Drogurile şi dependenţa de droguri sunt o problemă mult mai veche decât ne imaginăm. În 1378, emirul Soudon Sheikhouni al Arabiei a încercat să pună capăt abuzului de cânepă indiană în rândul sărăcimii, distrugând toată cânepa, închizându-i pe toţi consumatorii de cânepă şi poruncind să li se scoată dinţii celor condamnaţi [1]. Balzac era dependent de cafea, iar Freud de ţigări, ceea ce le-a cauzat moartea. Îmi propun prin acest articol [2] să arăt câteva dintre implicaţiile individuale şi colective posibile ale legalizării drogurilor. Pentru o înţelegere clară a fenomenului voi prezenta efectele dependenţei de droguri nu pe baza unor prejudecăţi, mituri sau teorii false ci, luând ca suport cercetările ştiinţifice recente, adică evidenţe.
Dacă definiţia dependenţei de droguri este încă sub semnul întrebării (dependenţă fizică vs dependenţă psihică, adicţie, sistem motivaţional bulversat, alegere conştientă vs mecanism învăţat ce operează mânat de un impuls inconştient, brain disease, boală), totuşi clinicienii au căzut de acord că cel puţin trei dintre următoarele simptome trebuie să persiste timp de şase luni pentru stabilirea diagnosticului: dorinţă continuă, pierderea controlului, preocupare frecventă, continuare în ciuda consecinţelor negative, creşterea intensităţii şi frecvenţei comportamentului, renunţare la activităţile sociale şi iritabilitate în lipsa comportamentului.
În multe cazuri persoana dependentă îşi exprimă dorinţa sinceră de a nu mai lua drogul, însă de fiecare dată eşuează în menţinerea abstinenţei [3].
Dependenţa este progresivă. Drogurile au efecte diferite. Un Ecstasy îţi provoacă o stare de euforie, pe când o doză de heroină te face să te simţi somnolent şi apatic: „mă trezeam dimineaţa cu crampe stomacale şi dureri musculare şi o senzaţie groaznică“ [4]. Drogurile îţi pot oferi senzaţia eliberării de anxietate („când consumi heroină dispare senzaţia de singurătate. E ca şi cum ai avea un iubit“), o controlare a impulsurilor agresive sau o eliminare a simptomelor psihotice [5]. Tehnologia modernă permite astăzi descoperirea acţiunii fiecărui tip de drog asupra neuronilor şi receptorilor cerebrali şi mai ales asupra secreţiei de dopamină, care funcţionează ca o întărire pozitivă (cocaina) [6]. Modificările la nivelul acestui neurotransmiţător pot duce la atrofierea celulelor cerebrale sau la anormalităţi în circulaţia sângelui şi în metabolismul glucozei cerebrale din cortexul prefrontal sau în alte arii limbice care oferă substratul efectelor neurobiologice în cazul depresiei, comportamentelor compulsive sau deficitelor cognitive [7]. În funcţie de modul de administrare, drogurile au o acţiune rapidă, de la o oră (ingestie) până la câteva minute sau secunde (injectare intravenoasă). Comportamentul este greu de stăpânit. Începem întâi cu o ţigară, apoi încă una, continuăm cu o doză mică inhalată, apoi injectată, şi în final o supradoză şi ne prăpădim. Unele droguri produc adaptări fiziologice, astfel încât corpul nu funcţionează într-un mod obişnuit în absenţa lor [8].În anul 2005, United Nations Office on Drugs and Crime oferea publicităţii o listă ce aproxima numărul consumatorilor de droguri: 200 de milioane consumau droguri ilegale, 76 de milioane sufereau din cauza alcoolului, iar 1.000 de milioane din cauza fumatului, dintre care majoritatea erau dependenţi [9]. În ceea ce priveşte situaţia din Europa, EMCDDA oferea următoarele date: 74 milioane de europeni au consumat cannabis măcar o dată, 13 milioane cocaină şi 12 milioane amfetamine [10]. În România, deşi studiile serioase au început să apară doar din 2004, numărul consumatorilor s-a estimat a fi sub 2% din întreaga populaţie (în 2007). În Bucureşti, din cei 31.625 de consumatori doar 1.891 au beneficiat de tratament [11]. Drogurile, asemenea cafelei şi ţigărilor, demonstrează într-un mod excepţional capacitatea de a se înrădăcina. Oamenii consumă din nou un drog deoarece ultima dată când l-au consumat efectul a fost plăcut, iar ultima experienţă o propune pe următoarea şi pe următoarea după aceasta, astfel că obiceiul se formează treptat, iar urma deprinderii devine întipărită [12]. Plăcerea este imediată, iar durerea se amână. Un adevăr psihologic fundamental este că plăcerea imediată va avea o influenţă mult mai puternică asupra comportamentului decât durerea ulterioară şi incertă [13]. Se declanşează epidemia consumului.
Efectele consumului de droguri
La nivel individual:
Primul care suferă este consumatorul însuşi, cel care crede că dacă trage un fum se va simţi mai bine. Dimpotrivă, dependenţa are ca rezultat multiple afecţiuni medicale: cardiovasculare, respiratorii, digestive, hepatita B, C, HIV, tulburări psihice: afectarea memoriei, atenţiei, funcţiilor executive, depresie, anxietate etc. Dar cea mai bună mărturie despre schimbarea propriei vieţi o pot da persoanele dependente. Ele pot mărturisi cum buna-dispoziţie şi eficienţa la muncă au dispărut şi în schimb drogul le-a oferit probleme psihice şi de relaţionare socială. Dacă întâi fumezi o ţigară vei sfârşi tragic, căci ţigara te va fuma pre tine. În cele mai triste situaţii, datorită supradozelor apare decesul („a băut pân’ a murit“, adică a murit pentru că a băut, poate fi înlocuit azi cu „s-a drogat“). Un studiu longitudinal recent a scos la iveală că 28% dintre dependenţii de heroină au decedat în timp ce erau în tratament [14]. Calculele pe plan mondial indică un număr de 200.000 de decese anual cauzate de consumul de droguri. Numărul se crede a fi subestimat [15].
Comorbiditate:
Drogurile nu vin singure, ci aduc cu ele şi alte necazuri. În 2003, Treatment Episodic Data Set (TEDS) descoperă că 21% dintre adolescenţii dependenţi de droguri prezentau o tulburare psihică [16]. Cercetările arată că persoanele cu dublu diagnostic (tulburări mentale şi dependenţă) prezintă o rezistenţă mai mare la tratamentul medical decât persoanele cu o singură tulburare [17]. Alte cercetări recente indică o legătură strânsă între consumul de marijuana şi schizofrenie [18]. În cazul unor intervenţii chirurgicale de urgenţă acestea vor fi imposibile, deoarece corpul trebuie întâi dezintoxicat.
Influenţa socială:
Prima tentaţie a drogului am simţit-o în urmă cu câţiva ani pe străzile unui orăşel din nordul Italiei, când aproape zilnic pe via Zamboni mă întâmpinau doi-trei punkeri rugându-mă să iau un „fumo“. În week-end, la fiecare petrecere din campusul universitar simţeam un miros straniu. Luca, colegul italian, îmi explica: se droghează şi carabinierilor nu le pasă. Multiple cercetări au subliniat că unul din cei mai puternici factori de influenţă în rândul tinerilor este „prietenul“ sau „semenul“ [19]. Sociologii numesc influenţă socială normativă comportamentul prin care membrul unui grup de prieteni va acţiona în conformitate cu cerinţele grupului doar pentru a fi acceptat de grup („nu tragi cu noi un fum, nu eşti de-al nostru“). Iar acest aspect joacă un rol semnificativ în perioada adolescenţei, când deseori grupul devine superior familiei. Tot aici, psihologul Bandura adaugă termenul de cogniţie socială, prin care explică modul în care tinerii procesează informaţia socială – cu alte cuvinte, importanţa acelor role models, care acţionează ca nişte „învăţători“ pentru când, cât de mult, unde şi cum este consumat un drog [20]. Comportamentul tânărului este în cea mai mare parte reglat pe procese cognitive de acest tip. De exemplu, un adolescent va învăţa că e acceptabil, ba chiar indicat să consume droguri în weekend sau la petreceri. Şi va adopta acest comportament. În sfârşit, psihologia cognitivă ne mai învaţă că în aceste condiţii gândirea intuitivă, care este rapidă şi influenţată de emoţiile noastre, primează în defavoarea gândirii analitice. Riscurile ce vor surveni în viitor nu sunt profunde pentru gândurile noastre, iar experienţa imediată are un mai mare impact asupra acţiunilor noastre decât reprezentările mentale ale factorilor din viitor [21].
Probleme de familie:
Dependenţa creează probleme atât suferindului cât şi celor din preajma sa. Familia este prima vizată. Probleme financiare (banii se duc pentru procurarea drogurilor, nici măcar pentru alimente), certuri, divorţ, abuzuri, violenţă, depresie şi sinucidere sunt doar câteva variante. Un alt risc ar fi expunerea copiilor. Fiind o substanţă legală şi ieftină (în cazul legalizării, după cum voi argumenta mai jos), drogul se va afla la îndemână în casă, iar copiii nesupravegheaţi, imitând gesturile părinţilor ori din curiozitate, foarte uşor vor consuma, punându-şi viaţa în pericol. Ceea ce se întâmplă cu ţigările şi alcoolul. Primul fum de ţigară l-am tras (de fapt am suflat) la vârsta de patru ani, observând gestul şarmant al părintelui şi având Kent-ul în dormitor. Isprava n-a rămas nepedepsită.
Probleme antisociale: violenţă, jafuri, vandalisme, violuri şi altele. Un procent semnificativ din accidentele rutiere se datorează conducerii sub influenţa alcoolului. Dacă oamenii consumă alcool la volan, de ce n-ar consuma şi droguri? Numărul crimelor e alarmant (5.000 în Mexic) [22].
Probleme la locul de muncă:
40% dintre cei ce se droghează înregistrează absenteism la locul de muncă, 30% fac greşeli, 25% au probleme cu şeful şi tot 25% au probleme în îndeplinirea sarcinilor [23]. Închisoarea: În 2005, The Arreste Drug Abuse Monitoring Program a identificat 64% dintre bărbaţii şi 63% din femeile încarcerate ca fiind testate pozitiv. Un procent de 25% dintre deţinuţi au comis crime pentru obţinerea drogurilor [24]. Tot în Statele Unite, în 2005 au fost închise peste 500.000 de persoane în urma delincvenţelor cauzate de consumul de droguri [25].
Legalizarea. Posibile consecinţe
Drogurile, cu toate că au o istorie destul de lungă, au fost interzise foarte târziu. În Anglia cocaina a fost interzisă abia în 1916 (legea 40b) [26]. În SUA, şase ani mai târziu, din cauza efectelor ucigătoare asupra societăţii, Curtea Supremă a interzis farmaciştilor să mai prescrie droguri [27]. Astăzi, Afganistanul a devenit cel mai mare producător de opium (90% din piaţa mondială), iar cocaina e livrată în cantităţi uriaşe din Columbia, Mexic, Peru şi Bolivia [28]. Însă ceea ce este bun pentru populaţie nu este bun şi pentru guvern. Dacă guvernul păstrează legea interzicerii drogurilor, aceasta cu siguranţă nu va duce la dispariţia totală a consumului şi a traficului. Dar odată legalizate vor avea mult mai multe efecte negative decât în prezent. Dr. Edwards, expert mondial în problema dependenţei de droguri, explică posibilele efecte ale legalizării drogurilor. În rândurile ce urmează o să fac deseori referire la cercetările domniei sale.
Legalizarea drogurilor aduce cu sine ieftinirea şi accesibilitatea lor [29]
Drogurile vor deveni ieftine tocmai pentru a elimina concurenţa pieţei negre. În sens invers, creşterea preţurilor nu va determina o reducere bruscă a consumului de droguri, pentru că există şi o altă variantă: aceea a reorientării spre alte droguri. De exemplu, creşterea preţului la heroină duce la o centrare pe consumul de cocaină [30]. Cu alte cuvinte, e nevoie de un substitut. Şi se vor găsi alţi şi alţi substituţi. Însă cert este că drogurile vor deveni mai accesibile. Este o păcăleală ideea guvernanţilor români că odată legalizat consumul, va exista un control total asupra drogurilor. Legal nu înseamnă siguranţă şi ilegal nu înseamnă anarhie [31]. Dimpotrivă, ele vor deveni mult mai accesibile şi consumul va creşte. În urmă cu douăzeci de ani, în România telefoanele mobile erau un vis, apoi un lux, iar astăzi aproape fiecare român are telefon, de la copilaşul de grădiniţă până la ciobanul de la stână, însă pentru mulţi dintre utilizatori telefonul s-a transformat în obsesie, e de nelipsit – şi, evident, şi datorită preţurilor joase. Unul dintre beneficiile ilegalităţii drogurilor este faptul că nu permite achiziţionarea lor de către majoritatea populaţiei şi astfel numărul celor dependenţi nu este ridicat [32].Un argument pentru sprijinirea acestei afirmaţii este interzicerea heroinei în 1970 în Harlem (New York), fapt care a redus numărul consumatorilor de heroină şi al deceselor datorate supradozelor [33].
Simbol cultural
Treptat, drogul, în continuarea modelului ţigărilor şi alcoolului, va căpăta o valoare culturală. La români, un cartuş de Kent, un trabuc fin sau o sticlă de whisky reprezintă astăzi un semn al consideraţiunii faţă de o persoană onorabilă sau faţă de un bun prieten. Probabil că marijuana sau cocaina vor avea aceeaşi soartă: un simbol al preţuirii, un cadou distins la ocazii speciale. Drogurile vor deveni o marcă sau vor intra sub incidenţa unor mărci, vor fi comercializate în mod agresiv, iar companiile multinaţionale vor căpăta dreptul de a minţi în privinţa lor şi de a le construi imagini populare favorabile [34]. Drogurile nu vor fi asociate cu personaje celebre ce au suferit în urma dependenţei (John Lennon sau Bob Dylan), dar vor fi asociate cu actori, fotbalişti sau vedete adorate de marele public. Răspândirea va fi de nestăpânit. Să ne gândim doar la epidemia cafelei. Cafeaua se consuma odată doar în câteva regiuni din Arabia, astăzi, după ţiţei, din perspectivă economică este cea mai tranzacţionată marfă din lume [35]. În aceeaşi logică a veniturilor, şi instituţia statului va deveni interesată de taxele percepute de la companiile multinaţionale, va deveni dependentă de veniturile percepute din accize, iar consecinţele vor fi într-o măsură mai mare negative decât pozitive [36]. Statul va trebui să aleagă între venit şi sănătate publică.
Sănătatea publică ar fi deosebit de afectată. Câteva dintre efectele consumului de droguri, adică boli psihice şi somatice, le-am prezentat mai sus. O fabrică de ţigări poate introduce 600 de aditivi dăunători cu scopul de a optimiza funcţia ţigării ca furnizor de nicotină [37]; tot aşa, şi în droguri pot fi introduse aditivi pentru a creşte efectul psihoactiv (de exemplu, prin permiterea unei absorbţii mult mai rapide) [38].
Costurile sociale sunt enorme.
În SUA, în 2004 tratamentul direct pentru dependenţii de tutun a costat peste 81,9 miliarde de dolari [39]. În Australia, costurile totale pentru tratamentul dependenţei de droguri (aici incluzând toate tipurile de droguri) au fost de 34,4 miliarde de dolari [40]. La acestea se adaugă şi costurile pentru prevenţie şi pentru deficitele de la locul de muncă. Şi să nu uităm că o bună parte din nefericiţi nu au asigurări de sănătate. Din perspectivă istorică, legalizarea completă a tuturor drogurilor în prezent ilegale nu constituie o invitaţie la un nou început glorios, ci un salt neînfricat în trecut, ignorând istoria. Prohibiţia drogurilor a fost adoptată deoarece oamenii au considerat intolerabile prejudiciul şi ameninţarea accesului neîngrădit. Una dintre raţiunile legalizării invocată deseori este dreptul la libertate. Or, aci decidenţii se înşală. O persoană dependentă de droguri nu mai este o persoană liberă. Ea va fi constrânsă să-şi satisfacă cerinţele organice indiferent de consecinţe sau de principiile raţiunii.
Slăbiciunile prevenţiei şi ale tratamentului
Două pachete/zi, patruzeci de ţigări, fiecare ţigaretă câte douăsprezece fumuri, în total 480 de gesturi repetitive/zi. Iar buzele sunt zone cu încărcătură erogenă. Senzaţia de plăcere determină repetarea comportamentului deseori involuntar; nici nu-ţi dai seama că ai mai aprins o ţigară. Iată cum se instaurează dependenţa. Şi de aici consecinţele nefaste. Tratamentul presupune motivaţie puternică, răbdare, suport, cheltuieli financiare şi timp îndelungat. Uneori chiar ani de zile. Indiferent de abordările terapeutice sau de substanţele farmacologice recomandate, o cercetare efectuată la nivel european pe o perioadă de 10 ani a ajuns la concluzia că nici tratamentul şi nici măsurile de prevenţie în toţi aceşti ani nu au avut un efect substanţial asupra consumului de droguri [41]. Multe dintre încercările de dezintoxicare de heroină sfârşesc prin dependenţă de metadonă [42]. Mai mult, nu toţi dependenţii beneficiază de tratament. În SUA, persoanele dependente nu-şi pot primi tratamentul deoarece se regăsesc pe liste lungi de aşteptare [43]. În majoritatea cazurilor apare reinstalarea comportamentului chiar şi după ani de zile de abstinenţă şi totul începe de la capăt. Din păcate, multe persoane au probleme şi nu cer ajutor. Întâi pentru că nu pot crede că au o boală sau le e ruşine şi teamă de propria percepţie şi de opinia celorlalţi. Stigmatizarea influenţează stima de sine. Însă rădăcinile dependenţei se înfiripă pe locuri nebănuite. După cum spuneam, de ruşine, nu vor cere ajutor. Iată că în Elveţia doar 5 % dintre dependenţi se regăsesc în terapia asistată cu heroină [44].
În contrast cu problema legalizării drogurilor ce a apărut recent în România, alte state se ocupă cu onestitate de prevenţia, tratamentul şi stoparea acestei maladii. Organizaţii guvernamentale şi nonguvernamentale, asociaţii ale foştilor dependenţi de droguri, fundaţii, asociaţii umanitare derulează programe de informare şi educare a publicului (de eliminare a mitului ce vesteşte inocenţa drogurilor uşoare), traininguri pentru cei interesaţi, servicii de voluntariat, strângerea de fonduri, proiecte activiste, programe umanitare şi sociale. Şi totuşi unii oameni consumă. De ce? Există numeroşi factori de risc care-i determină, precum cei genetici, psihologici, tulburările psihice, abuzurile sexuale sau deprivarea socială. Însă pe lângă aceştia se mai doreşte adăugarea unuia: legalizarea.
Care sunt soluţiile?
Întâi, soluţii universale nu există. Însă se poate face ceva. A) se poate face o educaţie timpurie a sănătăţii cu efect asupra copiilor. Însă nu o simplă informare plicticoasă, pliante şi broşuri prin coşuri de gunoi, ci formare, sensibilizare şi, de ce nu?, şoc, astfel încât nici silit un tânăr să nu se gândească la drog. B) restricţiile, întărirea legislaţiei. Limitarea accesului are un rol pozitiv pentru că oamenii nu ştiu să utilizeze inteligent sau cu moderaţie. Ei doar consumă. Dacă un medic îi va spune simplu unui dependent că dacă nu va înceta va muri nu rezolvă problema. Chiar dacă este conştient de acest fapt, pacientul nu se va opri, pentru că este dependent. C) responsabilitate socială. Cuvânt prea puţin cunoscut românilor. Responsabilitatea cade în seama tuturor (a soţului, prietenului, vecinului sau oricărui cetăţean), dar şi a statului, care facilitează oferta şi consumul de droguri. Statul se transformă în promotor al bolilor şi suferinţelor, al incidentelor şi morţii. Statul, care prin Constituţie este obligat să ia măsuri pentru sănătatea publică (art. 34. alin. 1), devine un complice al criminalităţii, un Pilat spălat pe mâini, care aruncă vina doar pe individ, adică pe pacient, şi pe slăbiciunile sale. Vedem nenorocirea altuia şi nu facem nimic. Preoţii se rezumă la o singură acuză: păcat. Însă fără a oferi un sprijin real. Cu toţii suntem codependenţi. Credem că nouă nu ni se poate întâmpla niciodată. Şi ar mai fi o recomandare. În comisiile parlamentare, din moment ce parlamentarii cunosc prea puţin realitatea suferinzilor, nici nu au formare clinică şi nici experienţa tragică a dependenţei, ar trebui invitaţi nu ca audienţi, ci ca membri atât dintre clinicienii cu experienţă îndelungată în problematica dependenţei cât şi victimele, dependenţii înşişi. Ştiţi de ce? Pentru că, potrivit unui argument, poate cel mai puternic, tot din cercetările americanilor, nici măcar ei, dependenţii, nu sunt de acord cu legalizarea drogurilor [45].
1 Griffith, Edwards, Drogurile – o tentaţie ucigaşă, trad. de Octav Ciucă, Paralela 45, 2006, p. 175. 2 Acknowledgements: îmi exprim recunoştinţa Fundaţiei Dinu Patriciu, care mi-a oferit o bursă pentru a studia problema adicţiei la Kings College London. 3 Robert West, The Theory of Addiction, Blackwell Publishing Addiction Press, Oxford, 2006, p. 10. 4 Griffith, op. cit., p. 170. 5 West, op. cit., p. 37. 6 Ibidem, p. 97. 7 Ari Kalechstein, Wilfred G. van Gorp, Neuropsychology and Substance use, Taylor & Francis, London, 2007, p. 113. 8 West, op. cit., p. 23. 9 Ibidem, p. 23. 10 http://www.emcdda.europa.eu/stats09/gps, site-ul European Monitoring Centre for Drugs and Drugs Addiction. 11 http://www.emcdda.europa.eu/publications/country-overviews/ro 12 Griffith, p. 262. 13 Idem. 14 Susan A. Sussman, Drug Abuse. Conception. Prevention. Cesation, Cambridge University Press, 2008, p. 53. 15 Darke Shane, Lousa Degenhardt, Richard Mattick, Mortality amongst illicit drug user. Epidemy, causes and intervention, Cambridge University Press, 2007, p. 136. 16 Ibidem, p. 27. 17 Idem. 18 Peter Reuter, „Ten years after the United Nations General Assembly Special Session (UNGASS): assessing drug problems, policies and reform proposals“, in Addiction, Vol. 104, Issue 4, 2009, p. 511. 19 Sussman, op. cit., p. 99. 20 Ibidem, p. 209. 21 West, op. cit., pp. 54–55. 22 Reuter, op. cit., p. 512. 23 Sussman, p. 264. 24 Ibidem, p. 266. 25 Reuter, op. cit., p. 511. 26 Sussman, op. cit., p. 116. 27 Ibidem, p. 48. 28 Reuter, op. cit., p. 511. 29 Griffith, p. 285. 30 Robert Holman Commbs, Handbook of Addictive Disorder. A practical Guide to Diagnosis and Treatment, 2004, John Wylie & Sons, Inc, New Jersey, p. 508. 31 Bancroft, Angus (2009), Drugs intoxication & Society, Polity Press, Cambridge, p. 114. 32 Ibidem, p. 124. 33 Idem. 34 Idem. 35 Griffith, op. cit., p. 89. 36 Ibidem, p. 284. 37 Ibidem, p. 114. 38 Ibidem, p. 115. 39 Ibidem, p. 52. 40 Ibidem. 41 Reuter, Peter, pp. 510–517. 42 Robert Schwartz şi col., „Attitudes toward buprenorphine and methadone among opioid-dependent individuals“, The American Journal of Addiction, 17, 2008, p. 396. 43 Sussman, op. cit., p. 262. 44 Peter, op. cit., p. 513. 45 Roberto A. Trevino, Alan J. Richard (2002), „Attitudes towards drug legalization among drug users“, in The American Journal of Drug and Alcohol Abuse, Volume 28, Issue 1, pages 91–108.
(IDEI IN DIALOG, ANUL V, nr 12 (63) DECEMBRIE 2009)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu