O anumită probă e socotită a fi dovadă în favoarea evolutiei umane fiindcă oamenii doresc să creadă acest lucru; ei cred într-o filosofie care cere ca omul să fi evoluat din creaturi asemenea maimutelor. Omul de Neanderthal este pur si simplu Homo sapiens, nedeosebindu-se de oamenii moderni mai mult decât se deosebesc acestia între ei, fiind o varietate înlăuntrul unui fel anume sau al unei specii.[Multi evolutionisti au ajuns la concluzia că Homo erectus apartine si el de specia Homo sapiens. De pildă, William S. Laughlin (Universitatea Connecticut), studiind pe eschimosi si aleuti, a observat multe asemănări între aceste populatii si oamenii de tip Horno erectus (Sinanthropus) din Asia. El îsi încheie studiul astfel: „Când descoperim că deosebiri semnificative s-au dezvoltat într-o scurtă perioadă de timp între populatii strâns înrudite si apropiate, precum cele din Alaska si Groenlanda, si când luăm în considerare marile deosebiri ce exista între grupuri îndepărtate precum eschimosii si aborigenii, despre care se stie că apartin aceleiasi specii de Homo sapiens, pare justificat să concluzionăm că Sinanthropus apartine de aceeasi specie atât de diversă." (Science 142, 8 Noiembrie 1963, p. 644). (n. ed.)] Vă rog să observati că ilustratiile cu omul de Neanderthal din manualele evolutioniste sunt inventia artistilor cu idei preconcepute despre cum trebuie să fi arătat „omul primitiv", întemeiate pe filosofia evolutionistă !

Cred că am spus destul, nu spre a arăta că pot dezminti „evolutia omului" (căci cine poate dovedi sau dezminti ceva cu probe atât de fragmentare ? !), ci spre a indica doar că trebuie să fim foarte critici în ce priveste interpretarea părtinitoare a unor probe asa de precare. Să-i lăsăm pe păgânii nostri moderni si pe filosofii lor să se agite la descoperirea fiecărui nou craniu, os sau chiar a unui singur dinte, despre care ziarele titrează: „Descoperirea unui nou strămos al omului". Aceasta nu tine nici măcar de domeniul cunoasterii desarte, ci de domeniul basmelor moderne, al întelepciunii care, cu adevarat, s-a făcut uimitor de nebunească.


Evolutia este exact opusul crestinismului

Intreaga filosofie evolutionistă ce-i prinde astăzi pe oameni îi face să creadă, adesea inconstient, într-o conceptie despre creatie si viată ce este exact opusul învătăturii crestine: simplul devine complex, sălbăticia „evoluează" spre civilizatie, nedesăvârsitul face să apară desăvârsirea, „progresul" etc. In conceptia Ortodoxiei, ceea ce este desăvârsit cade în nedesăvârsire (Raiul, în lumea căzută; si chiar istoric, Sfintii Părinti observă căderea ome nirii în general, până la venirea lui Hristos - cf. Sfântul Simeon Noul Teolog si Sfântul Grigorie al Nyssei), iar omul din zilele de pe urmă va fi mult mai jos duhovniceste decât în Biserica primară (cf. prorocia Sfântului. Nil Izvorâ torul de Mir si a Sfântului Nifon al Constantiei); nestricăciunea si nemurirea preced stricăciunea si moartea. [Sf. Nil Izvorâtorul de Mir (+1651), arătându-se după moarte călugărului căzut Theofan din Muntele Athos, în anul 1817, a prorocit despre starea omenirii în vremurile din urmă: „Lumea din vremea aceea se va schimba si se va face de nerecunoscut. Când se va apropia vremea venirii lui Antihrist, se va întuneca mintea omului din vremea aceea de patimile cele trupesti ale curviei si foarte mult se va înmulti necredinta si fărădelegea. Atunci lumea va deveni de nerecunoscut, schimbându-se fetele oamenilor, si nu vei mai cunoaste fetele bărbatilor de ale femeilor pentru nerusinata îmbrăcăminte si a părului din cap. Oamenii din vremea aceea se vor purta fără cuviintă, fiind sălbătici si cruzi ca niste fiare, din cauza ispitelor lui Antihrist. Nu vor da respect parintilor si celor mai bătrâni, dragostea va pieri. [...] Atunci vor schimba obiceiurile si predania crestinilor si a Bisericii. Cuviinta si curătia vor pieri de la oameni si va stăpâni fărădelegea. Minciuna si iubirea de arginti va ajunge la cele mai mari trepte. (...) Curviile, preacurviile, sodomiile, hotiile, omorurile vor fi pe toate drumurile in vremea aceea. (...) Bisericile lui Dumnezeu se vor lipsi de preoti credinciosi si evlaviosi." Vezi de asemenea prorociile Sfântului Nil despre decăderea vietii' monahale ortodoxe în The Orthodox Word, nr. 21 (1968), pp. 143-49. Prorocia Sfântului Nifon, Episcopul Constantiei Ciprului (sec. al IV-lea), spune astfel: „Până la sfârsitul veacului acestuia nu vor lipsi nici prorocii Domnului Dumnezeu, si nici slugile diavolului. Dar in vremurile din urmă, cei ce vor sluji cu adevărat lui Dumnezeu vor reusi să se tăinuiască de oameni si nu vor făptui printre ei semne si minuni, ca în timpurile noastre, ci vor merge pe calea faptelor si a smereniei, iar în împărătia Cerească vor fi mai mari decât Parintii ce s-au proslăvit prin semne. Căci în acea vreme nimeni nu va face minuni în fata oamenilor, care să-i aprindă, insuflându-le dorinta nevointelor ascetice. (...) Multi, aflându-se în nestiintă, vor cădea in prăpastie, abătându-se întru lătimea căii largi si întinse" (citată in Serafim Rose, Ortodoxia si religia viitorului, Mănăstirea Slătioara, 1996,p. 195).]

Desăvârsirea si nemurirea veacului viitor (cerul) nu sunt o dezvoltare sau o „evolutie" din lumea prezentă (cum ar zice Teilhard de Chardin; de fapt, hiliasmul este o consecintă aproape inevitabilă a evolutiei), ci o preschimbarea ei din temelii.

Scopul principal al „filosofiei evolutioniste" este răsturnarea perspectivei crestine, întemeiate pe Dumnezeu Care face totul precum voieste El, punând în locul ei ceva mai „pe întelesul" omului căzut - rationalism, umanism. Iată de ce „evolutia" a fost dezvoltată treptat de filosofia modernă agnostică, atee si deistă, înainte de a se găsi măcar o dovadă „stiintifică". Perspectiva cres tin-ortodoxă (Raiul, scurtimea [timpului acordat] lumii acesteia etc.) este o perspectivă cu totul nouă pentru cei prostiti de moderna filosofie „lumi nistă", al cărei produs-cheie este evolutia.

sursa: sfaturiortodoxe

citeste si Credinta în datarea radiometrică;

Parintele Serafim Rose si stiinta secolului al XXI-lea;

TEORIA EVOLUTIONISTA - UN ROD AL IMAGINATIEI - Introducere