I.0. Despre horoscop, cutremure si ghicirea viitorului

Despre horoscop, cutremure si ghicirea viitorului
- de Danion Vasile


Despre cunoasterea lui Dumnezeu
-cuvânt către cei ce caută adevărul-

"Conform conceptiei sale, Hristos se subordonează fiintelor divine superioare în asteptarea harului lor. Cei din răsărit (din Orientul îndepărtat n.n), stiu că mântuirea se întemeiază pe lucrarea pe care fiecare o face asupra siesi... Imitarea lui Hristos va avea pe termen lung dezavantajul că noi venerăm un om ca model divin care întrupează gândirea cea mai înaltă si uităm datorită imitatiei să împlinim gândirea noastră în cel mai înalt grad" [8; 142].

Carl Gustav Jung

Dacă cineva mi-ar da o palmă, nu stiu dacă as fi în stare să întorc obrazul celălalt. Dacă cineva m-ar blestema, nu stiu dacă as fi în stare să îl binecuvântez. Dacă cineva mi-ar spune că drumul pe care este merg este gresit, si dacă mi-ar aduce argumente pentru aceasta, cred că as avea puterea să îmi recunosc greselile, chiar dacă acest lucru m-ar durea mai tare decât o palmă si chiar dacă m-ar umili mai mult decât o jignire.

Suntem oameni, suntem plini de iubire de sine, chiar dacă ne dăm sau nu ne dăm seama. Totusi, nici unul dintre noi nu cred că ar alege în deplină cunostintă de cauză nici iadul, nici minciuna, si nici întunericul vesnic.

Tocmai de aceea scriu acest cuvânt despre care mărturisesc că mi-as fi dorit să îl primesc eu însumi cu vreo zece ani în urmă. Am încredere în tine aproape în acelasi fel în care as fi avut în mine atunci. Nu am încredere în priceperea mea de a vorbi despre Dumnezeu, dar nădăjduiesc că cel putin sinceritatea mea te va pune pe gânduri.

Despre mine îti scriu doar că am făcut yoga cu cel mai controversat guru din România, si că eram atât de convins că urmând învătăturile sale mă aflu pe calea adevărului încât as fi făcut si cel mai absurd lucru pe care mi l-ar fi cerut. Dacă mi-ar fi spus să mă arunc sub un tramvai, as fi făcut-o, fiind convins că prin aceasta voi progresa spiritual. Când cineva mi-a spus să mă rog la Dumnezeu, am răspuns plin de arogantă că rugăciunea e calea celor slabi, calea cersetorilor, si că eu vreau să devin dumnezeu. Nu îmi imaginam că as putea deveni un credincios obisnuit, sau că as putea renunta la "adevărurile transcedentale" care îmi hrăneau setea de cunoastere. Sunt foarte constient că as fi putut citi multe cuvinte asemănătoare cu cel pe care ti-l voi scrie tie, si că nu le-as fi dat prea multă atentie. Cred că citirea lor m-ar fi incitat să dispretuiesc si mai mult învătăturile Bisericii, si să depun si mai mult efort pentru a iesi din ciclul reîncarnărilor.

De ce scriu? Pentru că, oricât de sigur ai fi că ideile tale sunt bune, oricât de mult ai dispretui învătăturile ortodoxe, s-ar putea ca, peste ani, să îti schimbi punctul de vedere.

"Ia uite, acum a trecut de la fanatismul yoghin la fanatismul crestin...", ai putea gândi. Mie nu îmi este rusine că am fost un yoghin "fanatic". Cred că atunci când cineva descoperă o cale spirituală despre care este convins că este cea bună, are datoria de a o urma din toate puterile, de a nu precupeti nici un efort pentru a ajunge la capătul ei.

Asta nu înseamnă că e bine ca un om care merge pe o cale rătăcită să ajungă pe culmile rătăcirii. Înseamnă doar că cel care ajunge pe aceste culmi arată că pretuieste viata de dincolo mai mult decât desertăciunile acestei vieti.

Pot să te jignesc? Pot. Stiu că dacă te-as jigni as rupe orice punte de legătură dintre mine si tine. Eu însă nu vreau să te jignesc. Vreau totusi să mărturisesc în fata ta că Adevărul există, că este o persoană, că este Însusi Iisus Hristos, Mirele Bisericii. Mărturia mea nu va fi însă o mărturie directă. O voi lua pe ocolite, nu pentru a te manipula mai usor, ci pentru a te ajuta să întelegi cuvintele mele.

Îmi e destul de greu să îti scriu, mă tot gândesc la cum as fi reactionat eu la aceste rânduri dacă le-as fi citit când făceam yoga. Cred că as fi renuntat să citesc lucruri atât de plicticoase. Poate numai dacă m-as fi aflat într-un tramvai sau într-un tren, si nu as fi avut altceva de citit, as fi continuat să citesc acest cuvânt. Si motivul principal ar fi fost că lipsa de convingere a argumentelor pe care m-as fi asteptat să le găsesc într-un astfel de cuvânt, mi-ar fi hrănit propriul mod de întelegere a credintei crestine.

Am fost acum câteva zile la un concert de colinde. În sală, alături de alti invitati importanti, erau nu stiu ce reprezentant al comunitătii evreiesti si un musulman. Prezenta lor a fost remarcată de către prezentator, care s-a bucurat că îi vede în sală. Nedumerirea mea a fost următoarea: câtă vreme nici evreul si nici musulmanul nu cred că pruncul născut în Betleem este Mântuitorul lumii, de ce au venit să asculte colindele? Dacă ei nu vor să recunoască faptul că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, de ce vin să asculte colindele în care El este preamărit?

Cred că dacă as fi fost musulman nu as fi intrat nici în ruptul capului la un concert de colinde. Mi s-ar fi părut că prin aceasta mă lepăd de credinta în Allah.

"Iată că simpatizezi si cu fundamentalismul musulman, cu talibanii...", mi-ai putea spune. Nu văd ce e gresit în a fi sincer cu tine însuti. Scopul Islamului este convertirea celorlalti la credinta în Allah, de bună-voie sau sub presiunea armelor.

Oamenii sunt educati în asa fel încât să aprecieze valorile impuse de Occident. Nu sunt capabili să îi judece pe ceilalti decât prin prisma acestor valori. Talibanii sunt niste războinici lipsiti de ratiune, niste fanatici religiosi. E usor să dăm cu pietre în ei.

Dar gândeste-te că atunci când cineva s-a născut în Afganistan si a fost învătat că Allah îi cere să lupte împotriva celor de alte credinte, dacă a fost învătat că prin luptă dobândeste viata vesnică, are suficiente motive să lupte pentru talibani. Mi se pare că liderii lor musulmani sunt de o mie de ori mai sinceri decât toti muftii din lume care denaturează învătăturile Coranului pentru a fi pe placul Occidentului.

Nu, Islamul nu poate însemna armonie cu alte credinte. Dacă nu tinem seama de sincretismele de tot felul, orice credintă presupune automat faptul că celelalte sunt mai putin adevărate. Chiar mincinoase în întregime. Islamul nu se multumeste cu această constatare. Islamul înseamnă vărsare de sânge, înseamnă violentă, înseamnă tulburare. Acesta este Islamul.

"Ce fel de crestin esti tu, când îi simpatizezi pe liderii talibani?" Nu îi simpatizez. Apreciez doar faptul că sunt consecventi cu credinta lor. Mult mai consecventi decât crestinii care una cred si alta fac. Nu mă pricep la politică, si nici nu vreau să mă pricep. Încerc să îi judec pe musulmani numai din perspectivă religioasă.

Apreciind "fanatismul" lor, sunt în acelasi timp constient de faptul că drumul pe care merg este gresit: Islamul este o cale spre iad. Cuvântul Mântuitorului: "Cine scoate sabia, de sabie va muri...", e cea mai obiectivă critică a valorii credintei musulmane. "Câinele de Mahomed", cum îl denumea Sfântul Maxim Grecul, nu poate duce pe nimeni la lumină. Stiu asta si nu mă îndoiesc de acest lucru.

Cât despre muftii care denaturează învătătura lui Mahomed, pentru a o modela după tipare moderne, nu am de spus decât un lucru: că îsi fură singuri căciula. Dacă ar fi convinsi că Mahomed a fost un profet trimis de Dumnezeu, nu ar fi putut să îi deformeze învătătura sângeroasă. Iar dacă au avut curajul de a face acest lucru, au dovedit că au o credintă superficială (ceea ce, pentru ceilalti locuitori ai planetei, nu este un lucru rău; ci dimpotrivă).

Ideea de la care vreau să încep acest cuvânt este că nimic nu e mai important decât adevărul. Dar care adevăr? Cel al crestinilor, cel al musulmanilor, sau care?

Adevărul nu este al nimănui. Adevărul există pur si simplu. Dar unii îl recunosc, si altii nu.

"Bine, vei spune, acum îmi vei face apologia credintei crestine, asa cum dacă ai fi fost musulman mi-ai fi făcut apologia Islamului." "Da", as răspunde eu. Si nu numai că nu încerc să mă dezvinovătesc, ci chiar îti spun că, yoghin fiind, am încercat să îi conving pe altii să creadă în reîncarnare.

"Si ce încredere pot avea eu în cuvintele unuia care, indiferent unde se află, simte nevoia de a-i convinge pe ceilalti să primească acelasi adevăr cu el?"

Eu nu vreau să fii de acord cu mine. Eu nu vreau să mă aflu în delicata postură de "dascăl". Acest fapt îmi dă o mare libertate. Adică nu am cum să îmi pun nădejdea în spusele mele. Mai mult chiar, ceea ce îti voi scrie nu va contine aproape nimic original: ideile pe care ti le voi scrie nu îmi apartin.

"Si atunci, ce să fac, să citesc ideile tale, la a doua mână? Mai bine mă duc direct la sursă."

Ar fi bine să te duci direct la sursă, la învătăturile Sfintilor Părinti ai Bisericii. Dar eu încerc să pregătesc putin terenul pentru această întâlnire. Cunosc nu putini oameni care, desi plini de râvna cunoasterii, după ce au citit două-trei scrieri patristice s-au declarat plictisiti de filosofia crestină.

Îndrăznesc să spun că, desi ideile pe care ti le voi scrie nu sunt originale, le simt ca si cum ar fi. Psaltirea a fost scrisă de mii de ani, si totusi simt aproape fiecare cuvânt al ei ca si cum ar fi fost scris pentru mine, si mai mult încă: par atât de familiare inimii mele cuvintele psalmilor, încât parcă le-as fi scris eu însumi. (Nu a fost asa de la început, dar, după ce am tot citit din Psaltire, psalmii m-au cucerit).

Stii cum suntem noi acum? Ca doi cavaleri care se înfruntă la un turnir special: putem pierde amândoi, tot asa cum unul dintre noi poate învinge. Dar eu îti scriu pentru că amândoi putem câstiga.

Nu îti scriu în nici un caz pentru a birui eu, pentru a te îngenunchea cu argumentele mele. Acest lucru este cu neputintă. Eu sunt destul de sceptic fată de polemicile teologice. Din moment ce Dumnezeu nu îngăduie ca existenta Sa să fie demonstrată stiintific, polemicile nu pot avea rezultate prea spectaculoase.

Sunt de acord cu polemica atunci când amândoi acceptăm acelasi teren de discutie. Dacă amândoi am accepta autoritatea Sfintei Traditii si a Sfintei Scripturi, atunci am ajunge la acelasi rezultat. Dar câtă vreme tu iei din Scriptură numai ce îti convine, nu putem ajunge la aceleasi concluzii.

Îmi pare cam lungă această introducere. Fiind însă alergic la mesajele triumfaliste pseudo-ortodoxe, si fiind si mai alergic la pseudo-misionarii disperati care, dacă nu convertesc în câteva minute, aleargă la o "oaie" mai receptivă, nu mă pot grăbi. Lucrurile pe care ti le scriu sunt prea delicate pentru a fi aruncate cu lopata.

"Si totusi, de ce îmi scrii, dacă spui că nu ai încredere în arta ta de a convinge?"

Tocmai de asta îti scriu, pentru că, dacă mă aflu în adevăr, dacă adevărul este în Biserica Ortodoxă al cărei fiu nevrednic sunt, atunci Dumnezeu va împlini neputintele mele si mă va ajuta să vorbesc despre El. Si cred Lui că mă va ajuta, desi sunt păcătos.

Nu mă astept ca, după ce vei termina de citit acest cuvânt, să alergi la primul duhovnic pe care îl vei întâlni si să îi spui: "Părinte, vreau să spovedesc păcatul rătăcirii mele". Dar nădăjduiesc că poate, peste ani si ani, atunci când Dumnezeu va găsi prilejul potrivit să te aducă în Biserica Ortodoxă, îti vei aduce aminte de cuvintele mele. Atunci ele te vor ajuta să îti dai seama de unde ai plecat si unde ai ajuns.

Îmi dau seama cât de grea este răspunderea pe care mi-o asum scriind acest cuvânt. Nu mi-am ales un target precis. Îl aleg acum: scriu pentru cei care vor să cunoască iubirea lui Hristos. Scriu pentru cei care fac alergie la predicile rostite în limbaj de lemn, la cei care s-au plictisit de articolele religioase în care sunt folosite mereu aceleasi cuvinte si stereotipii care nu miscă inima omului. Scriu pentru cei care au vrut să găsească adevărul în Biserică, dar s-au smintit de una sau de alta si au preferat să combine învătăturile crestine cu elemente mai mult sau mai putin oculte.

Fac o paranteză: mă pregătesc acum să merg să vorbesc la o emisiune radiodifuzată, care se va termina aproape de miezul noptii. Ca să mă relaxez putin, îti voi spune cum m-am hotărât să îti scriu:

Zilele trecute am fost invitat să prezint una dintre cărtile mele la o festivitate care avea loc într-un cunoscut liceu bucurestean. Datorită faptului că, fiind ocupat cu alte probleme, uitasem să confirm participarea la această manifestare, a apărut o mică problemă organizatorică. Si m-am hotărât să nu mai vorbesc. Dar, înainte de a pleca acasă, m-am gândit că poate măcar unul singur dintre elevi s-ar putea folosi de cuvintele mele, si am vrut să rămân în sală, să văd dacă are sau nu rost să vorbesc.

În deschidere, organizatorul a cântat o melodie religioasă atât de fals încât a stârnit hohote de râs în sală. Apoi, când o fată a recitat ceva din Păunescu, organizatorul a asigurat fondul muzical, cântând cu elan o altă melodie. Când am auzit-o, am fost convins că e vorba de slagărul copiilor care cersesc prin metrouri: "Mamelor din lumea-ntreagă, eu vă dau un singur sfat, nu lăsati copii pe stradă..." Mă miram cum, atâta vreme auzind cântecul, nu îmi dădusem seama că e vorba de muzică religioasă. Cu greu am ajuns la concluzia că de fapt organizatorul cânta o altă melodie (tot în râsetele elevilor).

Când un preot le-a citit o cuvântare interminabilă despre post, plictiseala copiilor a ajuns la apogeu: discursul era sec, părintele nu se ostenise să îl învete, si stilul nu era deloc potrivit pentru ascultători. Copiii aveau nevoie de niste cuvinte pline de căldură care să îi emotioneze. Aveau nevoie ca cineva să le vorbească si despre frumusetea prăznuirii Nasterii Domnului, nu numai despre cum se postea în Legea Veche sau despre cum denumesc catolicii postul Crăciunului.

Mi-am dat seama că, dacă m-as fi aflat printre elevii din sală, discursul părintelui ar fi pus capac la toate: m-ar fi convins că viata crestină este ceva artificial, care nu înfrumusetează omul, care îl transformă într-un robot care execută orbeste comenzile primite de la Dumnezeu. Si ar fi trezit în sufletul meu dorinta de a căuta adevărul în altă parte decât în Biserică, unde nu m-as fi simtit "acasă".

Poate că ai avut si tu ocazia să asculti discursuri care nu ti-au plăcut. Eu, pentru a-i convinge pe elevi că nu sunt de acord cu cuvântările care nu merg la inima ascultătorilor, pentru a le atrage atentia asupra faptului că, desi părintele respectiv îi plictisise, totusi chemarea Bisericii trebuie să se facă auzită si de în inimile lor, le-am spus: "Ati auzit, poate, cuvântări religioase care v-au plictisit. Si pe mine m-au plictisit. Ati văzut, poate, emisiuni religioase care v-au plictisit. Si pe mine m-au plictisit. Ati citit, poate, cărti religioase care v-au plictisit. Si pe mine m-au plictisit. Dar, asa cum există predici sau cărti plictisitoare, asa există si predici sau cărti care trezesc în suflet dorinta de a-L cunoaste pe Dumnezeu..." Nu contează ce le-am mai spus. Important este faptul că aceiasi elevi, care cu putin timp înainte glumeau, începuseră să fie atenti. Nu toti, mai rămăsese o parte a sălii care susotea. Dar ceilalti ascultau cu atentie ce le vorbeam despre Crăciun.

Cred că organizatorul s-a supărat pe mine pentru că am vorbit asa. Dar copiii au fost miscati. Nu aveam nimic cu părintele care vorbise mai înainte, si nici nu am vrut să mă evidentiez dând lectii de retorică (mai mult chiar, stiu foarte bine că nu e cazul să substitui mesajul unui slujitor al altarului, oricât de neiscusit la vorbă ar fi; Dumnezeu a dat misiunea propovăduirii cuvântului slujitorilor altarului. Aceasta nu înseamnă că, atunci când sunt invitati, mirenii trebuie să refuze să vorbească, ascunzându-se sub masca falsei smerenii). Si m-am convins încă o dată de faptul că elevii nu sunt reticenti fată de subiectele religioase; sunt reticenti numai fată de ceea ce este lipsit de viată, artificial, mort.

Ti-am povestit despre peripetiile de la Ziua Liceului X... cu un scop foarte precis: poate că si tu ai ascultat predici sau ai citit cărti care te-au plictisit. Si poate că aici este cauza pentru care ai început să cauti adevărul în afara Bisericii.

Aducându-mi aminte de cărtile si de revistele despre paranormal pe care le citeam cu ani în urmă, nu e greu să observ cât de interesante mi se păreau acestea comparativ cu plicticoasele scrieri despre lupta împotriva patimilor. (Sunt constient de faptul că rândurile mele ar putea zgâria părerile unor anumiti "pravoslavnici", dar acest cuvânt nu li se adresează, asa că nu voi încerca să împac si capra si varza. Si, dacă ceea ce îti scriu li se pare gresit, îi invit pe ei să îti scrie cu mai multă iscusintă. Oricum, le-as atrage atentia asupra faptului că te-au neglijat cam multă vreme).

La emisiunea radiofonică despre care am amintit, am fost invitat să vorbesc despre cărtile mele. Schimbând brusc subiectul, realizatorul emisiunii mi-a pus o întrebare la care nu mă asteptam: "Ce înseamnă Biserica pentru dumneavoastră?". Primele cuvinte care mi-au venit în minte au fost: "Casa mea...". Cred că fiecare credincios ar trebui să se simtă în Biserică "acasă", mai acasă chiar decât în casa în care locuieste. Mi-a trebuit însă multă vreme ca să scap de toate prejudecătile legate de Biserică, si să o iubesc, să înteleg că ea este Trupul lui Hristos. Noi, crestinii, intrăm în biserică o dată sau de câteva ori pe săptămână, dar în Biserică ne aflăm în fiecare clipă. Închei aici paranteza si continui cuvântul.

Este plicticoasă credinta crestină? Este plicticoasă lupta împotriva patimilor? Nu, în nici un caz. Numai că omul are nevoie să parcurgă anumite trepte până să descopere frumusetea unei cărti precum este Scara Sfântului Ioan, si până să se hotărască să urce pe această scară.

E mult mai palpitant să citească despre cine stie ce aparitii extraterestre, sau despre cine stie ce vindecări miraculoase. De ce?

Răspunzând la această întrebare vom părăsi introducerea pentru a trece la "fapte": e mai usor să afli o sumedenie de lucruri despre universul paranormal decât, să zicem, să te spovedesti cu inima plină de căintă sau să faci un Paraclis al Maicii Domnului.

Oamenii caută o cale spirituală care să necesite cât mai putin efort. În ziua de astăzi e la modă să ai "preocupări spirituale". În ce constau acestea? În cumpărarea revistelor si cărtilor despre paranormal, în citirea lor, în vizionarea emisiunilor televizate ce tratează această temă, în discutii interesante despre acelasi subiect, la serviciu si acasă. Dacă mai faci si două-trei meditatii pe săptămână, si dacă mai intri si într-o biserică pentru a te umple de energie, poti spune că esti pe drumul cel bun.

"Să combinăm utilul cu plăcutul!" Iată unul dintre sloganurile spirituale ale omului contemporan. În zilele noastre s-au împutinat de tot ateii. Astăzi nu mai dă bine să fii ateu. E ca si cum ai spune că esti prost. E mult mai rentabil să îti ascunzi ateismul sub forma unei afirmatii gen: "Eu cred într-o inteligentă superioară." Si mai rentabil este să muti centrul de greutate pe negatie: "Eu cred, dar nu în bazaconiile de la biserică. Acolo se învată si lucruri bune, dar restul..."

Prin astfel de cuvinte omul se plasează într-un spatiu foarte sigur: nu îl poate acuza nimeni că e un simplu animal rational. El crede. În ce crede, nu contează: important este că are credintă.

Oare?!!!

Crezi că există fantome sau vârcolaci? E în regulă, înseamnă că nu esti orb fată de lumea spirituală. Crezi în vise sau în metodele de ghicire a viitorului? E în regulă, nu te multumesti cu banalitatea lumii profane.

Nu este greu să observăm că multi oameni s-au îndepărtat de Biserică pentru că li s-a părut că drumul Bisericii nu este compatibil cu modul lor de viată. Oamenii fug de ceea ce li se pare că le îngustează orizontul. Biserica afirmă că tot ceea ce învată ea este adevărat. Asta nu este rău pentru oamenii dominati de superficialitate, rău pentru ei este faptul că Biserica afirmă că în afara ei nu există adevăr. Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: "În afară de Biserica Ortodoxă nu este adevăr..." [55; 10] .

Afirmatia aceasta este foarte habotnică. Asta înseamnă că omul care crede altceva decât învată Biserica se află în rătăcire. Asta înseamnă că, dacă un om crede altceva decât învată Biserica, se rupe de adevăr, se rupe de calea mântuirii. Nu este prea comod să fii de acord cu o afirmatie atât de transantă. Este mult mai firesc să împărtăsesti o formă de credintă mai blândă, mai tolerantă, în care să ai dreptul de a exista, dreptul de a gândi, dreptul de a avea propriile opinii. În care să ai drepul să te îndoiesti, dreptul să crezi altfel. În care să ai dreptul de a gândi liber si de a trăi liber. Fără bariere, fără prejudecăti.

Trăim într-o lume a întelegerii, o lume în care intoleranta este pusă la zidul infamiei, iar toleranta este ridicată pe soclul vechilor idoli. Cum mai putem fi atunci fii credinciosi ai Bisericii, cum putem să credem ce ne învată o Biserică în care nu ai voie să crezi altceva decât spun dogmele sfintilor din vechime?..

Toate Sfintele Sinoade Ecumenice au învătat că oricine crede altceva decât mărturiseste Biserica stă sub osânda anatemei. Culmea fanatismului si a intolerantei, s-ar putea spune. De ce se răpeste credinciosilor dreptul de a gândi liber? Oare nu dă Biserica dovadă de lasitate atunci când impune credinciosiilor să creadă numai ce Biserica spune că face parte din adevăr?

În fata pozitiei dure pe care o are Biserica fată de problema cugetării independente, omul si-a găsit un punct de refugiu: alege din credinta Bisericii si din Biblie numai ceea ce îi place, numai ceea ce i se pare adevărat. Au trecut vremurile în care, din cauza stăpânirilor atee, oamenii să fie învătati că Hristos este doar un mit. Astăzi sunt învătati că a fost un personaj istoric. Si frumusetea învătăturilor sale despre dragostea de Dumnezeu si de aproapele nu este contestată nici măcar de către marii maestrii ai Orientului. Ei recunosc importanta persoanei lui Iisus, pe care îl consideră un avatar, o mare figură spirituală a cărei misiune a fost de a-i ajuta pe oameni să înlocuiască ura cu iubirea si războiul cu pacea.

Ce anume e bine să luăm din Evanghelie? Ce anume este bine să luăm din învătăturile Bisericii?

La această întrebare există două mari răspunsuri. Unii spun că e bine să primim în întregime predaniile Sfintilor Părinti, că e bine să considerăm adevărat fiecare cuvânt al Sfintei Scripturi. Altii spun că e bine să avem discernământ, si să trecem prin filtrul propriei noastre minti fiecare cuvât al Bisericii. De ce să acceptăm niste adevăruri cu care nu putem fi de acord? De ce să ne furăm singuri căciula? Oare nu cumva Biserica si-a făcut din învătăturile sale un idol, chiar dacă ea însăsi combate toate celelate forme de idolatrie? Si poate că de-a lungul istoriei unii preoti, episcopi sau credinciosi si-au dat seama că Biserica s-a îndepărtat de adevăr, dar li s-a pus imediat pumnul în gură: au fost catalogati drept eretici, au fost exclusi din Biserică, si au murit fără a reusi să convingă lumea de adevărurile pe care au ajuns să le cunoască.

Da, asta este o întrebare foarte importantă: oare nu cumva Biserica a ales de bunăvoie un anumit drum în care adevărul se împleteste cu minciuna? Ortodocsii reprosează catolicilor că, de la Schismă, s-au îndepărtat din ce în ce mai mult de adevăr. Că, în loc să îsi recunoască greselile, au mers din rău în mai rău. Dar, ne putem întreba, nu este acest lucru valabil si pentru Biserica Ortodoxă? Catolicii sustin că se află în adevărul Sfintei Scripturi si al Sfintilor Părinti. Dacă ei au putut să se rupă de adevăr, de ce nu s-ar rupe si Biserica Ortodoxă?...

De obicei o astfel de dilemă se rezolvă simplu: omul îsi păstrează libertatea de a discerne binele si răul. Omul este măsura tuturor lucrurilor. Omul va decide ce trebuie să creadă si ce nu. Câti oameni, atâtea conceptii despre Biserică.

Neîncrederea în învătăturile Bisericii (si când spun aceasta înteleg încrederea oarbă în anumite învătături, si respingerea celorlalte), a avut ca efect faptul că unii, însetati de adevăr, au înteles că acesta nu se poate limita la niste dogme, au înteles că adevărul trebuie trăit de om. Si atunci s-au apucat de practici spirirale care, desi celorlalti le par ciudate, sting setea de cunoastere. Omul nu mai caută adevărul: l-a găsit, si, din acel moment, singura lui preocupare este de a merge pe calea acestui adevăr.

E firesc ca, în momentul în care cineva găseste adevărul, să se lase mistuit de acest adevăr. Singura retinere justificată este provocată de faptul că multi oa-meni se grăbesc să descopere adevărul, si ajung în cele mai ciudate fundături. Sutele de sinucigasi care au murit în Guyana urmând învătăturile psihopatului Jim Jones, credeau că au ajuns în raiul pământesc. Si, chiar dacă acest rai era plin de mizerie, plin de compromis, plin de minciună, discipolii fanatizati nu vroiau să recunoască faptul că au luat-o pe un drum gresit. Unii au vrut să se reîntoarcă, dar nu li s-a mai dat voie. Cam asa li se întâmplă si celor care intră în oastea diavolului. La începul, se simt foarte liberi. Dar în clipa în care îsi dau seama că libertate lor este fictivă, nu mai stiu cum să fugă. Rămân pe cale, fără a vedea o iesire din labirint.

Să ne gândim la membrii diferitelor grupări orientale care, ajunsi la proxenetism, la droguri si la alte rafinamente ezoterice, vor să pună punct aventurii lor spirituale. Dar si-au donat averile guru-lui. Case nu mai au: singurul lor punct de reper este comunitataeea în care si-au spălat creierele. Dacă renuntă la comunitate, vor fi niste inadaptati. Comunitatea le-a imprimat un mod de viată, comunitatea i-a format. Educatia primită acolo este mai puternică decât cea primită în cei "sapte ani de-acasă". Nu mai au nimic al lor. Nu au casă, nu au serviciu. Rudele îi dispretuiesc si nu vor să îi ajute. Au sufletele rănite si nimeni nu vrea să le întindă o mână de ajutor. Si atunci rămân în mocirlă.

Nu este greu să ne dăm seama că, vrând să găsească adevărul, multi oameni au ajuns pe culmile rătăcirii. Au ajuns la autodistrugere.

O, dar aceste cazuri disperate, cu sinucigasi, cu droguri si proxenetism sunt putine. Mass-media abia asteaptă să mai descopere încă un astfel de caz, pentru a satisface setea de bârfă a clientilor ei.

Stiu că tu nu faci parte dintr-o astfel de miscare. De unde stiu? Prin simplul fapt că răbdarea ta ar fi ajuns de mult la limită după citirea primelor pagini ale acestui cuvânt. As fi putut scrie lucruri care să le placă si celor care nu caută decât manifestări ale paranormalului: dacă as scrie despre patru-cinci minuni ale părintelui Porfirie Bairaktaris, ar citi pe nerăsuflate. Dacă as scrie cum părintele a văzut cu duhul că un ucenic de-al său era în pericol mare deoarece submarinul în care se afla se apropia de nu stiu ce obstacol, si cum părintele i-a anuntat telefonic pe cei de pe submarin de primejdie, le-ar plăcea: "iată că si în lumea ortodoxă mai au loc manifestări paranormale", ar spune ei. Dar dacă as scrie ce învăta părintele Porfirie despre manifestările paranormale, s-ar plictisi imediat. Asa cum s-ar plictisi citind rândurile mele din acest cuvânt.

Un lucru e sigur: că, cel putin deocamdată, nu ai renuntat la citirea cuvintelor mele. Altii, mai sensibili, au renuntat.

E nevoie de multă iscusintă când scrii. Mi-as dori foarte mult să am această iscusintă. Dar, neavând-o, te rog să treci cu vederea micile mele scăpări.

În cazul în care te afli printre cei care, neavând stare de dispute pe teme religioase, si-au creat propriul lor sistem de valori, propria lor religie, as dori să îti spun câteva lucruri asupra cărora as vrea să reflectezi.

Există posibilitatea ca tu să te afli încă în căutare: această situatie ar fi foarte bună, pentru că ti-ar fi mai usor să întelegi cuvintele mele.

Dar, dacă tu ai apucat să te fixezi într-un anumit mod propriu de întelegere a ortodoxiei, atunci filtrul tău de receptare a cuvintelor mele va deforma în mod firesc ideile pe care încerc să ti le prezint.

Am început acest cuvânt spunându-ti că mi-ar fi greu să primesc o palmă. Orice om are tendinta de a considera că este bruscat atunci când cineva îi spune că reperele sale sunt gresite Crede-mă că nu vreau să îti impun că eu mă aflu în adevăr.

Am auzit si eu spusele anumitor ortodocsi care, sub pretextul mărturisirii credintei în Hristos, se laudă cu întelepciunea lor de a ajunge la acest adevăr. În loc să Îl mărturisească pe Hristos, se mărturisesc pe ei însisi. Să mă ferească Dumnezeu să ajung ca ei!

Există riscul ca unii oameni, ascunzându-se sub masca dreptei-credinte, să prezinte o nouă religie. Cam asa ceva a făcut Marian Zidaru, liderul "iluminatilor" de la Pucioasa.

Eu însă precizez că nu vreau să prezint nici o idee personală. Sper că nu te vei multumi cu această afirmatie, care poate fi falsă, si că vei căuta să te convingi tu însuti de faptul că ceea ce îti spun eu se regăseste în mesajul Bisericii. Mai mult încă, nici nu dau prea multe detalii despre credinta mea, pentru a nu te obliga să faci un efort prea mare pentru a verifica în ce măsură cuvintele mele sunt sau nu originale.

Eu vreau să încerc să îti explic că învătătura Bisericii nu este compatibilă cu alte învătături religioase. Fac aceasta din două motive: pentru a te ajuta să întelegi că nu poti fi în acelasi timp ortodox si eretic, si pentru a te ajuta să te apropii de Biserică.

Ce rost are să te conving că te afli în erezie si nu te poti numi crestin dacă crezi în reîncarnare, sau dacă crezi că toti oamenii sunt părticele de dumnezeire? Nici dacă mergi la biserică, nici dacă te împărtăsesti, (după ce ai ascuns la spovedanie faptul că ai o credintă diferită de cea a Bisericii), nu poti fi crestin.

Nu este de ajuns să vrei să fii crestin pentru a avea această calitate. Pentru a fi crestin trebuie să te modelezi după învătăturile crestine. Dacă refuzi aceste învătături, sau dacă le combini cu învătături parabisericesti, te rupi de Trupul lui Hristos care este Biserica.

Eu nu te pot obliga si nici măcar convinge să fii ortodox. Dar te pot ruga să îti precizezi credinta.

"Dar nu este mai bine asa, să vii la biserică desi crezi în reîncarnare, să vii la biserică desi vindeci cu bionenergie? Nu e cel mai important lucru să vii la biserică?" - m-a întrebat cineva. Nu, important este cum vii la biserică. Important este să vii ca un fiu al Bisericii, si nu ca un fiu al ereziei.

Cu secole în urmă ereticii nici măcar nu erau primiti la slujba Sfintei Liturghii. Iar cei care se pregăteau pentru Botez, catehumenii, stăteau până la cuvintele: "Cei chemati, iesiti..."

Câtă vreme nu primeau Botezul, nici catehumenii nu erau lăsati să ia parte la liturghie. Liturghia nu e spectacol, nu e concert, să poată veni orice spectator. Liturghia e o Taină pe care nu o pot întelege decât cei botezati. Ceilalti au ochii mintii închisi si nu pot întelege cum trebuie această slujbă.

În zilele noastre nu se mai poate tine o evidentă a celor care vin să ia parte la slujbele Bisericii. De aceea ereticii intră nestingheriti. Mai mult încă, îndrăznesc chiar să se împărtăsească cu Sfintele Taine. Unii, fără spovedanie, iar altii după o spovedanie superficială.

Viata Bisericii nu o pot întelege cu adevărat decât membrii Bisericii. Chiar dacă ereticii găsesc tot felul de lucruri frumoase în Liturghie, aceasta nu înseamnă că li se descoperă Taina Liturghiei.

Dumnezeu ar fi putut rândui ca slujbele crestine să fie tinute în locuri secrete, la care să nu ajungă nici un eretic. Dar în Biserică aflăm cea mai sigură cenzură: chiar dacă vin toti ereticii si toti păgânii la slujbă, până ce nu vor lepăda rătăcirea, nu o vor întelege cum trebuie.

Important deci nu este doar să vii la biserică, important este mai ales în ce calitate vii la biserică.

Crezând altceva decât învată Biserica, nu te folosesti nici pe tine si nici pe altii. Poate că acesti altii se vor molipsi de modul tău superficial de întelegere a credintei, si se vor îndepărta de adevăr.

Departe de mine gândul de a te da afară din Casa Domnului. Nu am o asemenea chemare profetică.

"Atunci de ce mă lasi să înteleg că mai bine nu mai vin la biserică?"

As vrea să întelegi că degeaba vii la biserică atâta vreme cât refuzi să fii fiu al Bisericii.

"Înseamnă că ar fi mai bine ca de acum înainte să nu mai vin la slujbe? Dacă toti cei care au credinte diferite de Ortodoxie ar renunta să vină la slujbe, multe biserici ar rămâne goale!", mi-ai putea spune.

Nu stiu dacă multe (oricum, vreo două cunosc si eu, unde vin multi eretici radiestezisti).

Nimeni nu spune ca cei cu credinte diferite să nu mai vină la biserică. Să vină, să caute adevărul Bisericii. Si, dacă vor întelege că adevărul e în Biserică, să se lepe-de de toate rătăcirile lor si să se spovedească. (Si cât de bine ar fi ca de acum înainte să nu mai vină la spovedanie cei care ascund greul păcat al ereziei...).

Nu e usor să întelegi că adevărul e în Biserică. Îti va lua poate luni sau ani de zile. Dar acesti ani, acest drum obositor, va avea o finalitate luminoasă. Pe când ereticii care se spovedesc ascunzând păcatul ereziei se afundă din rău în mai rău. La rugăciunile dinaintea spovedaniei, preotul spune că "orice păcate veti ascunde, îndoite le veti avea..." Înfricosător lucru...

As vrea să îti precizezi credinta. Nu fată de altii, ci fată de tine însuti. Si, dacă vei ajunge la concluzia că Biserica greseste, cel putin nu mai încerca să te numesti crestin.

M-ar durea sufletul să aflu că, citind aceste rânduri, un singur om ar renunta să mai vină la Biserică. Dar nu am putut prezenta adevărul altfel decât este. Nu l-am putut polei cu minciună.

Stiu că există cititori care cred în reîncarnare pentru simplul fapt că nu există nimeni care să le spună cât de mare este această erezie. Pe acesti cititori îi rog să asculte glasul Bisericii, si să lepede erezia.

Acesti cititori spun: "Nu contează atât de mult în ce credem, contează cum trăim. Important este să faci fapte bune, să fii bun, că Dumnezeu nu te judecă după ce gân-desti, ci după cum trăiesti."

Este adevărat că Dumnezeu te judecă după cum trăiesti, faptele fiind strâns legate de credintă. Dar Sfintii Părinti ne atrag atentia asupra faptului că nevointa celor care sunt atinsi de erezie nu este bineplăcută lui Dumnezeu. Este mai roditor un post tinut cu hrană uscată de către un crestin ortodox decât un post tinut numai cu apă de un yoghin.

Modul în care credem ne modelează faptele, fie că suntem sau nu constienti de acest lucru. Dacă oamenii ar fi constienti de aceasta, nu s-ar mai juca, nu si-ar mai permite să primească tot felul de credinte exotice, nu si-ar mai permite să îsi deschidă sufletele fată de erezie.

Esential extrem de important ca oamenii să înteleagă rostul Bisericii. Spun unii: "Ar fi fost ideal ca oamenii să vorbească direct cu Dumnezeu, să Îl vadă, să Îl audă. Oare de ce nu este asa?". Iar altii spun că nu au nevoie de Biserică, pentru că au propriul mod de a comunica cu Dumnezeu.

Care este acest mod? Se roagă, mai aprind câte o lumânare, mai ajută câte un sărac. Sunt bune aceste lucruri, dar se pierde din vedere ce este mai important.

Dumnezeu a vorbit cu oamenii fată către fată. Dacă Adam nu ar fi ales păcatul, dacă Adam nu ar fi ales neascultarea, oamenii ar fi vorbit cu Dumnezeu întocmai ca protopărintele lor. Dumnezeu a vrut să vorbească cu oamenii fată către fată, dar oamenii nu au stiut să înteleagă valoarea acestei binecuvântări. Dacă Adam nu ar fi păcătuit, si nu ar fi fost izgonit din rai, atunci oamenii ar fi trăit o viată plină de bucurie, plină de împlinire, o viată din care ar fi lipsit moartea, bolile si celelalte necazuri. Nu avem, deci, de ce să Îi reprosăm lui Dumnezeu că nu suntem altfel.

Un lucru care unora li se pare ciudat este că Dumnezeu, în marea Sa bunătate, în marea Sa dragoste, nu a creat un om perfect, un om care să nu cunoască răul si suferinta.

"De ce, Doamne, de ce?!!!"

"Pomul se judecă după roade, si Dumnezeu după creaturile Sale...", spun criticii care, văzând slăbiciunea umană, văzând neputinta omenească, Îl judecă pe Însusi Făcătorul cerului si al pământului.

Dacă Dumnezeu ar fi creat boala, dacă Dumnezeu ar fi creat diavolii, dacă Dumnezeu ar fi creat durerea si tristetea, atunci poate că acesti critici ar avea dreptate.

Dar boala nu a creat-o Dumnezeu. Pe draci nu i-a creat Dumnezeu. Răul si păcatul nu le-a creat Dumnezeu.

Atunci cine le-a creat, dacă nu El? Cine?

Toată lumea stie că Lucifer a căzut din cer, că, nemultumindu-se să fie primul dintre îngeri, a vrut să fie mai măret decât Dumnezeu. Acesti criciti nu vor să înteleagă că responsabilitatea căderii a avut-o Lucifer, ci consideră că "vinovat" este Dumnezeu, că i-a dat posibilitatea de a alege răul. Tot ei spun că nu Adam este de vină că a căzut, ci de vină este Dumnezeu că i-a dat posibilitatea să cadă.

Sunt de acord că ar putea fi o simplă dezvinovătire faptul că vinovatul principal dă vina pe altii. Dacă o rachetă nucleară se defectează în zbor si loveste un oras, nimeni nu va spune că vina a fost a rachetei, că s-a defectat, ci vina a fost a celor care au construit racheta.

"Racheta a fost de vină...", pare să fie punctul de vedere al Bisericii.

Comparatia însă este nepotrivită. Omul nu este robot. Omul nu este o masinărie construită din piese care se uzează, si care, datorită uzurii, dă gres. Masinile construite de mâna omului sunt asa, si nu au capacitatea de a alege dacă să se strice sau nu. Ele se strică oricum: peste zeci de ani, dacă sunt bine făcute. Sau peste zeci de zile, dacă sunt prost făcute.

Omul însă a fost făcut de Dumnezeu astfel încât putea să nu se "strice" niciodată. Omul a avut libertatea de a alege binele si răul. Dacă alegea binele, omul ar fi fost "masinăria perfectă".

"Racheta a fost de vină, nu constructorul...", pare să fie iarăsi punctul de vedere al Bisericii.

"Oare nu ar fi fost mai bine pentru noi să fim creati în asa fel încât să nu ni se dea ocazia să alegem între bine rău? De ce Dumnezeu nu ne-a predestinat la mântuire? De ce Dumnezeu le-a dat îngerilor ocazia să cadă din rai?

De răspunsul la această întrebare depinde modul în care oamenii îsi trăiesc viata. Cine consideră că vina a fost a lui Dumnezeu, consideră propriile păcate drept manifestări ale predestinării: dacă Dumnezeu i-a făcut pe oameni cu "defecte de fabricatie", este firesc faptul că acestia aleg răul în locul binelui, că aleg păcatul în locul virtutii.

În momentul în care cineva judecă ceva, are un etalon în functie de care îsi formează o părere. Atunci când i se reprosează lui Dumnezeu că nu a "fabricat" o făptură umană "superioară", care să nu fie supusă greselii, etalonul în cauză este artificial.

Nu putem spune despre laptele de mamă că nu este hrănitor pentru că nu contine petrol, si deci din el nu se poate face benzină. Laptele de mamă trebuie judecat în functie de întrebuintarea sa. A spune că omul nu e bine "fabricat" înseamnă a spune că laptele de mamă nu e bun, deoarece nu poate fi folosit în transporturi.

Omul a fost creat cum nu se poate mai bine. Dumnezeu l-a creat pe om tocmai pentru a-l face părtas bucuriei vesnice.

Să presupunem că Dumnezeu ar fi putut fabrica un om care să nu guste răul în timpul vietii pământesti, si că un astfel de humanoid, care nu ar fi cunoscut nici boala nici suferinta, ar fi exact genul de supraom pe care îl folosesc drept etalon criticii lui Dumnezeu. Acest etalon nu ar fi putut supravietui mortii trupului.

S-ar fi bucurat de viată până la o sută de ani, după care l-ar fi asteptat sfârsitul definitiv. Ce e de preferat, un asemenea humanoid sau un om obisnuit?

"Un om obisnuit...", cred că ar răspunde orice om care îsi doreste să guste vesnicia. Si totusi, de ce Dumnezeu nu a creat un humanoid care să trăiască vesnic, fără a avea putinta să cunoască răul?

În momentul în care asteptăm ca Dumnezeu să facă un astfel de humanoid, ar trebui ca noi să stăpânim vesnicia, să cunoastem legile vietii si ale mortii, să stăpânim viata. Nu putem fi ca niste copii care construiesc palate din cuburi, si se miră că aceste "palate" se dărâmă la cea mai fină atingere.

Cunoastem noi legile vietii si ale mortii, cunoastem noi legile creatiei ca să judecăm dacă Dumnezeu a făcut bine sau nu ce a făcut?

"Dumnezeu este atotputernic, El stabileste legile, El putea rândui ca totul să fie altfel..."

Minte omenească, minte slabă...

Cum să îsi dea seama racheta singură că a fost construită gresit? Am auzit că există aparate care îsi dau "singure" seama dacă au fost proiectate corect. Dar ele apreciază această corectitudine numai în functiile de criteriile care le-au fost "implantate". Ele îsi imaginează noi criterii numai în functie de ceea ce a fost învătată de către proiectantii ei. Nu pot inventa ceva nou. Aparatele, oricât ar fi de performante, tot nu pot inventa nimic.

Există deja computere performante care creează povesti. Nu m-as mira să existe computere care scriu romane. Dar ele nu creează nimic nou: ele adaptează noi tipare. Pentru cineva care nu citeste decât ziare, un roman conceput de calculator va fi extraordinar, si "imaginatia" calculatorului va primi aplauze. Dacă inserezi într-un calculator datele legate de structura unui roman politist, sau chiar datele biografice ale sfintilor din Sinaxar, el va inventa o sumedenie de romane politiste sau imaginare vieti ale sfintilor. Mai mult chiar, adaptând tiparul unui roman politist, va putea scrie despre problemele elevilor de liceu sau despre viata unui vânzător de înghetată. Totusi, calculatorul nu va crea nimic, ci doar va face ceea ce a fost programat să facă: imaginatia lui este dependentă de iscusinta programatorului, este de fapt o copie a imaginatiei programatorului.

Omul este o făptură liberă să aleagă între bine si rău. Măretia omului nu poate fi înteleasă decât de către cei care ascultă cuvâtul lui Dumnezeu: în momentul în care creatura încearcă prin propriile puteri să îsi găsească un rost, se va îndepărta de rostul ei autentic. Abia în momentul în care omul îl întreabă pe Dumnezeu care e rostul său în lume va putea primi răspunsul cel bun.

Cele două alternative sunt radical diferite: nu poti ajunge la cunoasterea adevărului dacă nu vrei să primesti această cunoastere de la Adevărul Suprem, care este Dumnezeu.

În momentul în care omul ia hotărârea de a face voia lui Dumnezeu, atunci mintea lui se luminează, se sfinteste.

Omul care crede că a fost creat pentru a se bucura în vesnicie de binecuvântările dumnezeiesti face totul pentru a împlini această înaltă chemare.

Omul a pierdut raiul. Firea sa a fost atinsă de păcat, a fost rănită de păcat. Pentru ca usile raiului să se deschidă din nou, a fost nevoie ca Însusi Hristos, Fiul lui Dumnezeu, să vină în lume, să Se nască din Preacurata Fecioară, să arate oamenilor calea spre Cer si, mai apoi, să primească moarte pe cruce pentru mântuirea neamului omenesc.

Oamenii au auzit învătătura lui Hristos. Unii au refuzat-o, altii au primit-o, crezând că El este Fiul lui Dumnezeu. Nu era însă de ajuns ca oamenii să afle acest adevăr. Oamenii trebuiau să învete să meargă pe calea mântuirii. Tocmai pentru aceasta a apărut Biserica. Biserica este scoala mântuiri. Biserica este casa în care oamenii învată să se lupte cu patimile si cu poftele, învată să-L cunoască si să-L iubească pe Dumnezeu.

Nu e de-ajuns ca un om să afle că Dumnezeu există pentru ca acel om să Îl si iubească pe Dumnezeu. Multi oameni spun că Îl iubesc pe Dumnezeu, dar această dragoste este superficială, este mai slabă decât "dragostea" lor de păcat. Biserica este scoala mântuirii. Cine vrea să se mântuiască, merge să "învete" la această scoală.

Este adevărat că multi oameni consideră Biserica drept o institutie religioasă care nu are alt scop decât să manipuleze oamenii pentru a-i stoarce de bani, prin diferite biruri ocazionale, de la botez si până la îngropare, de la pomelnic până la sfestanie.

Dar diavolul este cel care oferă o asemenea imagine a Bisericii: diavolul nu vrea ca oamenii să creadă că Biserica este Trupul lui Hristos. Se luptă din răsputeri pentru a-i convinge să aibă o imagine deformată a Bisericii si să stea departe de acoperământul ei. Le arată "punctele slabe" ale Bisericii si le propune el însusi o altă cale spre Dumnezeu.

"Cum să fie Biserica Trupul lui Hristos? Înseamnă că Fiul lui Dumnezeu nu e întreg fără acest trup, din care nu lipsesc răutătile si fărădelegile?"

Dar oare, dacă unii crestini si unii clerici sunt păcătosi, Biserica este păcătoasă? Crezul pe care îl rostesc crestinii spune răspicat: "Cred întru una sfântă, sobornicească si apostolească Biserică...". Biserica este sfântă, chiar dacă unii dintre fiii ei păcătuiesc.

A crede că Hristos este Fiul lui Dumnezeu si a nu crede că Biserica este Trupul Său înseamnă a batjocori adevărul. În Biserică oamenii învată să guste raiul: prin Biserică oamenii trăiesc în Cer.

Biserica ne creste în Dumnezeu. În Biserică învătăm să ne rugăm, prin Biserică luăm iertare de păcate si puterea de a pune în fiecare zi început bun mântuirii.

Cine crede că Biserica de astăzi e diferită de Biserica pe care a întemeiat-o Hristos, Îl huleste pe Hristos. Cum? Spunând că Domnul nu a fost în stare să zidească o Biserică pe care să nu o dărâme nici timpul si nici portile iadului.

Biserica pe care a întemeiat-o Fiul lui Dumnezeu nu putea fi atât de slabă încât să nu reziste până la a doua venire a Domnului: "Tu esti Petru si pe această piatră voi zidi Biserica Mea, si portile iadului nu o vor birui" (Matei 16,18). Sfintii Părinti tâlcuiesc că piatra la care s-a referit Mântuitorul nu a fost Petru, nu putea fi un om temelia Bisericii, ci a fost credinta pe care a mărturisit-o Sfântul Apostol prin cuvintele: "Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui Viu..." (Matei 16,16).

Da, pe piatra credintei este zidită Biserica lui Hristos. Cine crede în Hristos, crede si că El a întemeiat Biserica. Desi nenumărate erezii au încoltit Biserica (cea mai mare fiind cea prin care Apusul s-a rupt de Ortodoxie), totusi Trupul lui Hristos nu a fost biruit de diavol.

Stiind că oamenii vicleni si iubitori de sine vor falsifica învătăturile Mântuitorului, Hristos a avut grijă ca învătătura Sa curată să fie păstrată de Biserică. Sfânta Scriptură, cartea de aur în care se păstrează cuvintele Sale, a apărut în Biserică, a fost scrisă de Sfintii Apostoli. Nu a căzut din cer. Si înainte de a fi scrise Evangheliile, crestinii mergeau pe calea mântuirii, călăuziti de preoti si de ierarhi.

Biserica cunoaste tâlcuirea cea dreaptă a Sfintei Scripturi. O, cât de plină de putere este Sfânta Evanghelie! Câtă putere si câtă mângâiere dă ea crestinilor drept-credinciosi. Sfânta Evanghelie este aur duhovnicesc pentru cei care o înteleg asa cum trebuie. Si este piatră de poticnire pentru cei care vor să o tâlcuiască după capul lor, căzând în diferite erezii.

Este trist si adevărat faptul că se găsesc din ce în ce mai putini păstori si crestini adevărati care să aibă dragostea de a-i ridica pe eretici din căderea lor. Si se găsesc din ce în ce mai multi care nu cunosc nici Sfintele Scripturi si nici predaniile Părintilor.

"Multele biserici care sunt nici nu păzesc, nici nu întăresc credinta noastră cât si cum se cuvine, dacă cei ce cred în Dumnezeu nu sunt luminati de Scripturile Vechiului si Noului Testament. Credinta noastră n-a fost întărită de sfinti neînvătati, ci de unii întelepti si educati, care ne-au explicat cu exactitate Sfintele Scripturi si, prin cuvinte de-Dumnezeu-insuflate, ne-au luminat îndeajuns. Astăzi însă, din pricina necazurilor cumplite în care am căzut din cauza păcatelor noastre, lipsesc sau sunt foarte rari asemenea bărbati virtuosi si întelepti care să-i păstreze nevătămati pe ortodocsii de un neam cu noi. Căci cum poate fi păstrat neamul nostru în religia si libertatea lui atunci când, din nefericire, clerul nu cunoaste explicarea dumnezeiestilor Scripturi, care e lumina si întărirea credintei? Când un păstor nu cunoaste iarba hrănitoare pentru turma lui, nu tămăduieste suferintele ei, nu o păzeste de fiarele sălbatice si de hoti, cum e atunci cu putintă ca turma să fie păstrată multă vreme?" [62;109]. Asa se frământa sfântul Cosma Etolianul, marele apostol al grecilor din secolul al XVIII-lea.

Referindu-se la împutinarea păstorilor râvnitori, el spunea chiar că, "în vechime, atunci când oamenii voiau să pedepsească pe cineva, făceau jurământ si spuneau: ŤSă-ti dea Dumnezeu să te pună împreună cu preotii ce se vor afla în veacul al optulea [mileniul al optulea] de la facerea lumii!ť De aceea, fratii mei, cu anevoie pot astăzi să se mântuiască patriarhii, preotii, duhovnicii si dascălii, fiindcă acum suntem în veacul al optulea [mileniul al optulea] din care au trecut si două sute optzeci de ani [anul 7820 = 1772]" [62;174]. Si parcă pentru a trage un semnal de alarmă, el a profetit că "va veni vremea când nu va mai fi această armonie care e astăzi între credinciosi si cler. ... Clericii vor fi cei mai răi si mai necredinciosi dintre toti." [62;200].

Nu am reprodus aceste cuvinte ale Sfântului Cosma pentru ca cei care au obiceiul să îi judece pe preoti să poată găsi argumente împotriva lor chiar în cuvintele unui sfânt. Ba dimpotrivă. Le-am reprodus tocmai pentru ca cei care se smintesc din cauza anumitor păstori să stie că, despre vitregia vremurilor pe care le trăim, sfintii au profetit cu multă vreme în urmă. Iar cei care s-au bucurat citind cuvintele sfântului ar trebui să înteleagă că, trăind în "veacul al optulea", Cosma Etolianul a fost un sfânt. Si să îsi dea seama că, asemeni lui, Biserica a mai avut în acest "veac" multi păstori vrednici.

Să îi amintim numai pe Sfintii ierarhi Ioan Maximovici si Nectarie din Eghina. Să îi amintim numai pe părintele Sofronie de la Essex sau pe părintele Serafim Rose. Să îi amintim numai pe părintele Paisie Aghioritul sau pe părintele Paisie Olaru. Sunt nume de foc, sunt altare ale credintei în Dumnezeu. Sunt ocrotitori si prieteni ceresti ai fiilor Bisericii. Dar lumea contemporană nu vrea să audă de ei. Vrea să audă numai de clericii nevrednici. Observând fătărnicia acestei atitudini, să încercăm să rămânem în Biserică si să trecem cu vederea smintelile cu care ne ispiteste vrăjmasul.

Da, trăim în "veacul al optulea", un veac al căderii si al răutătii, dar tocmai în acest veac suntem chemati la mântuire.

Să rămânem în Biserică, să rămânem sub ocrotirea Sfintilor Părinti. Da, sunt unii care cred în sufletul lor. Dar ce credintă este asta? Cum poate omul să meargă spre cer, respingând drumul pe care i l-a hărăzit Dumnezeu?

Cine, în afară de Biserică, le va da iertarea păcatelor si cine îi va călăuzi în lupta împotriva patimilor? Si unde, în afară de Biserică, se vor putea împărtăsi de Trupul si de Sângele Domnului ("Beti dintru acesta toti, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsă spre iertarea păcatelor" (Matei 26; 27-28)? Si unde, în afară de Biserică, vor avea parte de ajutorul Sfintilor Îngeri, al Sfintilor si al Maicii Domnului?

"Vreau să merg de unul singur spre rai...", spune cineva. Dar cum să mergi singur spre rai, când raiul înseamnă comuniune, înseamnă dragoste împărtăsită?

Cine crede că merge singur spre rai, ori este fătarnic, ori este înselat de diavol. Credinta crestină înseamnă legătură cu Dumnezeu, cu toti îngerii si sfintii. Cine caută ajutorul Domnului în afară de Biserică, se lipseste nu numai de ajutorul sfintilor si al îngerilor, se lipseste de harul lui Dumnezeu.

Există o luptă pentru mântuire. Cine vrea să câstige această luptă, trebuie să îi respecte regulile. Iar cine nu respectă regulile, nu poate lua cununa.

În citatul pe care l-am reprodus la începutul acestui cuvânt, Carl Gustav Jung, considerat de către un mare număr de intelectuali drept mare doctor al psihicului uman, se plângea de faptul că la crestini este mai importantă venerarea unui om, a lui Hristos, decât progresul spiritual prin propriile puteri. El, ca marea majoritate a intelectualilor, nu a înteles că Hristos nu a fost doar un om (asa cum a afirmat Arie si urmasii săi). Hristosul pe care Îl cinsteste Biserica este chiar Fiul lui Dumnezeu. Cine nu crede că Hristos este Fiul lui Dumnezeu este, după cum învată Evanghelia, antihrist: "Orice duh, care nu mărturiseste pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist" (I Ioan 4;3).

Îti voi scrie acum despre altceva. Există foarte multi oameni care, dintr-o sumedenie de motive, nu pun pret pe viata spirituală. Au găsit pricini de sminteală în Biserică, sau cred că trebuie să profite de plăcerile lumesti, la care credinta crestină le cere să renunte. Si atunci se multumesc să creadă în Dumnezeu, fără a-si pune problema mântuirii. Dacă faci parte din această categorie, ar fi bine să te gândesti care sunt urmările firesti ale acestei atitudini religioase. Nu putem cocheta cu adevărul. Adevărul vrea să Îl cunoastem. Adevărul este Hristos. Viata fără Hristos nu este viată.

Ce este viata fără Hristos? O luptă disperată împo-triva necazurilor, împotriva greutătilor vietii, pentru ce? Pentru bucurii trecătoare, pentru tot felul de desertăciuni.

Viata fără Hristos este o viată fără rost. Am intrat zilele trecute într-un birou al unei firme unde lucrează nasa fiului meu. Fiind întrebat ce îmi fac copiii, am început să povestesc despre peripetiile fetitei mele. Venind vorba despre timpul scurs de la data căsătoriei, o femeie de la un birou a spus:

"M-am căsătorit de sapte ani, si timpul a trecut repede..."

"Da, dar tu ai un copil, i-a spus o colegă. Si eu m-am căsătorit tot de atâtia ani, dar nu am nimic...". Era atâta tristete în vocea ei... Mi-am dat seama că, asa cum după câtiva ani de căsnicie era tristă că nu avea copii, lipsa lor marcând-o foarte tare, tot asa de tristi sunt cei care, la sfârsitul vietii lor, văd că nu au rămas cu nimic.

Toate bucuriile lumii acesteia trec. Crezi că, pe patul de moarte, îti va ajuta la ceva că ai avut o casă mare sau o masină scumpă? Sau că trupul tău a excelat prin frumusete? Sau că ai dansat frumos? Sau că ai văzut cine stie ce tări străine? Sau că...

Nici dacă as face o listă lungă de sau-uri nu as putea găsi vreo plăcere lumească a cărei amintire să gonească spaima întâlnirii cu moartea.

Încearcă să te gândesti că vei muri, si atunci e putin probabil să nu regreti că ai stat departe de calea mântuirii.

Vreau să îti spun foarte multe lucruri si risc să transform acest lung cuvântul al meu într-o carte. Ca să nu mă lungesc voi încerca să rezum ideile pe care am avut de gând să ti le spun:

-dacă esti implicat într-o grupare spirituală ruptă sau separată de Biserică, încearcă să întelegi de ce Biserica spune că în afara ei nu există mântuire; dacă tu crezi că învătăturile Bisericii pot fi armonizate cu învătături contrare, încearcă să întelegi de ce Biserica învată că numai prin ea oamenii pot ajunge la adevăr; în momentul în care ai înteles că ai de ales între învătătura lui Hristos si învătătura grupării tale, gândeste-te bine la urmările alegerii tale. Dacă vrei să rămâi în respectiva grupare spirituală, cel putin nu mai afirma că esti crestin. Dacă respingi de bună-voie învătătura Trupului lui Hristos care este Biserica, cel putin nu afirma în mod mincinos că te afli în comuniune cu Capul acesteia. Dacă îti dai seama că nimic nu este mai important decât mântuirea pe a cărei cale te cheamă Biserica, atunci trebuie să te lepezi de rătăcire si să alergi la un duhovnic iscusit pentru a spovedi păcatele tale.

-dacă nu ai intrat într-o anumită grupare eretică, dar totusi simpatizezi cu idei pe care Biserica le condamnă, încearcă să clarifici linia pe care vrei să mergi; nu poti fi si al lui Dumnezeu si al diavolului; dacă vrei să găsesti în Biserică numai puncte de sprijin pentru a-ti justifica propriul sistem filosofico-religios, te afli pe un drum gresit. Încearcă să întelegi că învătăturile Bisericii sunt un tot unitar: ori le crezi pe toate, ori le respingi pe toate. Înainte de a decide pe ce drum vrei să mergi, încearcă să cunosti învătătura Bisericii. Si, după ce ai citit despre Ortodoxie, după ce ai citit Sfânta Scriptură, Vietile Sfintilor (care nu sunt decât o istorie neconventională a Bisericii) si scrierile Sfintilor Părinti, vei putea alege în cunostintă de cauză. Dacă respingi învătăturile Bisericii, măcar să stii ce respingi. Eu însă mărturisesc că am găsit în aceste învătături o comoară de mare pret. Cuvintele "comoară de mare pret" au devenit un loc comun, si riscă să devină plictisitoare. Dar exprimă foarte bine ceea ce simt. În cazul în care alegi să trăiesti ca fiu al Bisericii, îti vei asuma o cruce. Chiar si banala obisnuintă de a citi reviste paranormale te va stresa: cărtile duhovnicesti nu pot fi citite în timp ce asculti muzică rock. E nevoie de o schimbare profundă care durează vreme îndelungată. Dar asumarea acestei jertfe va fi încununată de o cunună pe măsură.

-dacă nu faci parte din primele două categorii de oameni, si credinta ta se limitează la o rugăciune spusă atunci când te afli în fata unui examen sau la parastasul unui prieten, gândeste-te bine cu ce te vei alege din viata pe care o duci. Nu am de gând să fiu moralist, mai ales că stiu că, oamenilor de azi, o referire la chinurile vesnice nu le produce decât un zâmbet ironic. Ascultă însă: si dacă iadul nu ar fi plin de draci care îi chinuie pe păcătosi în fel si chip, chiar dacă singura pedeapsă a celor care au refuzat să meargă pe calea mântuirii ar fi că Dumnezeu i-ar osândi la singurătate (si oare cum s-ar putea bucura de comuniunea cu Dumnezeu si cu sfintii Săi cel care a refuzat să vorbească cu ei prin rugăciune?), tot ar fi groaznic. Poti sta singur o zi, două, o lună maxim. Dar după un an de singurătate ai începe să urli. Asa că încearcă să întelegi că cine vrea să cunoască frumusetile vietii vesnice, trebuie să se lupte pentru aceasta.

Nu stiu în care dintre categoriile prezentate mai sus te regăsesti, dar nădăjduiesc că te vei folosi de neiscusitele, dar sincerele mele cuvinte. Tot pentru a încerca să îti vin în ajutor am tipărit Jurnalul convertirii, carte care descrie convertirea mea la Ortodoxie. Si dacă totusi nici citirea acestui cuvânt si nici citirea Jurnalului meu nu îti vor fi de folos, sper ca măcar mărturia pe care ti-o pun înainte te va ajuta să întelegi că, oricât de departe de Dumnezeu ai fi, totusi El nu încetează să astepte întoarcerea ta. Este mărturia unui tânăr punk-er din Statele Unite, Collin Ivy, crescut într-o familie dezmembrată, care si-a îndreptat pasii pe calea ocultismului:

"Aveam o lume a mea în care trăiam cu propriile mele fantezii si realităti, pe care eu însămi mi-o creasem. Am ajuns dintr-un pusti Ťnormalť un punk-er cu mohawk albastru si bocanci. Datorită temperamentului meu am fost înjunghiat, bătut si împuscat. Într-o zi, un prieten de-al meu m-a invitat la o petrecere mai aleasă. La petrecere erau câtiva prieteni de scoală si două femei în vârstă. Părea că e o petrecere la care prietenii discută, beau apă minerală, mănâncă chipsuri, si se amuză cu diverse jocuri. În realitate, cele două femei erau vrăjitoare, iar petrecerea era pentru un ritual de initiere. Atunci a urmat initierea mea în practica WICCA.

WICCA e o formă străveche de practicare, de către femei, a magiei druidice. De aceea am spus vrăjitoare si nu vraci. De atunci am progresat repede, ajungând si eu vrăjitor practicant. Mintea îmi intrase într-un soi ciudat de delir si dementă. Era limpede că nebunia va fi ultima experientă. Dacă mori, totul s-a terminat; dacă înnebunesti, trăiesti moartea fără să fi murit – asta îmi era filosofia! Mi-am dat silinta zi si noapte pentru ea.

Practica vrăjitoriei m-a dus la cunoasterea multor locuri noi si necunoscute, mai cu seamă prin experienta călătoriei astrale – era o extindere firească a lumii mele fanteziste. Eram atotputernic si tot ceea ce apartinea lumii acesteia create de imaginatia mea mi se închina ca unui stăpân. Sentimentul atotputerniciei te îndeamnă să continui practica vrăjitorească. În lumea reală eram un nimeni, în schimb, datorită vrăjitoriei, mă simteam cineva, eram de nebiruit. Însă m-am înselat.

Într-o noapte, o acută nevoie de a merge la toaletă m-a trezit din somn. Stăteam în pat si priveam când la ceas, când la usă, si nu mă hotăram dacă să mă ridic sau să rezist până dimineată fără a uda cearceaful. M-am decis totusi să mă ridic si să merg la toaletă. În clipa aceea mi-am dat seama că trupul mi-e paralizat de la gât în jos. În practica WICCA nu se folosesc nici droguri, nici alcool. Dacă se află că ai consumat asa ceva, esti expulzat din grup. Stiam că nu utilizasem nimic de acest fel care ar fi putut să îmi provoace acea stare. Singura explicatie posibilă era că sunt imobilizat de o fortă de natură spirituală.

Deodată am simtit că părăsesc trupul si m-am văzut deasupra lui. Apoi, am rămas pur si simplu socat. În jurul meu erau vreo cincisprezece demoni care râdeau isteric si care aveau putere asupra mea. Unul dintre ei s-a întors către mine, m-a privit si mi-a vorbit. Spunea că sunt cel mai mare idiot pe care l-a cunoscut vreodată. Mi-a spus că, desi fusesem crescut si îndrumat pe calea cea bună, o alesesem pe ce rea, si că am înaintat atât de mult în rău, încât nu mai am nici o scăpare si o să mă duc în iad. A încercat apoi să îmi propună un târg, după care au venit alti doi dintre ei la corpul meu astral si m-au luat. Si, luat fiind, mă aflam deja în iad. Nici n-am cuvinte să descriu ce lucruri îngrozitoare am văzut, am simtit si am mirosit. Nu voi uita niciodată aceasta... Fetele lor...

Am fost readus apoi în camera mea, si mi-au dat un ultimatum. Trebuia să mă sinucid si să devin ca ei: să chinuiesc în loc să fiu chinuit, sau să mor si să merg în iad oricum. Am ales sinuciderea. Înainte de a-mi da voie să mă întorc în trup, am rostit în soaptă: ŤIisuse, dacă existi, ajută-mă!ť. În clipa aceea am văzut o lumină orbitor de strălucitoare, iar ei plecaseră. Stăteam treaz si am început să Îl ocărăsc pe Dumnezeu: De ce mă lăsase să trec prin toate acestea? Timp de o oră, L-am tot ocărât, curătind vărsătura care iesise din mine în timpul acelei viziuni. Am auzit atunci, pentru prima dată în viata mea, glasul lui Dumnezu. Mi-a spus numai o singură frază care a pus punct rătăcirii mele: ŤTot ce doream de la tine era să ceriť [39;51-53]).

Închei aici, multumindu-ti că ai avut răbdarea să parcurgi acest cuvânt. Fie ca Dumnezeu să te lumineze si să te povătuiască pe calea adevărului.

Danion Vasile

sursa: sfaturiortodoxe