Parintele Serafim Rose si stiinta secolului al XXI-lea

TEORIA EVOLUTIONISTA - UN ROD AL IMAGINATIEI

Parintele Serafim Rose si stiinta secolului al XXI-lea
de Phillip E. Johnson

Tema mea este, dupa expresia Părintelui Serafim, aceea că „evolutia nu este nicidecum un fapt stiintific, ci filosofie". Filosofia respectivă este naturalismul (doctrina după care natura este „tot ce există"), care, în acest caz, e identică cu materialismul (doctrina că realitatea nu cuprinde nimic altceva decât particulele studiate de fizicieni). Dacă materialismul e adevărat, atunci natura trebuie să fie în stare să săvârsească propria creatie, de unde existenta unui proces evolutiv materialist decurge ca o chestiune logică de neocolit. Deci, am afirmat eu, materialismul stiintific crede în evolutia naturală nu pe baza unor dovezi, ci în ciuda lor.

Dăinuie încă printre evolutionisti o legendă care spune că „ontogenia recapitulează filogenia"; adică dezvoltarea fătului uman în pântece este un fel de refacere a istoriei evolutiei, embrionul trecând de la stadiul de peste la cel de reptilă si asa mai departe. Acest fenomen inexistent e numit adesea „Legea lui Haeckel", după cel mai cunoscut discipol german al lui Darwin. Sub o altă formă, „Legea" afirmă că embrionul trece nu prin stadiile adulte, ci prin formele embrionare ale formelor timpurii, „ancestrale". în oricare dintre formele ei, „Legea" nu există, si nu e sustinută de embriologii acreditati în literatura de specialitate. Se pot totusi găsi unele stadii ce apar ici si colo, cu caracteristici care, cu putină imaginatie, pot fi făcute să se încadreze în Legea lui Haeckel, iar acestea sunt mereu citate în lucrările de popularizare ca dovezi ale „evolutiei". Exemplul cel mai faimos este cel al presupuselor „fante branhiale" ale embrionului uman într-un anumit stadiu de dezvoltare, desi acele fante nu sunt branhii si nu devin niciodată branhii.

Desi Legea lui Haeckel a fost discreditată cu multe zeci de ani în urmă, ea exercită o fascinatie atât de irezistibilă asupra imaginatiei darwiniste, încât este încă predată în multe scoli din întreaga lume. Chiar muzee si universităti onorabile continuă să propage o anumită versiune a ei, într-o formă vagă si neatacabilă. Iată, de pildă, ce are de spus pagina de Internet a Muzeului de Paleontologie de la Berkeley University din California despre Legea lui Haeckel:

„Legea recapitulării a fost discreditată încă de la începutul secolului douăzeci. Morfologii si biologii experimentalisti au arătat că nu există o corespondentă pas cu pas între filogenie si ontogenie. Desi o formă radi cală de recapitulare este incorectă, filogenia si ontogenia sunt întretesute, multi biologi începând atât să exploreze, cât si să înteleagă bazele acestei legături."

In fapt, cercetarea embriologică a demonstrat că este vorba de un proces riguros orientat, ce nu se potriveste cu paradigma darwinistă. Efortul de a altera procesul prin inducerea de mutatii poate produce diformităti de tot felul, dar ele nu reusesc să schimbe calea de dezvoltare asa încât embrionul să se dezvolte într-o creatură viabilă de un tip diferit.

Mecanismul evolutiei : mutatie si selectie

Cum anume face un proces material nesupravegheat ca să creeze o minu nătie atât de complicată, mult mai complexă decât un computer sau o navă spatială ?


Răspunsul darwinist spune că schimbări minuscule - de tipul variatiilor ce apar la fiecare generatie, diferentiind organismul juvenil de părintii săi se acumulează treptat de-a lungul mai multor generatii, până cand produc un cu totul alt fel de creatură, cu noi organe si trăsături rezultate din adaptare. Nu s-a putut arăta niciodată că mecanismul acesta ar fi fost în stare să genereze altceva decât variatii minore (de tipul cresterii si descresterii mărimii ciocului la cintezoi, sau variatii ale frecventei relative a exemplarelor de culoare deschisă sau închisă la o populatie de molii). Fiind însă singura posibilitate naturalistă ce este cât de cât plauzibilă, darwinistii extrapolează cu frenezie pornind de la aceste exemple triviale, spre a postula un mecanism capabil să creeze nenumărate minuni de adaptare, inclusiv creierul uman. Asemenea pretentii sunt slab argumentate, ca să nu zicem mai rău, iar în ultimii ani s-au lovit de exemple contrare de nedepăsit. Amănuntele se găsesc în cartea mea Darwin on Trial (Darwin sub acuzatie) si în diferite articole ce sunt reunite pe web-site-ul meu (http://www.arn.org).[Multe dintre articolele lui Phillip E. Johnson pot fi găsite si în cartea sa Objection Sustaind (1998). (n. ed.)] Foarte pe scurt, iată două dintre categoriile independente de dovezi ce sunt decisive:

1. Stazafosilă. Arhiva fosiliferă e caracterizată în mare măsură de un model ce indică aparitia bruscă urmată de stază. Noi tipuri de organisme apar dintr-o dată si deplin formate, rămânând practic neschimbate în continuare. Modelul poate fi eventual folosit în sprijinul afirmatiei că creatia nu a avut loc doar la început, ci de-a lungul întregii istorii a pământului (admitând că datarea rocilor este corectă)[Totusi procedeele de datare radiometrică acceptate în mod curent sunt ele însele întemeiate pe afimiatii uniformiste si evolutioniste nedovedite. Vezi discutarea subiectului de către Părintele Serafim, ca si Anexa 4. (n. ed.)], dar refuză în orice caz să sustină pretentia cheie a darwinismului că un fel de creaturi se schimbă, pas cu pas, în ceva complet diferit. Modelul nu se poate atribui nici unui fel de lacună în arhiva fosiliferă, căci el este mai evident si incontestabil tocmai în acele domenii (în special al nevertebratelor marine) unde datele sunt cât se poate de complete.

Starea cu totul anti-darwinistă a arhivei fosilifere era cunoscută dintotdeauna initiatilor ca „secretul de fabricatie al paleontologiei", dar a ajuns în atentia publicului pentru prima oară în anii optzeci, datorită publicitătii făcute teoriei evolutiei de către „echilibrele punctuale". Teoria încerca să împace darwinismul cu modelul aparitiei bruste si al stazei, presupunând că o evolutie semnificativă are loc în grupuri mici, care se îndepărtează de populatia principală (neschimbătoare), apoi reapar ca noi specii fără a lăsa urme ale transformării în arhiva fosiliferă. Prin acest mijloc, absenta dovezilor în favoarea evolutiei a fost transformată în dovadă a unei evolutii invizibile. în memorabilele cuvinte (1995) ale lui Niles Eldredge, unul din întemeietorii teoriei echilibrelor punctuale, „Evolutia nu poate avea loc la nesfârsit altundeva. Iată de ce arhiva fosiliferă i-a izbit pe multi paleontologi ce încercau cu disperare să afle câte ceva despre evolutie"[Niles Eldredge, Reinventing Darwin: The Great Debate at the High Table of Evolutionary Theory, John Wiley & Sons, New York, 1995, p. 95. Pentru o discutie generală a controversei asupra echilibrului punctual vezi capitolul 4 din cartea mea Danvin on Trial (ed. a 2-a, 1993). ].

Asa cum sugerează si remarca lui Eldredge, acest spectaculos model al infirmării fosile persistă chiar după un secol de eforturi sustinute ale paleontologilor darwinisti de a găsi dovezi în sprijinul îndrăgitei lor teorii. Orice fosilă îndoielnică care ar fi putut să fie interpretată cât de cât ca o formă intermediară în tranzitia darwinistă a fost citată ca dovadă că darwinismul este corect si totusi, chiar după aceste eforturi eroice, marea majoritate a arhivei fosilifere este absolut la fel de incompatibilă cu asteptările darwiniste pe cât era atunci când Darwin a propus teoria, în 1859.

2. Complexitatea ireductibilă. Cartea specialistului în biologie moleculară Michael Behe[ Michael Behe, Darwin's Black Box: The Biochemical. Challnge to Evolution, The Free Press/Simon & Schuster, New York, 1996.], din 1996, a adus în atentia publicului faptul că sistemele biologice la nivel molecular sunt de o complexitate ireductibilă. Aceasta înseamnă că ele sunt alcătuite din mai multe părti si subsisteme complicate, care trebuie să se afle toate la locul lor pentru ca sistemul în întregul său să poată îndeplini o functie utilă. Cu alte cuvinte, aceste complicate sisteme nu se pot construi pas cu pas, cum pretinde teoria darwinistă, iar specialistii in biologie moleculară nici măcar nu încearcă să prezinte scenarii amănuntite despre cum anume le-ar fi putut produce evolutia. Ca si staza predominantă din arhiva fosiliferă, complexitatea ireductibilă la nivel molecular era de mult timp cunoscută specialistilor, dar fusese tinută ascunsă de atentia publicului, fiindcă biologii nu stiau cum să o explice într-un cadru darwinist. Aceasta ilustrează fenomenul descris în chip strălucit de Thomas Kuhn: faptele ce nu se potrivesc cu paradigma stiintifică dominantă tind a fi ignorate în mod sistematic, abătându-se de la cercetările aflate pe ordinea de zi.

Când li se pun în fată dovezile zdrobitoare împotriva mecanismului darwinist si li se aminteste lipsa dovezilor concrete în favoarea lui, darwinistii tind să se retragă pe o pozitie socotită a fi mai usor de apărat. Ei fac distinctie între „teoria lui Darwin ca atare", despre care admit că este vulnerabilă, si ceea ce numesc „realitatea de fapt a evolutiei", despre care pretind că ar fi incontestabilă. Ajungem astfel la a doua temă.

Teza stramosului comun

Deosebirea între asa-zisa incontestabilă „realitate de fapt a evolutiei" si „teoria lui Darwin" este obscură, pentru bunul motiv că simpla existentă a unui model de înrudire nu are mare însemnătate fără existenta unei teorii care să explice cum anume a apărut acel model. „Faptul" acesta este de obicei descris ca „existenta unui strămos comun", afirmatie ce înseamnă că oamenii (si celelalte animale) au un strămos comun cu plantele, ciupercile si bacteriile. Presupusa dovadă a acestui fapt este aceea că vietuitoarele există în grupuri, iar grupurile sunt legate printr-o serie de asemănări mai mari sau mai mici. Oamenii sunt asemănători în multe privinte cu maimutele, ceva mai putin asemănători cu iepurii, încă si mai putin asemănători cu serpii, încă si mai putin asemănători cu copacii, si asa mai departe. Toate grupurile disparate din ordinea clasificării (bacterii, plante, animale etc.) au o bază biochimică comună care arată că provin dintr-o obârsie comună. Explicatia darwinistă a modelului spune că ea rezultă din existenta unui strămos comun, grupurile cu cel mai mare grad de asemănare; fiind cele care au strămosi comuni relativ recenti. în realitate, strămosii comuni sunt postulatele unei teorii ce tinde să explice faptul clasificării sau înrudirii.

Teza „strămosilor" presupune un proces de schimbare treptată foarte îndelungat, întrucât progeniturile diferă foarte putin de părinti în fiecare generatie. Deci teza strămosilor comuni presupune nu numai existenta acestor strămosi pe pământ, ci si existenta unor siruri foarte lungi de descendentă treptată ce legau pe vechii strămosi de prezumtivii lor urmasi moderni. Nimic din aceste lucruri nu este confirmat de studiul fosilelor, însă darwinistii cred că procesul trebuie totusi să fi avut loc, socotind că este singura explicatie stiintifică (adică naturalistă) a modelului vietii.

Dimpotrivă, un model ce arată existenta unor asemănări mai mari sau mai mici, sau al unor variatii în cadrul unui tipar fundamental, pare mai curând să dovedească existenta unui plan comun decât a unui proces natural de evolutie. Acest lucru a fost demonstrat în mod neintentionat într-o carte din 1990, scrisă de un zoolog darwinist care ilustra „realitatea de fapt" a evolutiei citând exemplul unei linii de automobile:

„Totul evoluează, în sensul unei descendente cu modificări, fie că e vorba de politica guvernamentală, religie, masini de curse sau organisme. Revolutionara Corvette din fibre de sticlă a evoluat din strămosi automo tori mult mai modesti din 1953. Printre alte puncte de vârf din perfectio narea evolutivă a masinii Corvette se numără modelul din 1962, în care originalul de 102 inci a fost redus la 98 de inci, introducându-se si noul cuplaj strâns de tip Stingray; modelul din 1968, premergătorul morfolo giei Corvette de astăzi, care a apărut cu acoperis decapotabil; si modelul aniversar de argint din 1978, cu model de spate închis ermetic. Versiunea de azi este urmarea perfectionărilor ce s-au acumulat din 1953 pas cu pas. Lucrul cel mai importat este faptul că, Corvette a evoluat printr-un proces de selectie, exercitat asupra variatilor ce au dus la o serie de forme tranzi tionale si la un final destul de diferit de punctul de pornire. Un proces similar modelează si evolutia organismelor."[Tim Berra, Evolution and the Myth of Creationism. Stanford University Press, 1990, pp. 118-119.]


Evident că masinile Corvette, asemeni organismelor, au trăsături comune, fiindcă au fost concepute în mintea unui proiectant, iar nu fiindcă le-ar fi alcătuit vreun proces inconstient. Cu alte cuvinte, faptul inrudirii nu este o dovadă a existentei unui mecanism de creatie pur naturalist sau inconstient. Simfoniile lui Beethoven urmează modelul unui plan comun cu variatii, dar acest model nu poate nicidecum să vină în sprijinul teoriei că simfoniile s-au compus singure, fără nici un ajutor din partea lui Beethoven.

Teoria evolutiei este astăzi într-o stare de confuzie, în care marile personalităti precum Stephen Jay Gould si Richard Dawkins se contrazic puternic în ce priveste felul cum se presupune că ar fi avut loc evolutia (pentru trecerea în revistă a acestor dispute majore vezi capitolul 4 din cartea mea Reason in the Balance). Acesti ideologi aflati în război au un program de acelasi tip, dar e mai curând un program filosofic, decât unul stiintific. Singurul lucru cu care sunt de acord, fie ce-o fi, este faptul că Dumnezeu trebuie scos afară din cadru. Aceasta ne duce la a treia si cea mai importantă parte a definirii evolutiei.


Evolutia (în. sens stiintific) este fundamental atee

Am văzut că definitia NABT afirmă că evolutia este prin definitie „nesupravegheată". Această cerintă nu e o concluzie la care darwinistii au ajuns prin dovezi empirice, ci o presupozitie filosofică reflectând punctul lor de pornire din naturalismul metafizic sau materialism. Dacă natura este singurul lucru care există, atunci ea trebuie să fie capabilă să-si săvârsească propria creatie. Aceasta implică existenta unui proces evolutionist natural capabil să alcătuiască lucruri foarte complexe începând de la cele simple. Initial, procesul trebuie să fi fost nedirijat, fiindcă o minte capabilă să diriteze evolutia ar fi trebuit ea însăsi să evolueze dintr-o materie neînsufletită. Desigur, după evoluarea fiintelor umane, evolutia poate deveni un proces dirijat, prin practicarea eugeniei si a ingineriei genetice.

Date fiind aceste presupozitii, chiar un lucru asa de grosolan ca darwinismul trebuie totusi să fie adevărat, în ciuda evidentei. Evolutia trebuie să pornească de la schimbări întâmplătoare si imprevizibile, si trebuie să aibă o fortă inconstientă capabilă să producă minunătiile de inginerie complexă pe care le numim organisme. Iată de ce, în conferintele sale, Richard Dawkins afirma că, dacă pe alte planete există o viată complexă, singura răspunzătoare de ele ar trebui să fie evolutia darwinistă. Nu e nevoie de dovezi sau observatii, căci mecanismul darwinist este singurul candidat plauzibil pentru această treabă, dat fiind punctul de pornire aflat în naturalism. Logica aceasta explică de ce darwinistii nu sunt deranjati de nici una dintre problemele evidente pe care criticii, precum eu însumi, le-au identificat. Teoria trebuie să fie adevărată cu orice pret, căci altfel am rămâne fără o explicatie mate rialistă a complexitătii vietii si ar trebui să ne întoarcem la Dumnezeu. Logi ca respectivă a fost încorporată într-un pasaj dintr-un eseu din 1997 scris de geneticianul de frunte Richard Lewontin:

„Noi tinem partea stiintei în ciuda absurditătii evidente a unora dintre explicatiile ei, în ciuda esecului său de a împlini multe din extravagantele sale făgăduinte de sănătate si viată, în ciuda tolerării de către comunitatea stiintifică a unor povesti inconsistente luate ca atare, fiindcă ne-am luat un angajament prioritar, un angajament fată de materialism. Nu metodele si institutiile stiintifice ne constrâng să acceptăm explicatia materialistă a lumii fenomenale, ci, dimpotrivă, aderenta noastră apriorică la cauzalita tea materialistă ne obligă să creăm un aparat de investigare si un set de concepte ce produc explicatii materialiste, indiferent cât de potrivnice in tuitiei, indiferent cât de mistificatoare pentru cei neinitiati. Mai mult, ma terialismul este absolut, căci nu putem să acceptăm ca un Picior Divin să ni se pună în prag."[Richard Lewontin,"Billions and Billions of demons", in The New York Review of Books,9 ianuarie 1997,pp28-31] Nu e nevoie să mai adăugăm ceva.

Phillip E. Johnson

sursa: sfaturiortodoxe

cireste si Credinta în datarea radiometrică;

Un sistem de gândire străin;

TEORIA EVOLUTIONISTA = UN ROD AL IMAGINATIEI - Introducere