Mizeria - trupească şi sufletească - a poporului român de astăzi este deprimantă. Umilinţele naţiunii sunt nesfârşite. Cine va pune capăt acestei căderi? februarie 2010 | Miscarea celor ca noi!

joi, 25 februarie 2010

Marturii ale unor consumatori de droguri

joi, 25 februarie 2010

Alex Ruptureanu (alias Bebe), age 23
Prima data am incercat droguri la 13 ani printr-un prieten de la scoala. La inceput am fumat heroina timp de 4 luni, dupa care am inceput sa ma injectez. Am consumat 10 ani de zile. Dupa o luna de la primul contact cu drogurile am inceput sa consum zi de zi si chiar de 2-3 ori pe zi. Dupa 3 luni am inceput sa simt ca mi-e rau daca nu consum, ceea ce m-a fortat sa continui sa consum, indiferent daca vroiam sau nu. Din cauza drogurilor am intrerupt liceul. Am doar 9 clase terminate. Prietenii s-au distantat de mine si nu reuseam sa imi mentin locul de munca. Mi-am pierdut increderea în mine si in altii. De mai multe ori am fost plecat de-acasa pentru perioade scurte. Dupa ce s-au scurs astfel 10 ani am realizat ca nu facusem nimic in viata si mi s-a nascut dorinta de-a ma schimba. Astfel am ajuns la Centrul Teen Challenge. Aici recuperarea este foarte grea, pentru ca se studiaza mult. Pana sa vin la Teen Challenge nu am citit nici o carte. Aici trebuie sa citesc doua pe saptamana, plus Biblia in fiecare zi cate o ora. E greu! Este mult mai usor pentru tineri daca nu incearca niciodata droguri, indiferent de tipul de drog. Intotdeauna un drog mai slab te va conduce la unul mai tare, pana ajungi la varf, cand nu mai ai nici o scapare. Si inca un lucru: evitati anturajul cu baieti care consuma si nu cumva sa ii numiti “prieteni”, pentru ca dependentii de droguri nu au prieteni, ci doar persoane de care pot sa profite.

Catalin Georgescu, 26 ani
Primul contact cu drogurile l-am avut la varsta de 17 ani. Unii dintre prietenii din anturajul meu din cartier incepusera sa consume heroina de ceva timp si ne spuneau cat de fascinant este. Am inceput prin a consuma si eu, primele 6 luni la tigare, dupa care, pentru ca corpul imi cerea din ce in ce mai mult, am trecut la seringa. Am consumat 8 ani de zile. In primii doi ani consumam de placere si mai ales pentru ca prietenul meu cel mai bun, fiind foarte bogat, imi cumpara si mie. Dupa aceea el s-a mutat in alta tara, asa ca am vrut sa ma opresc, insa m-am trezit ca am dureri mari, asa ca, pentru a evita aceste dureri, am inceput sa comit tot felul de infractiuni pentru a-mi face rost de bani sa-mi iau doza. Corpul meu si psihicul meu o cereau mereu. Dupa 5 ani de consum nu mai aveam nici un singur prieten. Iubita, cu care urma sa ma casatoresc, s-a despartit de mine. Familia m-a dat afara din casa si traiam de 3 luni pe strada, cand m-au gasit cei de la Teen Challenge. Nu am terminat liceul si nici nu m-am mai putut apuca de facultate. Nu aveam un serviciu stabil. Lucram cu ziua pe unde apucam, insa nu eram in stare sa ma tin de un serviciu. Nu mai aveam unde sa locuiesc dar mi s-a nascut o dorinta puternica de a-mi schimba viata. Inainte sa-i intalnesc pe cei de la Teen Challenge am vrut sa ma sinucid. Dupa ce am venit la Centrul lor, in prima luna, a fost usor, insa pe masura ce trecea timpul era din ce in ce mai greu pentru ca incepea schimbarea si imi era foarte greu sa renunt la multe lucruri pe care le-am facut toata viata si in care credeam cu tarie. Schimbarea nu e deloc usoara. Sunt inca in lupta. Tinerii ar fi bine sa nu creada ca daca incearca o data droguri si vad cum e, se vor putea opri acolo. Nimeni nu a putut. Nici eu.

Dan Dragan, 25 ani
Prima data am inceput sa consum marijuana si hasis in clasa a IX-a la liceu. La 21 de ani m-am apucat de heroina – primele 3 luni la tigare, dupa care la seringa. Prietenul surorii mele consuma si, petrecandu-mi tot mai mult timp cu el, am avut si eu dorinta sa consum. Asa am inceput. Apoi el m-a introdus intr-un anturaj de consumatori, din care mi-a fost foarte greu sa mai ies. Am consumat 4 ani de zile. La inceput ma drogam in grup cu prietenii care imi dadeau din dozele lor. Dupa un an insa, grupul s-a destramat si am ramas cu stari de rau. Pentru a evita aceste stari, am inceput sa fur pentru a-mi cumpara droguri – la inceput de la prieteni, dar apoi si de la familie. Astfel m-am vazut prins intr-un cerc vicios, din care nu mai puteam iesi. Relatiile mele s-au destramat. Am lucrat la SRI insa datorita consumului am pierdut acest serviciu. Imi pierdusem abilitatea de a pastra un serviciu, chiar daca incercasem in mai multe parti. Apoi am fost data afara din casa. Mi-am vandut pana si masina sa-mi cumpar droguri. Eram intr-o situatie disperata pe toate planurile. Nu mai aveam unde sa stau, relatia cu familia era rupta. Ajunsesem la saturatie legat de modul de viata pe care il aveam. Acum sunt la Centrul Teen Challenge. Recuperarea este grea. Mai ales la inceput, cand nu intelegeam multe, era greu, insa pe masura ce citeam si studiam Biblia si alte materiale, mi-am dat seama ca ceea ce eram pe cale sa descopar era adevarata viata. Asa ca tot ce am facut a fost sa imbratisez aceasta viata. Cand ma gandesc la alti tineri, le doresc sa nu incerce droguri nici macar o data, sub nici o forma. Poate fi fatal!

sursa: rosaac

0 comentarii

Ce trebuie sa stii despre droguri


• Persoana care consuma ilicit droguri este supusa uneia dintre urmatoarele masuri: cura de dezintoxicare sau supraveghere medicala. o6f16fx
• Drogurile afecteaza regularitatea ciclului menstrual si cantitatea de sange scursa.
• Daca o femeie insarcinata se drogheaza in timpul sarcinii, substantele pe baza de opiu trec din sangele mamei in cel al fetusului. Se poate vorbi de o “dependenta naturala” de droguri, care se instaleaza o data cu nasterea copilului.
• La ora actuala unul din 10 copii risca sa moara sau prezinta grave malformatii pentru ca mama sa a consumat droguri in perioada sarcinii. Dupa unele statistici, in 1989 in SUA au fost nascuti cel putin 378.000 de copii dependenti de cocaina.
• Drogurile te pot face sa scapi de inhibitii. Astfel apare riscul de a face ceva ce poti regreta mai tarziu: sex neprotejat, jafuri si chiar crime.
• Seringile nesterilizate sunt raspunzatoare pentru complicatiile infectioase, care pot duce uneori la septicemie, hepatita virala sau SIDA.
• Este dificil pentru un toxicoman sa cunoasca exact procentul de puritate al prafului alb pe care si l-a procurat. Astfel se pot explica unele accidente de supradoza.
• La ora actuala marijuana este fumata peste tot in lume.
• Un specialist francez considera ca un litru de LSD ar fi suficient pentru a crea efecte halucinogene tuturor locuitorilor unei metropole de marimea Parisului.

Afla care sunt cele mai periculoase droguri, cum arata si mai ales care sunt efectele secundare ale stupefiantelor. Noi ti le prezentam ca sa nu mai fii curios(oasa) si sa stii cum sa te feresti!
Opiaceele (sau euforicele): opiul, morfina, codeina, heroina.
Stimulantele: cocaina, amfetaminele, metamfetaminele, khatul, cafeinicele, steroizii anabolizanti.
Sedativele (sau antidepresivele): barbiturice, benzidiazepina, metaqualone.
Halucinogenele: LSD, ecstasy, canabis, ketamina, marijuana, ciupercile halucinogene.
Opiul (papaver somiferum)
Se extrage dintr-o planta asemanatoare cu macul de la noi din tara. Tulpina, frunzele si capsulele imature secreta, atunci cand sunt rupte sau taiate, un suc alb, lipicios, numit latex. In contact cu aerul acesta se inchide la culoare, devine brun si se solidifica. Prin tratare (incalzire, coacere, fermentare) se elimina impuritatile vegetale si se obtine opiul pentru fumat, care are aspectul plastilinei si culoarea cafeniu inchis. Cand este fumat degaja un miros acru, intepator. In medicina opiul se foloseste in cantitati mici ca somnifer, calmant, analgezic, fiind mai ales utilizat ca materie prima pentru fabricarea legala a morfinei, a codeinei si a altorderivati. Celelalte droguri, precum heroina, sunt fabricate din morfina sau codeina.
Heroina

Alte denumiri: diacetilmorfina, black tar, mud, smack, brown sugar, China white, Mexican brown, praf sau naftalina.
A aparut in: 1874.
Ce este: un derivat semisintetic al morfinei. Cel mai periculos stupefiant, induce o puternica dependenta fizica si psihica. Este de trei sau patru ori mai puternic decat morfina si initial era considerat un analgezic ce nu creeaza dependenta, substitut al morfinei.
Cum arata: alb, cenusiu, roz, brun.
Gust: amar; prin incalzire degaja miros de otet.
Cum se consuma: cel mai folosit mod de utilizare este prin injectare (subcutanata, intramusculara sau chiar intravenoasa), dar sub forma de pudra poate fi prizata sau fumata.
Cum arata un tanar sub influenta heroinei: are pupilele micsorate, pleoapele cazute, se afla intr-o stare de depresie, apatie, greata. Un utilizator frecvent poate da din cap in mod regulat, poate parea somnoros si uneori isi scarpina sau atinge fata sau nasul.
Efecte pe termen scurt: dependenta fizica ultrarapida, pentru a evita durerile pe care le provoaca lipsa drogului, voma, crampe, transpiratie, gura uscata, piele iritata, senzatie de greutate la extremitatile corpului, probleme cardiace si respiratorii, scaderea libidoului, carii, abcese, dinti cazuti, galbejeala. In cinci zile aceste efecte dispar.
Efecte pe termen lung: rigiditate musculara, vene sparte, contractia vezicii biliare, constipatie, perturbarea vederii, complicatii pulmonare (inclusiv pneumonie), boli hepatice, septicemie, SIDA. O supradoza de heroina poate provoca starea de coma sau moartea celui care o consuma.

Cocaina

Alte denumiri: crack, coke, C, zapada, fulg, piatra.
A aparut in: 1860, cand a fost pentru prima oara extrasa din frunzele de coca.
Ce este: o substanta extrasa din frunzele de coca prin procedee chimice, cu ajutorul unui solvent ca petrolul sau kerosenul.
Cum arata: forma de baza este crack-ul, care se prezinta ca niste cristale bej sau brune; rafinata, este o pudra alba. Clorhidratul de cocaina este obtinut din tratarea pastei de coca cu acid clorhidric si este foarte des folosit. Distribuitorii ilegali dilueaza in general substanta pura cu amidon, pudra de talc, zahar, procaina sau amfetamine.
Cum se consuma: prizata, fumata (crack-ul este fumat in pipe de sticla), injectata. Unii folosesc combinatia cocaina (praf sau crack) + heroina, combinatie care se numeste speedball si este extrem de periculoasa.
Durata extazului: intre 15 si 30 de minute. Extazul este urmat de o depresie profunda, de irascibilitate, agitatie, oboseala mentala si de o mare dorinta pentru o alta doza.
Cum arata un tanar sub influenta cocainei: are pupilele dilatate, ii curge nasul, este energic, euforic, sigur de sine si nu are pofta de mancare.
Efecte pe termen scurt: cresterea temperaturii corpului, a ritmului cardiac si a presiunii arteriale, epilepsie, anxietate, amnezii, acte de violenta, instabilitate, panica, senzatia de persecutie; imediat dupa doza, dureri de cap de circa o ora, tremuraturi, senzatie de cald/rece; cateva zile de depresie.
Efecte pe termen lung: hepatita A, B sau C, paranoia, infarct cerebral sau miocardic, dureri abdominale, comportament agre- siv, halucinatii (care pot provoaca acte de automutilare, suicid, omor), dependenta psihica (40% dintre problemele pe care le provoaca cocaina sunt de ordin psihic).
Amfetaminele
Alte denumiri: speed, black beauties, dexedrine, biphetamine.
Au aparut in: 1930, ca un remediu impotriva congestiei nazale.
Ce sunt: stimulente ale sistemului central nervos ce produc efecte asemanatoare cu cele ale adrenalinei.
Cum arata: se prezinta sub forma unei pulberi albe (sulfat de amfetamina) ori a unui lichid cu miros aromat, de culoarea coniacului. Amfetaminele provenite din circuitul legal au o puritate de 99% si culoarea alba, cele obtinute in laboratoarele clandestine nu depasesc 20-30% substanta activa si culoarea lor este spre galben.
Cum se consuma: oral (sub forma de capsule), prizate, fumate sau injectate. Doza terapeutica este de aproximativ 1-3 comprimate pe zi. Sunt des utilizate in asociatie cu opiaceele, barbituricele, sau in alternanta cu ele.
Cum arata un tanar sub influenta lor: energic, euforic, cu pupilele dilatate, vorbaret, atent, sigur de sine, superior.
Efecte pe termen scurt: acnee severa, nervozitate, uneori paranoia sau agresivitate, cresterea pulsului si a presiunii sangvine, migrene.
Efecte pe termen lung: ulcer, afectiuni ale vaselor sangvine, psihoza, malnutritie din cauza lipsei apetitului, stop cardiac. Poate afecta eficienta pilulelor contraceptive.
Steroizii anabolizanti
Alte denumiri: roids, sauce, juice.
Au fost folositi: dupa 1930, pentru a trata cazurile unor barbati ce nu aveau testosteron suficient in organism, precum si pentru vindecarea unor boli precum anemia, a unor afectiuni ale ficatului, sau a cancerului de san inoperabil.
Ce sunt: versiunea sintetica a hormonilor masculini de testosteron.
Cum arata: capsule cu un continut mare de apa sau lichid pe baza de ulei.
Cum se consuma: oral sau prin injectare. Steroizii sub forma de capsule raman in corp maxim 40 de zile, iar cei pe baza de ulei raman in corp mai multe luni.
Se consuma: pentru a obtine performante sportive, pentru a avea un look mai impunator, muschi mai dezvoltati.
Efecte secundare: la barbati, cresterea sanilor (efect ireversibil), atrofierea testiculelor, reducerea cantitatii de sperma, instalarea sterilitatii; la femei, cresterea excesiva a parului pe corp, ingrosarea vocii, marirea clitorisului. La ambele sexe, caderea podoabei capilare, stimulare sexuala.
Efectele abuzurilor: infarct miocardic, accidente vasculare, tumori hepatice, acnee, seboree, hepatita de tip B, SIDA, manii, depresii, suicid. Cresc irascibilitatea si agresivitatea, consumarea steroizilor in doze mari putand duce pana la posibilitatea comiterii de crime.
Barbituricele
Alte denumiri: amytal, nembutal, secondal, fenobarbital, barbs, red devils.
Au fost folosite: incepand cu anul 1900.
Ce sunt: antidepresive puternice care incetinesc sistemul nervos central. Au efecte sedative, iar la doze puternice au efecte hipnotice. Sunt prescrise de catre medici pentru a trata insomniile, nelinistea si tensiunea. Unele dintre ele sunt folosite si pentru anestezii.
Cum arata: cel mai des folosite produse sunt sub forma unor capsule rosii, albastre, galbene sau albe.
Cum se consuma: administrare pe cale orala sau prin injectare.
Durata extazului: barbituricele sunt clasificate, in functie de durata efectelor, ca avand actiune foarte scurta, scurta, intermediara si de lunga durata. Cele cu durata foarte scurta produc anestezia intr-un minut de la administrarea injectabila, cele cu actiune scurta si medie actioneaza dupa 15-40 de minute de la administrarea orala si dureaza pana la sase ore. Barbituricele cu actiune indelungata isi fac efectul intr-o ora si dureaza 12 ore.
Efecte pe termen scurt: efecte similare cu betia – ameteala, relaxare sau agitatie, pierderea inhibitiilor, dezorientare, capacitate scazuta de articulare a cuvintelor, tremur slab, puls accelerat, acuitate vizuala scazuta. Barbituricele combinate cu alcool sau alte medicamente pot cauza coma sau moartea.
Efecte pe termen lung: dependenta, afectiuni hepatice, pulmonare, cardiace, renale, irascibilitate; abuzul poate provoca convulsii, iar supradoza – moartea.
LSD

Alte denumiri: acid lisergic dietilamid, acid, microdot, zahar, soare galben, LSD-25.
A aparut in: 1938, produs de catre dr. Albert Hoffman.
Ce este: o substanta care face parte din categoria halucinogenelor, fabricata exclusiv in laborator.
Cum arata: lichid incolor si inodor. Se prezinta pe “suporturi” imbibate cu produs (sugativa, tesaturi, zahar sau pilule).
Cum se consuma: se absoarbe pe cale orala in cantitati foarte mici.
Durata extazului: intre 7 si 12 ore.
Efecte pe termen scurt: stare de euforie, probleme de constiinta, pupile dilatate, alterarea notiunii de timp, a perceptiilor vizuale si auditive, palpitatii, tremuraturi, panica, scaderea presiunii sangvine pana la colaps circulator, acte violente, necontrolate.
Efecte pe termen lung: pot aparea uneori si la cateva saptamani, luni, alteori ani de la data ultimului consum, manifestandu-se sub forma de accese de panica (flash-back).
Ecstasy
Alte denumiri: MDMA, Adam, XTC, Disco Burgers, New Yorkers.
A aparut in: 1912.
Ce este: un drog sintetic psihoactiv, cu proprietati halucinogene.
Cum arata: tablete sau pudra alba.
Cum se consuma: priza, inghitire.
Cum arata un tanar sub influenta sa: pupilele dilatate, temperatura corupului foarte mare, dezinhibitie, usurinta de a comunica si de a intra in contact cu ceilalti.
Durata extazului: intre trei si sase ore.
Efecte pe termen scurt: bufeuri de caldura, dezinhibitie, cateodata greata; 5-8 ore dupa, iti vajaie urechile, ai insomnii, contractii musculare (dificultate in urinare); dupa 48 de ore, depresie, ganduri morbide, cosmaruri.
Efecte pe termen lung: probleme psihologice, panica, tahicardie, epilepsie, leziuni hepatice, cardiace si cerebrale, degradarea ireversibila a creierului, moarte provocata de hiper- termie (poti dansa ore in sir intr-un club fara sa te opresti macar sa bei putina apa).
Canabisul
Alte denumiri: canepa indiana, iarba, buruiana, marijuana, hasis (ciocolata), kif, ganja, shang.
Cand a aparut: este mentionata intr-un tratat de botanica datand din secolul XX i.Hr.
Ce este: o planta care seamana cu tutunul si atinge sase metri inaltime; pricipalul compus al sau este THC (beta-9-tetrahidrocanabinol), care are un rol asemanator substantelor chimice naturale secretate de creier si care actioneaza la nivelul sistemului nervos central.
Cum arata: se prezinta sub diferite forme: marijuana (preparata din frunze si flori uscate); hasis (preparat din rasina de canabis care se amesteca cu ceara, rezultand tablete de diverse culori, in functie de zona de provenienta: kaki (Maroc), maro (Liban) sau negre (Afganistan, cele mai puternice); ulei de canabis, un derivat al hasisului.
Cum se consuma: marijuana si hasisul se fumeaza ca o tigara pe care ti-o rulezi singur (“joint”) sau pot fi mancate (efectul este mai puternic). Uleiul de canabis este picurat de unii pe o bucata de zahar, altii prefera sa puna 1-2 picaturi de ulei pe tigara.
Miros: intepator.
Efecte pe termen scurt: ochi rosii, relaxare, confuzie, gura uscata, puls marit, marirea sensibilitatii vizuale si auditive, veselie, oboseala, panica, paranoia, probleme respiratorii; in combinatie cu PCP (praful ingerilor) poate provoca halucinatii, coma sau moarte.
Efecte pe termen lung: probleme respiratorii, afectiuni cerebrale sau pierderea memoriei, dedublarea personalitatii; la persoanele mai sensibile – halucinatii, sentimentul persecutiei, cancer.
Interviu cu Doctorul Lucian Vasilescu, medic primar psihiatru, Seful sectiei XVI (“toxicomanii”) de la spitalul “Alexandru Obregia” din Bucuresti
Ce fel de oameni ajung la dvs. Si in ce stare?
Ajung in principal tineri, in stare buna marea majoritate, care s-au drogat in ziua in care solicita internarea ori cu o zi inainte. Nu asteapta sa li se faca nemaipomenit de rau ca sa vina la spital. Aproape toti sunt tineri si din toate paturile sociale, de la copii ai strazii pana la studenti. Aici, cel putin teoretic, vin oameni motivati, care doresc sa fie ajutati pentru a intrerupe consumul de droguri. Cei care ajung la spital sunt consumatorii de heroina. N-a venit nimeni la spital pentru ca a atras doua fumuri de marijuana. Necazul cu aceste droguri mai usurele este ca deschid poarta utilizarii altor substante.
Vin singuri sau la indemnul parintilor?
Din pacate majoritatea vin adusi de parinti…
Din ce cauza se apuca de droguri?
Pentru mine a te droga este o intalnire intre un om si o substanta. Substanta are particularitatile ei fizice si chimice si un efect precis pe care il produce asupra creierului, iar omul prezent la aceasta intalnire are si el particularitatile sale de personalitate si un anumit context cultural, social, economic in care se afla. Nu se poate pune o eticheta, “asta se va droga, asta nu se va droga”, dar intre trasaturile intalnite la cei care se drogheaza putem gasi o anumita imaturitate afectiva, cu o toleranta mica la frustrare, cu dorinta de gratificare imediata, dorinta de a fi valorizat intr-un anumit grup social. Si gasim si contextul social al acestei persoane. Sunt zone in Bucuresti in care sunt foarte multi care se drogheaza. Intervine si curiozitatea si sentimentul ca “mie nu mi se poate intampla, eu pot sa gust placerea fara sa mi se intample nimic”.
Cum sunt tratati cei care ajung aici?
Intr-o sectie de dezintoxicare se trateaza dependenta fizica. Practic stare de sevraj, stare de rau intens care survine in urma intreruperii consumarii drogului. Tratamentul oferit este simptomatic, se adreseaza durerilor, starii de voma, echilibrarii tensiunii arteriale, starii de neliniste intensa, starii de agitatie, somnului si mai ales anxietatii foarte mari. Toate aceste simptome se amelioreaza in aproximativ o saptamana si sunt multi cei care dupa acest interval zic ca sunt vindecati, dar ramane ceea ce se numeste dependenta psihica, pofta. Si care dureaza luni multe, chiar ani. De aceea se recomanda sa fie urmat un tratament post-cura, care sa dureze luni de zile. Aici se face si o interventie psihoterapeutica pe langa cea medicamentoasa, dar discutam de o perioada de 2-3 saptamani, insuficienta.
Cati din cei care pleaca de aici se intorc?
Nimeni nu pleaca de aici vindecat. Insa ei cred ca gata s-au vindecat si nu reusesc sa-i conving de contrariu. E adevarat ca in acel moment starea lor fizica este buna sau excelenta. Persoana care pleaca de aici in aceasta stare se numeste dependent de heroina in heremisie sau actualmente abstinent. Vorbim de vindecare in momentul in care au trecut vreo doi ani de cand nu s-a atins de heroina, pana atunci vorbim de abstinenta prelungita, de heremisie, dar nu de vindecare. Sunt putini cei care urmeaza acest tratament post-cura. Considera ca sunt vindecati, ca nu-i mai doare nimic. De aceea sunt destui cei care se intorc. Prin lege sunt permise doar doua cure pe an. Singura sectie de post-cura este la Spitalul Balaceanca.
Ce rol are familia?
Foarte important. Familiile pe care le-am cunoscut eu au fost solidare. Din pacate familia nu se poate lasa de droguri in locul celui direct afectat. Poate face orice pentru a-i ajuta, dar pana in momentul in care nu exista o dorinta din partea pacientului… Nimeni nu se poate lasa in locul lui.
In acest caz copiii strazii au cele mai mari sanse sa se intoarca…
Da. Sprijinul familiei e foarte important. Si acesta trebuie sa dureze, sa aiba o continuitate in timp, pentru ca dupa dezintoxicare partea cea mai delicata este cea a reabilitarii psihosociale. Pacientul trebuie sa aiba unde sa stea, sa aiba o ocupatie, nu sa stea pe drumuri, sa fie implicat intr-o activitate, lucru foarte greu daca familia nu-l sustine.
Cine suporta cheltuielile tratamentului?
Sunt cei care beneficiaza de asigurari de sanatate: elevii, studentii, cei care au carte de munca, somerii care primesc ajutor social si pensionarii, dar nu e cazul la noi. Pentru multi dintre cei fara ocupatie costul este suportat de la bugetul de stat prin programul national numarul 8, de prevenire si combatere a toxicomaniei.
(20ani)

sursa: spunenudrogurilor

0 comentarii

Ce-au ajuns cei 7 ani de acasă


Românii muncesc de dimineaţă până seara pentru copiii lor, dar sunt total străini faţă de nevoile reale ale acestora. Din dorinţa de a le asigura copiilor tot ce lor le-a lipsit, părinţii îi condamnă la o viaţă înconjurată de lucruri scumpe şi strălucitoare, dar fără adevărate valori.

„Când m-am întors de la maternitate cu primul meu copil m-am uitat disperată către mama. «Şi-acum ce fac?», am întrebat-o eu, neştiind cum să-l spăl, cum îmi dau seama când îi e foame sau când îl doare ceva. Acum, că au mai trecut trei ani, mă gândesc cu groază că greul abia de-aici începe.

Cum să fac să-i dau o educaţie bună, să-i ofer tot ceea ce eu nu am avut, dar în acelaşi timp să nu-l răsfăţ peste măsură ca să nu ajungă un egoist şi un isteric?", se frământă Ana-Maria Lazăr ( 33 de ani).

Sute de alţi părinţi se întreabă ce anume trebuie să facă pentru a reuşi să rămână mame şi taţi buni, chiar dacă sunt nevoiţi să muncească până seara târziu, pentru a le asigura copiilor cele necesare. Un lucru e cert pentru specialişti: românii fac copii la vârste tot mai înaintate şi, din cauză că-şi refuză dreptul de a deveni părinţi pentru a avansa în carieră, practică răsfăţul necondiţionat.

Greşeli majore

„Copiii de astăzi, după cei şapte ani de acasă, sunt tot mai bogaţi material şi mult mai săraci decât părinţii lor la aceeaşi vârstă în valori şi în convingeri sănătoase de viaţă. Cei mici învaţă să-şi stabilească priorităţi în achiziţionarea de bunuri materiale şi apoi se miră că sunt nefericiţi, neîmpliniţi când le-au obţinut", explică psihologul Aniela Minu.

Specialistul în comportament uman observă că printre cele mai mari greşeli pe care le fac părinţii se numără şi lipsa timpului acordat celor mici şi substituirea lui cu „atenţii" materiale. De aici derivă îndepărtarea emoţională a copilului, lipsa înţelegerii celui mic: părinţii nu-l cunosc cu adevărat.

„Copiii introvertiţi nu au nevoie de multe jucării, ei au resurse personale de a-şi petrece timpul. Copilul trebuie învăţat, treptat, că el este propriul lui partener în petrecerea timpului liber. Altfel, va fi mult prea dependent de grup şi nu va fi în stare să stea şi singur", explică psihologul Aurora Liiceanu.
Specialistul observă că „părinţii, chiar cei foarte ocupaţi, nu au răbdare să stea cu copiii şi preferă să socializeze cu adulţii atunci când sunt liberi.

Ei par să nu înţeleagă că, în educaţia unui copil, contează timpul, şi nu banii". Astfel, „democratizarea relaţiilor de astăzi, dar şi dezinhibiţia copiilor îi transformă pe cei mici în «regii familiei», nereuşind să înţeleagă principiul «take and give» (să iei şi să oferi, n.r.). De aceea, părintele trebuie să fie autoritar, dar nu terorist", explică Liiceanu.

Criza ajută familia

Criza e un prilej în care familiile să se unească, să comunice mai bine. „Copiii trebuie să cunoască realitatea, să li se ceară cooperarea, să înţeleagă dificultăţile pentru că doar o astfel de explicare a situaţiei îi va ajuta să înveţe toleranţa la frustrare.

Criza e o ocazie pentru ca întreaga familie să-şi restructureze sistemul de valori, pentru ca părinţii să le arate copiilor că există lucruri mai importante în viaţă decât cele materiale", spune psihologul Aniela Minu.

Efectele sărăciei

Copiii crescuţi într-un mediu sărac prezintă un risc mai mare de îmbolnăvire atunci când devin adulţi, reacţionând la stres într-un mod exagerat, arată un studiu recent realizat de oameni de ştiinţă de la Universitatea California din SUA. „Sărăcia are potenţialul de a afecta copiii, atât fizic, cât şi psihic", a explicat Greg Duncan, autorul studiului bazat pe testele hormonale şi neurologice realizate pe 1.589 de adulţi născuţi între 1968 şi 1975, informează Mediafax.

În contextul crizei economice, metoda SODAS (Situaţie, Opţiuni, Dezavantaje, Avantaje şi Soluţie), propusă de parenting.org, poate rezolva conflictele dintre copiii care nu înţeleg de ce părinţii nu le cumpără tot ceea ce vor.

Dezvoltarea sexuală, esenţială între 1 şi 6 ani

„Pare bizar să vorbim despre dezvoltarea sexualităţii la sugari şi la copii, dar aceasta are urmări în viaţa adultă. Sunt trei etape în dezvoltarea sexualităţii: etapa orală (nou născut - un an şi jumătate), cea anală (un an şi jumătate- trei ani) şi cea falică ( trei ani - cinci şi şase ani). Dacă părinţii vor trata corespunzător aceste stadii de creştere ale copilului, atunci acesta va deveni un adult normal din punct de vedere emoţional şi sexual", explică Gabriel Cicu, medic psihiatru şi psihoterapeut la clinica PsyMotion.

Potrivit specialistului, rolul mamei este primordial în primul stadiu. Asta pentru că acum primează contactul fizic între bebeluş şi sânul mamei. Dacă micuţul va fi alăptat, va dobândi sentimentul de siguranţă, de iubire. În caz contrar, în viaţa adultă este posibil să dezvolte tulburări de ataşament faţă de partenerul de viaţă. Va fi practic dependent de el.

La polul opus, „grija exagerată a mamei de a-l alăpta pe bebeluş ori de câte ori plânge poate avea consecinţe nefaste asupra copilului, care, devenit adult, va considera că totul i se cuvine, nu va tolera ca partenerul intim să aibă dreptul la opinii".

Jocul de-a puterea

A doua etapă este cea în care micuţul învaţă să preia controlul. De aceea este necesar să i se impună anumite limite de comportament, deoarece acum copilul va crede că i se cuvine orice ar cere, în cantităţi nelimitate.

„Părinţii nu trebuie să-şi laude prea mult copilul atunci când, de exemplu, a învăţat să folosească oliţa, pentru că pot cădea în capcana de a-i da tot ce le va cere. Este o etapă a unui joc de putere, de dominare. Iar dacă nu se vor impune limite în primii trei ani de viaţă, copilul va deveni o persoană cu reale probleme de control, un obsesiv-compulsiv care se va întoarce de zece ori în casă pentru a verifica dacă a stins aragazul", afirmă tânărul psihiatru.

La patru ani, copilul începe să se identifice cu acelaşi sex. Acum, în cea de-a treia etapă, fetiţele se vor îmbrăca asemenea mamei, iar băieţeii ca tata. Este perioada în care se naşte şi se dezvoltă gelozia faţă de părintele de acelaşi sex. De aceea, băieţeii care nu se bucură de o figură paternă în această etapă nu vor şti cum să se poarte ca bărbaţi, să-şi definească limitele şi, posibil, vor atribui partenerelor roluri masculine, precum cel de a aduce cei mai mulţi bani în casă.

Vrem copii buni la toate sau pasionaţi de ceea ce fac?

Părinţii care vor ca puştii să dezvolte o pasiune din cântatul la un anumit instrument sau din practicatul unui anumit sport trebuie să urmărească un singur plan: să nu-i împingă niciodată de la spate! Este concluzia unor profesorii de psihologie de la Universitatea din Montreal (Canada) care au condus trei studii distincte pentru a afla ce anume îi determină pe tineri să dezvolte un hobby, informează livescience.com.

Nu-i împingeţi de la spate!

Astfel, prima cercetare s-a concentrat asupra a 196 de elevi de gimnaziu care cântau la un instrument muzical. A doua i-a vizat pe tineri recunoscuţi la nivel naţional pentru talentul lor muzical, iar a treia pe tineri sportivi. Concluzia comună: cei cu adevărat pasionaţi îşi alegeau singuri orele la care se antrenau. În schimb, copiii care lucrau la aşa-zisele lor activităţi preferate după un program stabilit de părinţi erau mult mai predispuşi riscului de a deveni obsedaţi de acel hobby.

„Programul impus de părinţi nu numai că-i determină pe copii să piardă interesul pentru o anumită activitate, ci le poate afecta chiar şi încrederea de sine", susţine Geneviève Mageau, coordonatoarea cercetării. Teoria cercetătorilor canadieni este confirmată şi de psihologul Aurora Liiceanu.

„Copilul nu trebuie fugărit ca să facă ceea ce are părintele în cap. Unii îşi proiectează frustrările lor din copilărie în sarcini pentru copiii lor. Greşit. Copilul trebuie ocupat cu activităţi, dar ele trebuie făcute relaxat, fără ideea de competiţie cu alţii sau de imitaţie, ci ca dezvoltare a unor abilităţi. Pot să dai fetiţa la balet nu ca să devină neapărat balerină - dacă nu demonstrează talent -, ci ca să se mişte estetic, să aibă o postură agreabilă, să meargă cum trebuie", explică Liiceanu.

sursa: adevarul

0 comentarii

miercuri, 24 februarie 2010

Poveştile cutremurătoare ale unor bolnavi de SIDA abandonaţi în spitale

miercuri, 24 februarie 2010

Costeluş a fost abandonat de mama sa pe treptele spitalului şi a ajuns să moară fără să aibă cine să îl înmormânteze, Mariana a ajuns să se prostitueze şi să fie aruncată dintr-un tren, iar o altă tânără bolnavă de SIDA ar trebui să fie externată, dar nu are unde să plece.

Compartimentele pentru bolnavi de SIDA de la Spitalul de Boli Infecţioase Victor Babeş sunt împărţite în două categorii. Pe de o parte sunt familiile cu ambii soţi infestaţi, cu familii care-i aşteaptă acasă şi îi ajută se treacă peste coşmar, iar pe de altă parte sunt tinerii nimănui, care se zbat în sărăcie şi care nu au unde să se ducă după ce ies din spital.

Toată familia e infestată

Într-unul din saloane stă o familie infestată cu HIV a cărei identitate o vom proteja. Tânărul soţ s-a îmbolnăvit în urmă cu 10 ani, fără să ştie unde. După ce a aflat că are SIDA a cunoscut-o şi pe tânăra cu care este căsătorit, bolnavă şi ea. Mai mult decât atât, femeia a rămas însărcinată şi va naşte un copil. „Sunt 90 la sută şanse ca să fie copilul sănătos. Cunosc şi alte cazuri în care părinţii sunt bolnavi, iar copiii sunt sănătoşi”, a spus bărbatul.

Abandonaţi lângă tomberoanele de gunoi

Nu aceeaşi şansă au alţi tineri, care au fost abandonaţi lângă tomberoane de gunoi, în case de copii sau pe treptele spitalelor. Un exemplu este Mariana Dariko, care are 21 de ani şi s-a născut într-o familie dezorganizată, cu patru copii. Mama ei a anunţat-o sec că a contactat boala în spital de la o seringă, iar după ce părinţii nu s-au mai înţeles şi s-au despărţit, fata a fost dusă la o casă de copii. Cea mai mare parte a timpului şi-o petrece la spital. Medicii au externat-o, dar fata stă încă acolo pentru că nu are unde să meargă. Tatăl s-a recăsătorit, iar mama stă într-o locuinţă cu chirie din Caransebeş. „Gazda nu a acceptat să stau şi eu acolo când a aflat ce am”, a mărturisit Mariana. Cea mai mare dorinţă a ei nu este legată de boală. „Aş vrea să am unde să stau şi să am un telefon cu care să vorbesc cu fratele meu”, a mai spus tânăra.

Părăsit pe treptele spitalului

Copiii bolnavi de SIDA sunt uitaţi în spitale. Unii dintre ei au familii, dar cei mai mulţi sunt ai nimănui sau au familii foarte sărace. În sprijinul lor vine Fundaţia Isus Speranţa României, care-i ajută pe tineri cu mâncare sau cu o vorbă bună. Un caz impresionant este al unui tânăr de 19 ani care a murit la începutul acestui an. Costel (foto sus) a fost abandonat la trei ani când mama sa a aflat că este infestat cu HIV. „A trăit aproape 16 ani părăsit de mama sa. Nici când a murit nu a avut cine să îl înmormânteze. A stat trei zile la morgă până au venit nişte prieteni din Jimbolia să îl înmormânteze creştineşte”, povesteşte reprezentantul fundaţiei.

Prostituţia şi SIDA

Un alt caz cutremurător este al Marianei, o tânără infestată cu HIV care are viaţa demnă de un film de groază. Tânără bolnavă de SIDA a ajuns să bată trotuarul pentru a-şi vinde trupul pe bani, până când un grup de ţigani a prins-o într-un tren, au tăiat-o şi au aruncat-o din tren. Chiar dacă nimeni nu s-a încumetat să-i facă o operaţie, tânăra a supravieţuit şi lupta în continuare cu boala, deşi a slăbit foarte mult.

sursa: adevarul

0 comentarii

Cum se trăieşte în secolul 21 în bordeie, ca în Evul Mediu


În comuna Blăjel, judeţul Sibiu, şapte familii de rromi trăiesc în bordeie săpate la marginea drumului, la fel ca cele din Evul Mediu timpuriu. Fără curent electric şi fără apă potabilă, 30 de oameni se hrănesc cu găini moarte şi cu câini morţi. N-au acte de identitate, dar trăiesc în Europa secolului XXI.

Li se spune „hingheri" şi sunt categoria cea mai defavorizată a rromilor din judeţul Sibiu. Izolaţi la marginea societăţii, huliţi şi izgoniţi de oriunde s-ar aşeza, multă vreme. Au fost „uitaţi" de autorităţi şi de societate.

Situaţia lor nu este nouă, aşa au trăit de când se ştiu. Numai că, de jumătate de an, mânaţi de un instinct formidabil şi-au săpat gropile, numite case, la un Drum Naţional, într-o zonă circulată, cu maximă vizibilitate.

Cazul Blăjel

Abia după mutarea „la şosea", primarul din Blăjel, speriat, a intrat în panică şi a trimis adrese către Prefectura Sibiu. Nu-i e de alta, dar „pe gerul şi viscolul ăsta, moare unu' acu' şi circu-i gata", se teme primarul Toader Roman.

Despre ţiganii din Blăjel, unii săteni spun că ar fi pe aici de câţiva zeci de ani, alţii că s-ar fi pripăşit în zonă, venind de la Târgu-Mureş, însă, dacă-i întrebi pe cei vârstnici din clanul hingherilor afirmă senini că în Blăjel s-au născut.

Pe de altă parte, trăind marginal, sub o minimă normă de convieţuire socială, analfabeţi, fără exerciţiul gândirii, nu te poţi baza prea mult pe spusele hingherilor. Îşi duc existenţa aproape ca în zorii naşterii civilizaţiei: mănâncă orice, beau apă de ploaie, adunată în cutii goale de conserve, din băltoace sau din fântâni părăsite şi se încălzesc la focul vreascurilor adunate de oriunde.

Au avut gropi săpate în mai multe locuri de la marginea comunei Blăjel, însă, oamenii din zonele respective, după ce la început le-a fost milă de iei şi i-au ajutat cu haine şi hrană, într-un sfârşit le-au dat foc la şandramalele devenite focare de infecţie.

De-a lungul anilor, femeile din clanul hingherilor au născut copii în câmp sau pe buza şanţului. I-au botezat cum le-a venit în minte: Pardalian, Tarzan, Adela. Nu au certificate de naştere şi nici buletine de identiate. De fapt, din toată mica lor comunitate, ce însumează 30 de suflete, numai trei dintre ei au carte ee identitate, în baza cărora încasează lunar, un ajutor social de câte 300-400 de lei.

Toader Roman, primarul comunei, exasperat de faptul că locul din centrul comunei, unde s-au mutat hingherii, tinde să devină un focar de infecţie, că oamenii au început să fie din nou nemulţumiţi de prezenţa lor, că bordeiele creează o imagine urâtă întregii comunităţi, a cerut Prefecturii Sibiu să formeze o comisie care să se deplaseze la faţa locului şi să găsească soluţii, pentru ceea ce începe să se contureze drept cazul Blăjel.

Viaţa sub pământ

Aşezat la 9 kilometri de Mediaş, comuna Blăjel este situată pe Drumul Naţional ce duce spre Târnava şi are în componenţă două sate, Pâncea şi Româneşti, care, ciudat nu numără niciun rrom. Toţi cei 283 de rromi (20% din populaţia comunei) au vrut să locuiască „mai în centru" pentru a se putea deplasa mai cu uşurinţă spre Sibiu sau Târgu-Mureş.

Ţiganii din Blăjel sunt identificaţi în trei categorii: hingherii, cortorarii şi ţiganii fără breaslă. Comuna Blăjel nu iese în evidenţă, faţă de celelalte comune ale zonei, decât prin aceea că oricine trece pe drumul ce leagă Mediaşul de Târnava îşi face cruce şi pleacă îngrozit. Acolo locuiesc hingherii.

Denumirea nu se ştie dacă le-a venit din faptul că, pe vremuri, ei erau cei care prindeau câinii în laţ, sau pentru că astăzi, răzbiţi de foame, mai învârt câte unul în frigare! Acceptaţi pe terenul lui de un cetăţean mărinimos, aceştiaşi-au încropit aici bordeie.

Ridicate în spatele unei foste grădini, lipite de un zid vechi de cărămidă, încropeala de locuinţe şochează orice trecător. Magherniţele strâmbe, „zidite" din scânduri, placaje şi cartoane, sunt înălţate deasupra unor gropi de doi metri pe doi şi căptuşite în interior cu macaturi roşii ţesute la război.

Două paturi cu velinţe roase, o masă de mămăligă şi o sobă înseamnă tot mobilierul. Într-o astfel de cămăruţă mănâncă, dorm, se încaieră ori se odihnesc 7- 8 suflete.Pe tăpşanul din faţa bordeielor nu există păsări de curte, vite sau câini. Sărăcia este sub orice prag de acceptabilitate.

Haine de foc

La vederea maşinii din care coboară primarul Roman Toader (54 de ani), toţi puradeii ies ca râmele din bordeie. Sunt numai femei, un băieţandru şi restul copii, fiindcă bărbaţii în putere sunt plecaţi la lucru cu ziua.

Nevestele, mamele ori soacrele rămase acasă încropesc ceva de mâncare sau împletesc târnuri (mături de nuiele). Vara, merg şi ele cu ziua la grădinărit, la sapă sau la fân. Cele mai tinere, cu copii în braţe, speriate de prezenţa oficială a primarului, încep să ţipe, să blesteme, să facă o hărmălaie ca la uşa cortului, spunând că nu-şi dau copiii nimănui.

Se potolesc după ce edilul le asigură că nu este nimeni venit de la Protecţia Copilului. Dunca Angela (39 de ani) are deja un băiat luat la Casa de Copii. „De şapte ani e dus, nici nu-l mai cunosc. Dacă n-am avut bani, cu ce să mă duc sa-l văd? Patru copii sunt duşi de aici de la noi". Până acum jumătate de an au locuit la marginea comunei. „Au stat dincolo de deal, dar le-au dat foc cortorarii, că le blocaseră drumul. S-au mutat apoi lângă un saivan. După o vreme le-a dat foc şi ăla cu oile, lăsaseră mizerie şi animale moarte pe păşune", spune primarul.

Scoase printre acoperişurile de carton, din coşurile sobelor de fier ieşea un fum gros. Ieşiţi de la căldura plăpândă a sobelor într-un ger de minus 20 de grade, puradeii ţopăiau desculţi cu nişte cămăşuţe subţiri de vară pe ei. „La Crăciun, la Anul Nou şi la bobotează le-am dat câte un sac cu alimente. Şi-o căruţă cu haine le-am dat, că unii au şi făcut focul cu ele", mai adaugă edilul. În apropiere, Angela replică: „E, cine n-a avut lemne a făcut focul cu haine. Că doar nu era să murim de frig!"

În ciuda sărăciei lucii, Dunca Angela nu vrea să se despartă de copiii săi.

„Mâncăm şi câini morţi..."

Femeile intră în bordeie, sub pământ, să supravegheze ciorba lăsată la fiert pe plite. Rămân doar copiii afară. Dintre ei, cel mai răsărit este un băieţandru de 19 ani. Nici nu ştie bine cum îl cheamă. La început spune că numele său este Cristi Lucian. Mai apoi revine şi se prezintă ca fiind Lingurar Andrei. Oricum, n-are acte. Munceşte pe unde apucă ori când îl tocmesc oamenii cu ziua la cărat de gunoi sau la săpat în grădini.

În zilele bune se trezeşte de dimineaţă şi se întoarce noaptea acasă cu 30 - 40 de lei. Nu i-a trecut prin minte să meargă la şcoală, mai ales că nimeni nu l-a îndemnat. Este tuciuriu şi de sub mustaţa abia mijită i se văd dinţii albi: „Nu merg la şcoală, că e scumpă şi n-am bani. Ştiu câteva litere, dar nu ştiu să citesc. Nu ştiu decât să număr bani, că ăia sunt mai importanţi", râde băiatul.

Lângă el, Lăcătuş Adela (13 ani) îi ţine isonul. Fuge când aude că e vorba de şcoală. E înaltă, subţirică şi frumuşică. „Nu vreau la şcoală, mai bine fac mâncare, curăţenie şi merg după apă. Mama m-a învăţat să fac zamă, cartofi copţi şi tocană de cartofi", spune Adela.

De aici, discuţia se încinge. „Am auzit că mâncaţi şi animale moarte. Găini moarte...", afirmă primarul. Lingurar Andrei sare repede: „Auzi, domnu' dragă, dacă nu avem găini vii, mâncăm şi d-ălea moarte, ce să facem!" O fetişcană de vreo 10 anişori este vocea inocenţei: „ Domnu' primar ne-a dat mâncare. Ne mai dau vecinii carne moartă. Mâncăm orice. Şi câini..."

Copii născuţi pe buza şanţului

Toader Roman este de 18 ani primar în Blăjel. Toţi îl ştiu ca om sufletist şi bun gospodar pentru comună, dovadă că l-au şi votat pentru cinci mandate. Tot gura lumii şuşoteşte pe la colţuri că fiica primarului a câştigat înainte de sărbători la un concurs televizat 100.000 de lei.

Din acei bani, Toader ar fi cumpărat saci cu alimente şi îmbrăcăminte second-hand pentru hingheri. Primarul nu recunoaşte decât acţiunile pe care le-a întreprins oficial:

„Le-am dat, în ajutor de urgenţă, grinzi, lanţuri (din lemn), ţiglă şi tablă, că le cădeau acoperişurile la bordeie. Dar ce, le-au reparat? Că, nu le place să muncească. Am încercat să cumpăr din fondurile Primăriei nişte barăci, ca la muncitorii de pe şantier. Costau însă 300 de euro bucata. De unde să dau atâţia bani pe şapte barăci d-alea? Le-aş fi luat, că mi-e frică să nu ia foc de la sobele improvizate", rosteşte cu amărăciune primarul. Văzând că n-o scoate la capăt de unul singur, a apelat la consilierul prefectului, care răspunde de problemele rromilor din judeţ.

„A venit la faţa locului o comisie mixtă din partea Prefecturii, Consiliului Judeţean, Poliţiei şi Protecţiei Copilului. Sper să se găsească soluţii. Trebuie să-i punem în legalitate şi cu actele, că doar trei au buletine, la restul le-au ars actele când le-au dat ăia foc la colibe. Anul trecut s-au născut trei copii de-ai lor, pe buza şanţului. A venit Salvarea, i-a luat, i-a adus la Mediaş şi le-au făcut certificate de naştere. Cei mărişori, dacă-i duci la cămin fug pe fereastră şi vin acasă", spune Toader Roman.

Plictisiţi să dea roată în jurul primarului, copiii o zbughesc la săniuş. Se lasă seara. Fără curent electric, în bordeie vor pâlpâi câteva lumânări sau opaiţe, până când toţi vor adormi claie peste grămadă în paturile neîncăpătoare.

Un proiect numit dorinţă

Teodor Costache (59 de ani) este secretarul Primăriei Blăjel. Spune că, de 40 de ani, de când lucrează în administraţia locală, nu a mai întâlnit un asemenea caz.

„Proiectul cu aşezarea unor barăci sau a construirii unor case nu se poate derula decât pe terenuri care au o situaţie juridică clară. Noi avem terneuri, dar nu sunt intabulate în Cartea Funciară astfel ca proiectul să se poată derula. Nenorocirea este că rromii de la bordeie nu au nici acte de identitate. Acum, ca să se facă un certificat de naştere unuia dintre ei, trebuie martori şi amprentare ca să poată fi identificat", explică secretarul primăriei.

„Le-am dat, în ajutor de urgenţă, grinzi, lanţuri (din lemn), ţiglă şi tablă, că le cădeau acoperişurile la bordeie. Dar ce, le-au reparat? Că, nu le place să muncească."
Toader Roman, primarul comunei Blăjel

Iulian Preda (48 de ani), consiler al prefecturii pentru problemele romilor, cunoaşte cazul Blăjel. "Am fost de mai multe ori la faţa locului, unde am cunoscut situaţia celor şapte familii care trăiesc în bordeie. Am stabilit un plan de măsuri conform Strategiei de îmbunătăţire a situaţiei romilor, pentru o intervenţie în acest caz, plan care a fost aprobat de către domnul prefect Constantin Trihenea. Personal am întocmit demersuri care au fost sau vor fi avizate şi transmise către toate instituţiile publice responsabile de îmbunătăţirea situaţiei romilor.

De asemenea vom face demersuri către Fondul Român de Dezvoltare Socială, dar şi către fundaţii, parlamentari sibieni şi europarlamentarii români. Crucea Roşie va interveni în această lună cu un ajutor în alimente la circa 100 de familii din Blăjel. Sper ca în câteva luni situaţia din Blăjel să poată fi prezentată ca un caz de bună practică", susţine consilierul prefecturii, Iulian Preda.

" Am stabilit un plan de măsuri conform Strategiei de îmbunătăţire a situaţiei rromilor, pentru o intervenţie în acest caz, plan care a fost aprobat de către domnul prefect."
Iulian Preda, Consilier Prefectura Sibiu

sursa: adevarul

0 comentarii

6. Povestirea a sasea

„Frate ajutat de frate este ca o cetate tare şi înaltă şi are putere ca o împărăţie întemeiată.”
(Pilde 18, 19)

Pelerinul: După cuvântul şi făgăduinţa dată ieri, venind la cuvioşia ta, l-am poftit şi pe cinstitul meu tovarăş de drum, pe care ai vrut să-l vezi. Este cel care mi-a uşurat calea de pelerin printr-o convorbire mântuitoare de suflet.

Duhovnicul: Suntem foarte bucuroşi, atât eu, cât şi aceşti oaspeţi ai mei, să vă vedem pe amândoi şi să ne folosim din lucrarea şi practica voastră. Uite, şi eu, la rândul meu, ţi-i înfăţişez pe musafirii mei: un prea cuvios schimnic şi un cucernic preot. Ştim că unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, acolo, potrivit făgăduinţei Lui, va veni El însuşi, în persoană. Noi însă, până acum, suntem cinci persoane adunate în numele Lui; darul Lui se va revărsa, prin urmare, cu mai multă milă asupra noastră!

Ceea ce am aflat ieri de la tovarăşul tău de călătorie, iubite frate, despre înflăcărata-ţi alipire de Sfânta Evanghelie, este foarte interesant şi plin de învăţăminte. Sunt doritor să aud în ce chip ţi s-a descoperit această mare taină din câmpul evlaviei?

Profesorul: Dumnezeu Cel prea plin de dragoste, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, mi-a descoperit, după mila Sa nemăsurată, această cunoştinţă, în chip minunat, fără mijlocirea vreunui om. Timp de cinci ani am fost profesor de liceu, străbătând cărările vieţii prin întunericul desfrâului şi înflăcărându-mă de filosofia deşartă după firea lumii, iar nu după Hristos. Şi poate că aş fi pierit cu desăvârşire dacă nu m-ar fi reţinut întrucâtva faptul că trăiam împreună cu evlavioasa mea mamă şi cu o soră care îşi petrecea viaţa cu multă luare-aminte, într-o neîntinată feciorie… Într-o bună zi, plimbându-mă pe strada principală, m-am întâlnit şi am făcut cunoştinţă cu un tânăr frumos, care se dădea drept francez, un student cu actele în regulă, venit de curând din Paris, care căuta un loc de pedagog. Învăţătura lui plină de fineţe mi-a plăcut foarte mult. L-am poftit în casa mea, ca musafir, şi ne-am împrietenit. Timp de două luni a venit des la mine. Uneori ne plimbam împreună, hoinăream şi tot împreună intram în casele oamenilor din lumea mare. Către sfârşit, veni într-o bună zi la mine, poftindu-mă să mergem într-una din familiile mai sus pomenite şi, ca să mă înduplece mai uşor, a început să-mi vorbească de veselia şi buna dispoziţie care te întâmpină de cum păşeşti pragul acelei casei. Dar, după ce îmi spuse aceste cuvinte, la un moment dat începu să mă roage stăruitor sa ieşim afară din cabinetul în care ne aflam şi să stăm în salon. Rugămintea lui mi se păru ciudată şi, după ce i-am spus că am băgat de seamă de mai multe ori neplăcerea lui de a sta în odaia mea de lucru, l-am întrebat care e cauza. Apoi l-am mai reţinut în cabinetul meu şi din altă pricină: salonul se afla lângă camera mamei şi a surorii mele, unde n-ar fi fost frumos să vorbim despre felurite deşertăciuni. El îşi menţinea totuşi dorinţa prin diferite şiretlicuri. În cele din urmă, îmi spuse deschis următoarele:

- Pe raftul din faţă se află printre cărţi o Evanghelie. Eu cinstesc atât de mult această carte, încât îmi vine greu să vorbesc în faţa ei despre lucrurile noastre pline de atâtea chestii neserioase… Te rog, du-o de aici, şi atunci vom vorbi în toată libertatea.

Uşuratic cum eram, am surâs când am auzit aceste cuvinte, am luat apoi Evanghelia din raft şi i-am zis:

- Trebuia să-mi fi spus mai de mult. Şi dându-i-o în mâini, am bâiguit:

- Uite, pune-o singur în cealaltă cameră!…

Dar, minune, de abia m-am atins de el cu Evanghelia şi, în aceeaşi clipă, tânărul se cutremură şi se făcu nevăzut, întâmplarea m-a uimit atât de puternic, încât, de spaimă, m-am prăbuşit în nesimţire pe podele. Auzind zgomotul, ai casei au dat fuga în cabinet şi, timp de o jumătate de oră, s-au chinuit să mă readucă în simţiri. Revenindu-mi, am simţit că mă cuprinseseră o mare frică, un cutremur, o tulburare plină de nelinişte şi o desăvârşire amuţire. Picioarele şi mâinile îmi înţepeniseră aşa de tare, încât nu le mai puteam mişca. Doctorul, care fusese chemat între timp, a stabilit că boala se numeşte paralizie şi că nu e decât urmarea unei puternice zguduiri lăuntrice sau a unei spaime. În ciuda tuturor leacurilor pe care le primeam în mod regulat de ia mai mulţi medici, zăceam în pat şi nu simţeam nici cea mai mică uşurare în mersul bolii, care, în cele din urmă, m-a silit să ies la pensie şi să mă las de slujba mea de profesor. Între timp, bătrâna mea mamă muri, iar sora mea se hotărî să-şi închine viaţa traiului mănăstiresc, toate acestea îmi adânciră boala, care devenea tot mai grea. În ceea ce mă priveşte, nu aveam decât o singură bucurie: citirea Evangheliei, care, încă de începutul bolii, se afla mereu în mâinile mele, ca un zălog al minunatei întâmplări ce se petrecuse cu mine.

Într-o zi, pe neaşteptate, a sosit un pustnic necunoscut care strângea bani pentru un sfânt locaş. El îmi spunea cu multă credinţă să nu mă bizui pe leacuri, care, fără ajutorul Domnului, nu sunt în stare să vindece. Să mă rog stăruitor lui Dumnezeu, ca El să mă ajute, căci rugăciunea este cel mai puternic mijloc pentru vindecarea tuturor bolilor.

- Dar cum aş putea să mă rog, în starea în care mă aflu, când nu-mi stă în putinţă nici să fac metanii, nici să-mi ridic mâna ca să-mi fac cruce? i-am răspuns eu cu mintea risipită.

La aceste vorbe el îmi răspunse:

- Roagă-te măcar aşa cum poţi!

Dar nu m-a lămurit mai temeinic cum trebuie să mă rog… După plecarea lui, am început să mă gândesc, nu ştiu cum, fără voia mea, la rugăciune, la puterea şi la lucrarea ei, aducându-mi aminte de lecţiile de teologie pe care le audiasem demult, la Academie, pe când eram încă student. Această cugetare era o îndeletnicire plină de bucurii pentru mine, îmi aducea din nou în minte cunoştinţele religioase pline de lumină, care îmi încălzeau sufletul, şi atunci am simţit o oarecare uşurare în mersu bolii mele. Datorită faptului că se afla mereu la mine Evanghelia, în care aveam mare credinţă, căpătată în urma întâmplării minunate ce s-a petrecut cu mine, întemeiat, de asemenea, pe faptul că tot eşafodajul lecţiilor de care îmi aduceam aminte se sprijinea pe texte evanghelice, am socotit că cel mai bun lucru este să învăţ cele privitoare la rugăciune şi la evlavia creştină direct din îndrumările Evangheliei. Citind-o cu multă băgare de seamă, am scos din paginile ei un întreg îndreptar de viaţă trăită în vederea mântuirii şi de adevărată rugăciune lăuntrică, ca dintr-un izvor puternic şi bogat. Cu un simţământ pătruns de cucernicie, am însemnat toate locurile şi textele care aveau o strânsă legătură cu problemele care mă interesau şi de atunci stărui necontenit în învăţarea acestor aşezăminte dumnezeieşti şi, pe cât îmi stă în putinţă, să le pun în practică printr-o trăire personală, chiar dacă uneori o fac cu multă greutate. În timpul acestei îndeletniciri, boala mea a început, încet, încet, să-mi treacă şi, în sfârşit, după cum vedeţi, acum sunt cu totul sănătos.

Am hotărât, după pilda surorii mele şi din râvna sufletului meu, să-mi închin viaţa unei trăiri pustniceşti, pentru a putea primi şi a-mi însuşi fără nici o piedică învăţăturile atât de dulci ce izvorăsc din viaţa veşnică, arătată în cuvintele Domnului. Şi vreau să fac acest pas în semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru mila Lui părintească, pentru vindecare şi pentru înţelepţire.

Astăzi sunt în drum spre un schit singuratic, de lângă mănăstirea Soloveţ, pe malul Mării Albe, care se numeşte Anzersk. Am auzit că acest schit este unul dintre cele mai potrivite locuri pentru viaţa contemplativă. Deşi în călătoria mea Sfânta Evanghelie mă mângâie şi îmi luminează cu îmbelşugare mintea necoaptă încă, încăl-zindu-mi totodată şi inima rece, o dată cu mărturisirea neputinţei mele, vă spun cu toată sinceritatea că toate condiţiile ce se cer pentru împlinirea faptelor de evlavie şi pentru dobândirea mântuirii, care cer o totală jertfire, nevoinţe mai presus de fire, cea mai adânc smerită cugetare, toate aceste condiţii, pe care le porunceşte Evanghelia, zic, mă înspăimântă prin înălţimea lor şi, mai ales, prin neputinţa inimii mele stricate. Acum mă aflu la mijloc, între nădejde şi deznădejde, fără să ştiu ce se va întâmpla cu mine de aici înainte.

Duhovnicul: în faţa unei dovezi care te obligă atât de mult şi care vădeşte o deosebită şi minunată milă din partea lui Dumnezeu, precum şi în faţa minţii dumitale luminate în cele ale ştiinţei, nu-ţi este iertat nu numai să cazi în deznădejde, dar nici măcar să laşi să pătrundă în suflet cea mai mică umbră de îndoială privitoare la acoperământul lui Dumnezeu şi la ajutorul Lui. Ştii ce spune în privinţa aceasta luminatul de Dumnezeu Ioan Gură de Aur? „Nimeni nu trebuie să deznădăjduiască, învaţă el, şi să-şi închipuie că este cu neputinţă să împlineşti poruncile Evangheliei! Când Dumnezeu a hotărât mântuirea omului, nu i-a dat poruncile cu gândul ca, prin ne-împlinirea lor, să-l facă un călcător de lege. Nu! Ci pentru ca prin sfinţenia lor şi prin buna lor întrebuinţare să ne facă fericiţi atât în viaţa de aici, cât şi în cea veşnică.” Desigur că împlinirea regulată şi neabătută a pravilelor dumnezeieşti pare, pentru firea noastră, foarte grea, iar ca urmare însăşi mântuirea pare de neatins. Totuşi, acelaşi cuvânt dumnezeiesc, care a dat poruncile din lege, ne arată şi mijloacele, nu numai pentru lesnicioasa lor împlinire, ci chiar pentru dobândirea unei mângâieri în vremea împlinirii lor. Dacă la prima vedere toate aces tea par acoperite cu o perdea tainică, aceasta desigur că a făcut-o Dumnezeu pentru ca, mai ales, să-l aducă pe ne voitor la smerenie şi să-l apropie mai uşor de unirea cu Sine prin arătarea unui mijloc de scăpare fără ocoluri adică prin rugăciune, prin cererea ajutorului Său părintesc. Tocmai aici se ascunde taina mântuirii, iar nu în nădejdea pe care o avem în puterile noastre.

Pelerinul: Cât de mult aş vrea eu, neputinciosul şi slăbănogul, să pătrund această taină, pentru ca, prin ea, să-mi îndrept trândava mea viaţă spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea mea.

Duhovnicul: Taina îţi este cunoscută, iubite frate, o ai descoperită în cartea ta, în Filocalie. Ea se ascunde în rugăciunea neîncetată, pe care tu ai învăţat-o aşa de bine şi cu care te-ai ocupat şi te-ai mângâiat cu atâta râvnă!…

Pelerinul: Cad la picioarele tale, prea cuvioase părinte! Pentru Dumnezeu, învredniceşte-mă să aud din gura ta tot ce este de folos în legătură cu această taină mântuitoare şi cu sfinţita rugăciune, după care însetez cu o nepotolită dorinţă şi despre care îmi place să ascult şi să citesc pentru întărirea şi mângâierea mult păcătosului meu suflet.

Duhovnicul: Deşi nu-ţi pot îndeplini dorinţa prin propria mea gândire, pentru că eu însumi sunt începător în această lucrare, am la mine un caiet, scris de un părinte duhovnicesc, privitor la chestiunea care te interesează. Dacă toţi au plăcerea să asculte, îl voi aduce şi îl voi citi îndată în faţa voastră.

Toţi: Vă rugăm, prea cuvioase părinte! Nu ne lăsaţi lipsiţi de această cunoştinţă mântuitoare.

Taina mântuirii ce se descoperă prin rugăciunea neîncetată

Cum ne măntuim? Această cuvioasă întrebare se naşte în chip firesc în mintea fiecărui “creştin, ca urmare o simţământului de slăbănogire şi de stricăciune a firii omeneşti şi ca o rămăşiţă a avântului către adevăr şi dreptate sădit în ea dintru început. Orice om care crede cât de cât în nemurire şi în răsplata vieţii veşnice se întâlneşte fără voia lui cu acest gând: cum să te mântu-ieşti? Atunci îşi ridică privirea spre cer… Întâmpinând greutăţi în dezlegarea problemei, el întreabă în această privinţă pe oamenii înţelepţi şi pricepuţi, apoi citeşte, după îndrumările lor, cărţile de povăţuire duhovnicească cu privire la mântuire, stăruind să împlinească, fără nici o abatere, prin faptă, adevărurile şi pravilele pe care le-a auzit şi le-a citit. El află mai întâi de condiţiile mântuirii, care îi sunt puse în faţă ca nişte lucruri de trebuinţă, şi anume: o viaţă plină de evlavie, nevoinţele şi ostenelile luate asupra noastră pentru o deplină jertfire de sine, care duc la înfăptuirea virtuţilor şi la o neîntreruptă împlinire a tuturor poruncilor dumnezeieşti, care sunt o mărturie a credinţei noastre tari şi nezdruncinate… Mai departe i se spune că toate aceste condiţii de mântuire trebuie împlinite — negreşit — cu cea mai mare smerenie şi, mai ales, toate deodată. Căci, aşa cum toate faptele bune atârnă una de alta, tot astfel trebuie să se sprijine, să se desăvârşească şi să se însufleţească una pe alta, asemenea razelor care numai atunci îşi revarsă puterea şi scot la iveală flacăra, când sunt înmănuncheate, printr-o lentilă de sticlă, într-un singur punct. Altminteri, „ cel ce e nedrept în foarte puţin, şi în mult este nedrept” (Le. 16, 10).

În plus, pentru o mai bună încredinţare despre nevoia acestei lucrări înmănuncheate şi întrunite, el aude frumoase cuvinte de laudă pentru cei ce săvârşesc fapte bune şi vorbe de osândă pentru cei ce fac fapte josnice mânaţi de patimi deşarte. Toate acestea sunt pecetluite cu o făgăduinţă nemincinoasă, fie a unei mari fericiri şi răsplăţi, fie a unei pedepse de chinuri şi de necazuri în viaţa veşnică.

Acesta este, de obicei, cuprinsul unei predici din timpurile mai noi!

Creştinul care doreşte cu înfocare să-şi mântuiască sufletul se apropie astfel, cu toată bucuria, de îndeplinirea îndrumărilor şi de punerea în practică a tuturor celor auzite şi citite. Dar, vai! Chiar la primul pas făcut în avântul său, el nu găseşte putinţa să-şi ajungă ţelul, înţelegând curând, chiar din propria experienţă, că firea lui vătămată şi slăbită va birui legea minţii lui, că voinţa lui liberă este legată, înclinările sunt stricate, iar duhul este neputincios. Când îşi dă seama prin experienţă personală de neputinţa lui, el trece în chip firesc la întrebarea dacă nu cumva s-ar găsi unele mijloace care ar putea să uşureze îndeplinirea celor rânduite de legea Domnului pentru cei ce s-au învrednicit să dobândească, mântuirea şi sfinţenia. Ca urmare, pentru a împăca îndemnul minţii şi al conştiinţei cu neputinţa puterilor de îndeplinire, el se întoarce din nou către cei ce predică mântuirea şi îi întreabă: Cum să fac să mă mântuiesc? Cum mă voi îndreptăţi, când voi fi întrebat de ce nu pot îndeplini condiţiile de mântuire? Dar oare cei ce predică aceste lucruri sunt ei înşişi în stare să îndeplinească fără nici o abatere tot ce îi învaţă pe alţii? Ei spun: „ Cere de la Dumnezeu, roagă-te lui Dumnezeu ca să-ţi ajute?” Şi atunci n-ar fi oare o lucrare mai rodnică dacă, în primul rând sau, mai bine zis, întotdeauna şi în orice stare, am căuta să învăţăm rugăciunea ca pe una care este pricinuitoarea tuturor faptelor ce trebuie împlinite pentru dobândirea mântuirii şi pe care le cere o viaţă trăită în duhul evlaviei?

Astfel îşi încheie cercetarea cel care caută şi, în acelaşi timp, se apucă să înveţe rugăciunea, să citească, să cugete, să judece şi să cerceteze învăţăturile celor ce au scris ceva în legătură cu această chestiune. Într-adevăr, cel ce caută găseşte acolo gânduri luminoase, cunoştinţe adânci şi cuvinte puternice. Unul, de pildă, vorbeşte foarte frumos despre trebuinţa rugăciunii, altul, despre puterea ei, despre lucrarea ei binefăcătoare, despre datoria de a ne ruga, despre stăruinţa în rugăciune, despre luarea-aminte, despre căldura duhului, curăţenia gândurilor, împăcarea cu vrăjmaşii, despre smerenie, înfrângerea inimii şi alte stări care trebuie să însoţească rugăciunea.

Dar ce este rugăciunea în ea însăşi şi cum trebuie, de fapt, să ne rugăm? La aceste întrebări, deşi sunt cele dintâi şi cele mai trebuincioase, rareori se pot da lămuriri cuprinzătoare şi pe înţelesul tuturor. Atunci cel ce doreşte rugăciunea cu multă râvnă se trezeşte din nou în faţa unei taine. Din citirea făcută în linii mari i se va înrădăcina în memorie o parte a rugăciunii, care, cu toate că e plină de evlavie, totuşi rămâne exterioară, şi atunci el poate ajunge la următoarea concluzie: ca să te rogi, trebuie să te duci la biserică, să-ţi faci cruce, să te închini, să stai în genunchi, să citeşti Psaltirea, canoanele, acatistele…

Această părere obştească despre rugăciune o au cei ce nu cunosc scrierile despre rugăciunea lăuntrică şi lucrările despre contemplaţie ale Sfinţilor Părinţi. În cele din urmă, cel ce continuă să caute va afla cartea ce se numeşte „Filocalia”, în care 25 de Sfinţi Părinţi au pus la îndemână ştiinţa şi miezul rugăciunii adevărate, rugăciunea inimii. Aici taina mântuirii şi a rugăciunii începe, pentru el, să se descopere, şi căutătorul vede că a te ruga cu adevărat înseamnă să-ţi îndrepţi cugetul spre neîntrerupta aducere-aminte de Dumnezeu, să umbli ca şi cum Dumnezeu ar sta de faţă în orice loc, să-ţi îmboldeşti sufletul spre iubirea Lui prin mijlocirea cugetării la Dumnezeu şi să-ţi uneşti respiraţia şi bătăile inimii cu numele Domnului, conducându-te în toate acestea de chemarea, ce se face mai întâi cu gura, a Prea Sfântului Nume al lui Iisus Hristos, sau de rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus în orice timp şi în orice loc, fără să ţii seama de îndeletnicirea pe care o ai… Cu toate că aceste adevăruri strălucitoare îl vor convinge pe cel ce caută rugăciunea să treacă imediat la împlinirea înţeleptelor îndrumări, totuşi, în timpul practicii, făcută cu întreruperi, el nu va rămâne cu totul lipsit de greutăţi atâta vreme cât un povăţuitor încercat nu-i va descoperi întreaga taină. Anume că numai repetarea deasă şi neîn: cetată a rugăciunii (oricum s-ar rosti la început) este singurul mijloc puternic, atât pentru săvârşirea rugăciunii lăuntrice, cât şi pentru mântuirea sufletului. Deasa repetare a rugăciunii este temelia care ţine toată clădirea lucrării de mântuire, aşa cum o întăreşte Sfântul Simeon Noul Teolog: „Acela, zice el, care se roagă neîncetat şi-a unit astfel, într-un singur mănunchi, toate faptele bune.”

Şi atunci povăţuitorul, ca să desfăşoare adevărul acestei descoperiri în toată întinderea lui, îl dezvoltă în chipul de mai jos:

Pentru mântuirea sufletului este de trebuinţă, în primul rând, credinţă. Sfânta Scriptură spune: „Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evr. 11, 6). „Cel ce nu va crede se va osândi” (Mc. 16, 16).

Dar tot în Sfântă Scriptură se vede că omul singur nu poate da naştere nici măcar unei credinţe de mărimea grăuntelui de muştar, că însăşi credinţa nu vine de la noi, ci este un dar de la Dumnezeu; credinţa, ca dar duhovnicesc, se dă de către Duhul Sfânt.

În acest caz ce-i de făcut? Cum putem împăca nevoie de credinţă cu neputinţa noastră de a o naşte în noi? În Evanghelie este descoperit mijlocul de a o dobândi, dimpreună cu câteva pilde. „ Cereţi şi vi se va da ” (Le. 11,9). Apostolii n-au fost în stare să trezească în ei înşişi, cu propria lor putere, o credinţă desăvârşită, dar L-au rugat pe Iisus Hristos: „Doamne, măreşte-ne credinţa!” Iată o pildă în care se arată cum trebuie căutată credinţa. Credinţa se dobândeşte, astfel, prin rugăciune.

Însă, pentru mântuirea sufletului sunt de trebuinţă, pe lângă o credinţă adevărată, şi faptele bune, căci „credinţa fără fapte este moartă”. Diri fapte este îndreptăţit omul, iar nu numai din credinţă, căci scris este: „de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile: să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mt. 19, 17-l9). Iar aceste porunci trebuiesc împlinite toate deodată. „ Că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile” (Iac. 2, 10). Sfântul Apostol Pavel, arătând slăbiciunea omenească, zice că „dinfaptele Legii nici un om nu se va îndrepta” (Rom. 3, 20). „Ştim cu adevărat că Legea e duhovnicească; dar eu sunt trupesc, vândut sub păcat” (Rom. 7,14). În ce chip am putea, prin urmare, sa împlinim faptele cerute de Legea Domnului, când omul e slab şi nu are puterea să înfăptuiască poruncile?

Nimeni nu are putinţa atâta vreme cât nu o cere, cât nu se roagă lui Dumnezeu ca să i-o dea. „Nu aveţi, pentru că nu cereţi”, ne arată pricina Apostolul (Iac. 4, 2). Dar chiar însuşi Iisus Hristos spune: „ [...]fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15, 5). Cum putem să facem însă ceva cu El, Mântuitorul ne învaţă astfel: „Rămâneţi întru Mine, şi Eu întru voi.” Căci „ cine rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă”. Iar să rămâi întru El înseamnă să simţi neîncetat că Domnul Hristos este de faţă şi să te rogi neîncetat întru numele Lui: „ Orice veţi cere de la Tatăl întru numele Meu vă va da.” Aşadar, putinţa de a săvârşi fapte bune se dobândeşte prin rugăciune! Pilda o vedem chiar la Apostolul Pavel, care de trei ori s-a rugat să biruiască ispita, plecându-şi genunchii în faţa Tatălui ceresc, ca să-i întărească omul lăuntric şi, în sfârşit, poruncind fraţilor săi ca, mai întâi de toate, să se roage şi chiar pentru orice să se roage neîncetat.

Din tot ce s-a zis mai sus urmează că întreaga mântuire sufletească atârnă de rugăciune şi de aceea ea este cea dintâi de trebuinţă, înaintea oricărei fapte, căci mulţumită ei prinde viaţă credinţa şi prin ea se împlinesc toate faptele bune. Într-un cuvânt, în vremea rugăciunii tot lucrul bun este încununat de izbândă, iar fără ea nici o faptă creştinească de evlavie nu se poate săvârşi.

Aşadar, pe când celelalte virtuţi îşi au fiecare timpul lor, rugăciunii i se cere să fie neîntreruptă, necontenită. Când e vorba de rugăciune, Evanghelia ne porunceşte să o spunem necurmat: „Rugaţi-vă neîncetat”. Se cuvine deci să ne rugăm totdeauna, să ne rugăm în orice vreme, în orice loc.

Adevărata rugăciune îşi are condiţiile ei: trebuie adusă în faţa lui Dumnezeu cu mintea şi cu inima curate, cu o înflăcărată stăruinţă, cu o puternică luare-aminte, cu o evlavie plină de cutremur şi cu cea mai adâncă smerenie. Dar dacă cineva nu e împăcat în conştiinţa lui curată şi vede că e departe de condiţiile adevăratei rugăciuni, înfăţişată mai sus, că îşi face rugăciunea mai mult de nevoie, mai mult în silă decât de bună voie? Cum va fi sufletul atras din plăcere, din dragoste, spre rugăciune? Însăşi Sfânta Scriptură mărturiseşte că omul nu este în stare să se împotrivească şi să-şi cureţe cu desăvârşire mintea de gânduri necuvioase, că „omul este înclinat spre gânduri rele încă din tinereţile lui” şi numai Dumnezeu ne dă altă inimă şi un duh nou. Iar „ca să voiţi şi ca să săvârşiţi” (Filip. 2, 13), tot de la Dumnezeu este. Însuşi Apostolul Pavel a spus: „duhul meu (adică glasul) se roagă, dar mintea mea este neroditoare” (I Cor. 14, 14). „Căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie ” (Rom. 8, 26), întăreşte tot el. Din toate acestea reiese că în rugăciune noi nu putem scoate la iveală însuşirile ei, adică miezul ei!

În faţa unei astfel de neputinţe care pune stăpânire pe orice om, ce mai poate face acesta, din voinţa şi puterea lui, pentru mântuirea sufletului său? El nu-şi poate dobândi credinţa fără rugăciune şi nici nu poate face nici o faptă bună fără ea. Ba chiar, la urma urmei, nu este în stare nici măcar să se roage cu adevărat. Ce-i rămâne deci lui de făcut? Ce mai poate face el din propria lui putere şi libertate ca să nu piară, ci să se mântuiască?

Aşa cum în fiecare lucru este o calitate, Domnul a lăsat această însuşire numai în dependenţă de voinţa şi de darul Său. Şi, pentru ca să arate mai limpede dependenţa omului de voia Sa şi ca să-l cufunde mai adânc în smerita cugetare, Domnul n-a lăsat pe seama voii şi puterii omeneşti decât cantitatea rugăciunii, poruncindu-i să se roage neîncetat, în orice vreme şi în orice loc, şi tocmai prin această înmulţire a rugăciunii se descoperă mijlocul tainic ce duce către dobândirea adevăratei rugăciuni; iar o dată cu rugăciunea, vin şi credinţa, şi împlinirea poruncilor şi mântuirea. Aşadar, partea omului este cantitatea. Deasa rostire a rugăciunii îi e dată şi îi este lăsată în voia lui… Asta o învaţă şi Părinţii Bisericii. Sfântul Macarie cel Mare spune: „A te ruga (des) atârnă de voia noastră, iar a te ruga cu adevărat este lucrarea Duhului. ” Prea cuviosul Isihie spune că rugăciunea deasă aduce deprinderea, care mai târziu se face una cu firea, şi că fără deasa chemare a numelui Domnului Iisus Hristos e cu neputinţă să-ţi cureţi inima. Prea cuvioşii Calist şi Jgnatie ne dau sfatul ca, înainte de a purcede pe calea nevoinţelor şi a faptelor bune, să începem rugăciunea în numele lui Iisus Hristos, rostind-o des, neîncetat, căci deasa repetare curăţă chiar o rugăciune necurată. Fericitul Diadoh zice iarăşi că, dacă omul ar chema numele lui Dumnezeu cât mai des cu putinţă, adică dacă s-ar ruga neîncetat, n-ar cădea în greşeală. Câtă experienţă, câtă înţelepciune şi câtă căldură cuprind aceste îndrumări practice ale Părinţilor! în simplitatea lor plină de experienţă ei aruncă o lumină asupra căilor şi mijloacelor de desăvârşire duhovnicească. Ce mare deosebire se află între Sfinţii Părinţi şi înţelepţii lumii, care vin cu îndrumări scoase dintr-o cugetare seacă! Mintea caută să se îndemne: fă cutare şi cutare faptă bună, înarmează-te cu bărbăţia, întrebuinţează puterea voinţei, încredinţează-te de bunele urmări ale faptelor bune; curăţă mintea şi inima de gânduri deşarte, umple locul lor cu cugetări pline de învăţătură, fă binele şi vei fi cinstit şi liniştit; trăieşte aşa cum o cer mintea şi conştiinţa. Dar vai l In ciuda tuturor străduinţelor, toate acestea nu-şi ating ţinta fără rugăciunea deasă şi fără milostivirea lui Dumnezeu pe care ea o atrage.

Să cercetăm apoi învăţăturile Părinţilor şi vom vedea ce spun ei despre curăţirea sufletului. De pildă, Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Când ţi se întunecă sufletul de gânduri necurate, biruieşte-i pe potrivnici cu numele lui Iisus, chemându-l cât mai des. O armă mai puternică şi mai plină de izbândă nu vei găsi nici în cer, nici pe pământ. ” Sfântul Grigorie Sinaitul învaţă: „Să ştii că nimeni nu-şi poate ţine mintea în frâu prin propriile sale puteri şi, de aceea, când te năpădesc gânduri necurate, cheamă numele lui Iisus, de mai multe ori, şi atunci gândurile se vor linişti de la sine.”

Cât e de simplu şi, în acelaşi timp, de la îndemână şi plin de experienţă acest mijloc, care nu se potriveşte deloc cu sfatul unei cugetări uscate, care caută să dobândească printr-o înaltă părere de sine şi prin lucrare proprie curăţenia sufletească! Cumpănind aceste îndrumări întemeiate pe viaţa practică date de Sfinţii Părinţi, ajungem la următoarea concluzie, şi anume: mijlocul cel mai însemnat, cel mai potrivit pentru dobândirea faptelor de mântuire şi de desăvârşire duhovnicească, este repetarea deasă, neîncetată a rugăciunii, oricât ar fi ea de neputincioasă.

Iubite suflet de creştin! Dacă nu găseşti în tine puterea de a te închina în duh şi în adevăr, dacă inima ta nu simte încă gustul dulce şi căldura care se ivesc în timpul rugăciunii minţii, atunci jertfeşte pe altarul rugăciunii ceea ce poţi, ceea ce atârnă de voinţa ta, ceea ce este pe măsura puterilor tale. Mai întâi, uneşte-ţi gura cu chemarea deasă, neabătută din calea rugăciunii; dă slobozenie acestui mădular să cheme cât mai des, neîncetat, puternicul Nume al lui Iisus Hristos. Această faptă nu este o muncă grea şi stă în puterile fiecăruia. Pe deasupra, aceasta o cere şi porunca plină de experienţă a Sfinţilor Apostoli: „ Să aducem întotdeauna jertfă lui Dumnezeu rodul gurii care mărturiseşte Numele Lui. ” Repetarea deasă a rugăciunii va aduce negreşit deprinderea şi se va face una cu firea, va atrage cu timpul mintea şi inima într-o stare cuviincioasă. Dar o dată cu aceasta, să-ţi fie clar că dacă omul ar împlini, fără întrerupere, porunca dumnezeiască cu privire la rugăciunea neîncetată, atunci el ar îndeplini toate poruncile printr-una singură. Dacă ar săvârşi neîncetat rugăciunea, în orice vreme, în timpul oricărei îndeletniciri sau lucrări, dacă ar chema în chip tainic Numele dumnezeiesc al lui Iisus Hristos, chiar dacă la început o va face fără nici o căldură sufletească şi osândire de sine, ci numai de silă, totuşi, măcar în acest răstimp, el n-ar mai avea vreme pentru plăcerile simţite şi păcătoase. Orice gând rău care vine să se furişeze în minte ar întâlni o piedică; orice faptă păcătoasă săvârşită de cineva n-ar mai putea fi judecată cu atâta grabă, aşa cum e judecată de o minte deşartă. S-ar curma sau s-ar nimici cu totul vorba multă şi zadarnică, iar fapta necuviincioasă s-ar curaţi imediat prin puterea plină de har a Numelui lui Dumnezeu, chemat atât de des. Deasa practicare a rugăciunii ar abate sufletul de la faptele păcătoase şi l-ar atrage spre miezul cunoaşterii de sine, spre unirea cu Dumnezeu! îţi dai seama, acum, cât de însemnată şi de trebuincioasă este cantitatea, adică numărul de rugăciuni? Deasa rostire a rugăciunii este singurul mijloc pentru dobândirea unei rugăciuni curate şi adevărate, este cea mai bună, cea mai lucrătoare pregătire pentru rugăciune şi cea mai dreaptă cale pentru atingerea scopului, cale care duce, prin rugăciune, la mântuire!

Ca să te încredinţezi mai bine despre nevoia şi vrednicia unei rugăciuni repetate cât mai des şi cât mai puternic cu putinţă, ia seama:

1. Fiecare îndemn, fiecare gând spre rugăciune nu sunt decât lucrarea Duhului Sfânt şi glasul îngerului tău păzitor.

2. Numele lui Iisus Hristos chemat în rugăciune cuprinde o binecuvântată putere de sine stătătoare şi de sine lucrătoare.

3. Nu te tulbura din pricina necurăţiei sau a uscăciunii care însoţeşte rugăciunea ta, ci cu multă răbdare aşteaptă roadele pe care cu siguranţă le vei culege dintr-o deasă chemare a Numelui lui Dumnezeu. Nu asculta vorbele lipsite de practică şi de tâlc ale unei lumi deşarte, care caută să ne încredinţeze că simpla chemare a Numelui lui Iisus, chiar atunci când e făcută cu toată stăruinţa, însă cu răceală, rămâne o poliloghie nefolositoare… Nu! Puterea Numelui lui Dumnezeu şi deasa Lui chemare îşi vor aduce roadele la timpul lori…

Un scriitor duhovnicesc vorbeşte foarte frumos în această privinţă: „Ştiu, spune el, că pentru mulţi filosofi – care se închipuie a fi duhovniceşti, dar care caută peste tot o mărire înşelătoare – repetarea deasă, dar simplă, singuratică, făcută cu gura, nu are decât o mică însemnătate şi nu este decât o îndeletnicire de rând. Dar ei se înşală, nenorociţii, şi uită cuvântul de îndrumare al lui Iisus Hristos. «De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor» (Mt. 18, 3). Ei alcătuiesc un fel de ştiinţă în jurul rugăciunii, zidită pe temeliile slabe ale înţelepciunii fireşti. Dar oare e nevoie de multă învăţătură, de minte sau de cunoştinţă ca să spui cu o inimă curată: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă? Oare nu astfel de rugăciuni au fost lăudate de însuşi dumnezeiescul nostru învăţător? Oare nu prin aceste rugăciuni, rostite în scurte cuvinte, dar repetate adesea, au fost dobândite şi săvârşite minunile? Ah! Iubite suflet de creştin! Veghează şi să nu taci când e vorba de chemarea neîncetată în rugăciune a Domnului! Şi chiar dacă strigătul ar ieşi dintr-o inimă încă răspândită şi plină de cele ale lumii, cu atât mai mult ai nevoie! Trebuie numai s-o spui mereu, să nu taci şi poţi fi liniştit: rugăciunea se va curaţi prin ea însăşi de păr-tăşia ei cu cele lumeşti. Nu uita niciodată că «mai mare este Cel ce e în voi decât cel ce este în lume» (I In. 4, 4). «Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi pe toate le ştie», zice Apostolul.

După toate aceste încredinţări, hotărăşte-te şi încearcă să petreci măcar o singură zi veghind asupra omului lăuntric, într-o repetare deasă a rugăciunii tale, în aşa fel încât, treptat, chemarea lui Iisus Hristos în rugăciune să se facă o cât mai multă vreme. Şi această întâietate a rugăciunii faţă de lucrurile vieţii îţi va arăta la vremea potrivită că ziua n-a fost pierdută, ci câştigată pentru mântuire şi că, în cumpăna dreptei judecăţi dumnezeieşti, rugăciunea deasă, ca o balanţă, uşurează talerul slăbiciunilor şi faptelor tale, ştergând păcatele săvârşite în acea zi şi sădite în cartea aducerii-aminte, adică în conştiinţă, aşezându-te totodată pe treapta dreptăţii şi dăruindu-ţi nădejdea că vei primi o lumină care să se prelungească şi în viaţa veşnică.

Pelerinul: îţi mulţumesc din adâncul sufletului, sfinte părinte, pentru că mi-ai îndulcit păcătosul suflet prin citirea acestor cuvinte atât de frumoase. Te rog în Numele Domnului să-mi dai blagoslovenia să copiez pentru mine aceste rânduri, pline de mireasmă duhovnicească. În câteva ceasuri isprăvesc. Tot ce ai citit este atât de frumos şi îmbucurător, este atât de limpede şi de uşor de înţeles, chiar pentru o minte proastă cum e mintea mea! Sfinţii Părinţi din Filocalie tot aşa învaţă despre rugăciuni. Iată, de pildă, Sfântul Ioan Carpatul, în partea a patra din Filocalie, spune la fel, că, dacă nu ai puterea trebuincioasă unei înfrânări şi unei nevoinţe lucrătoare, atunci să ştii că Domnul vrea să te mântuiască prin rugăciune. Şi cât de frumos şi de lămurit este dezvoltată această problemă în caietul sfinţiei tale. Îi mulţumesc mai întâi lui Dumnezeu şi apoi sfinţiei tale că m-am învrednicit să aud aceste învăţături de mare însemnătate!

Profesorul: Şi eu, la rândul meu, am ascultat cu multă luare-aminte şi cu multă plăcere lecţia sfinţiei tale! Toate dovezile, adevărate după cea mai dreaptă judecată, sunt pentru mine tot ce poate fi mai frumos. Totuşi, mie mi se pare că izbânda unei rugăciuni neîncetate depinde mai ales de împrejurări prielnice şi de o singurătate în care trebuie să domnească cea mai desăvârşită linişte. Sunt desigur de aceeaşi părere, că rugăciunea deasă sau neîncetată este mijlocul cel mai puternic şi unic pentru dobândirea tuturor faptelor de evlavie, pentru luminarea sufletului şi că este pe măsura puterilor omeneşti, dar acest mijloc poate fi folosit numai atunci când omul se bucură de singurătate şi de linişte, căci numai depărtân-du-se de feluritele îndeletniciri, de griji şi de risipiri el poate să se roage des sau neîncetat. Atunci nu-i rămâne decât o singură luptă, cu lenea sau cu urâtul care vine din năvala gândurilor. Dar, dacă un om care are îndatoririle lui de slujbaş şi care se află într-o zgomotoasă adunare de oameni ar dori cu toată osârdia să se roage cât mai des, el n-ar putea s-o facă, din pricina unei risipiri de neînlăturat. Urmează că îndemnul de a te ruga cât mai des se poate împlini numai în anumite împrejurări prielnice. Prin urmare, acest mijloc sigur de mântuire nu este la îndemâna tuturor bunilor râvnitori.

Duhovnicul: Degeaba trageţi astfel de concluzii! O inimă învăţată cu rugăciunea lăuntrică se poate ruga fără nici o piedică întotdeauna, în tot felul de îndeletniciri, fie ale trupului, fie ale minţii, în mijlocul oricărei agitaţii. Se poate spune cu tărie că nici un fel de risipire nu este în stare să curme rugăciunea în cel ce vrea să se roage, căci gândul tainic al omului nu este deloc legat de cele din afară, ci e cu desăvârşire liber în sine însuşi. În orice timp el poate fi simţit şi prefăcut în rugăciune, ba chiar însăşi limba e slobodă să rostească rugăciunea în mijlocul mulţimilor şi în vremea îndeletnicirilor din afară, în chip tainic, fără nici un sunet. Pe deasupra, ocupaţiile noastre nu sunt atât de însemnate şi nici convorbirile noastre nu sunt atât de atrăgătoare, încât să nu putem găsi momentul prielnic pentru ca, în acelaşi timp, să chemăm Numele lui Iisus Hristos, măcar din când în când şi cât mai des, chiar dacă mintea nu este încă deprinsă cu rugăciunea neîncetată. Este adevărat că depărtarea de oameni şi de lucrurile care risipesc mintea e cea mai însemnată condiţie pentru cel ce vrea să se roage cu luare-aminte şi neîncetat, dar, cu toate acestea, atunci când nu ne putem retrage în singurătate, nu trebuie să căutăm scuze prin care să ne îndreptăţim rugăciunea făcută rar, căci cantitatea, numărul, deasa rostire stau în puterea fiecăruia, atât a celui sănătos, cât şi a celui bolnav şi sunt lăsate la libera lui voie. Pildele care adeveresc cele spuse ne sunt oferite de oamenii care, fiind împovăraţi de îndatoriri, risipiţi din pricina feluritelor slujbe, din pricina grijilor, ostenelilor şi muncilor de tot felul, nu numai că au chemat întotdeauna Numele dumnezeiesc al lui Iisus Hristos, ci chiar, prin acest mijloc, au învăţat şi au ajuns la rugăciunea neîncetată, lăuntrică, ce se săvârşeşte în inimă. Astfel, patriarhul Fotie, care din slujba de senator a trecut la scaunul de patriarh, în tot timpul cât a condus întinsa turmă cuvântătoare ce ţinea de Constan-tinopol, şi-a petrecut viaţa chemând neîncetat Numele Domnului, ba chiar a ajuns, prin această chemare, la rugăciunea inimii, care se săvârşeşte singură. Tot astfel Calist din Muntele Athos a învăţat rugăciunea neîncetată trecând printr-o ascultare plină de osteneli şi de griji, cum e bucătăria. La fel s-a întâmplat cu Lazăr, cel cu inimă curată, care, fiind însărcinat cu o necontenită muncă în folosul fraţilor, rostea neîncetat, în toiul tuturor îndeletnicirilor zgomotoase, rugăciunea lui Iisus şi astfel se liniştea. De asemenea, au fost şi mulţi alţii care practicau neîncetata chemare a Numelui lui Iisus. Dacă n-ar fi cu putinţă să ne rugăm în timpul îndeletnicirilor sau in mijlocul oamenilor care ne risipesc luarea-aminte, atunci fără îndoială că nu s-ar rândui ceea ce trece peste puterile noastre. În cuvântarea sa despre rugăciune, Sfântul Ioan Gură de Aur spune următoarele: „Nimeni nu trebuie să se înfăţişeze cu răspunsul că acela ce este ocupat cu grijile vieţii nu se poate ruga întotdeauna, aşa cum nu se poate ruga nici cel ce n-are putinţa să vină la biserică. Pretutindeni, oriunde te-ai afla, poţi să ridici un jertfelnic lui Dumnezeu în mintea ta, prin mijlocirea rugăciunii. În acest chip, e potrivit să te rogi şi în piaţă, şi în călătorie, şi lângă tarabă, şi în atelier. Oriunde, în orice loc poţi să te rogi.” Şi e de la sine înţeles că, dacă omul îşi va întoarce luarea-aminte în mod stăruitor înlăuntrul său, atunci peste tot va găsi un loc potrivit pentru rugăciune, numai să înţeleagă că rugăciunea trebuie să fie îndeletnicirea cea mai de seamă şi că ea stă înaintea tuturor îndatoririlor sale. Atunci, desigur, el ar trebui să-şi rânduiască treburile cu mai multă hotărâre, iar în timpul convorbirilor cu oamenii ar trebui să fie cât mai scurt la vorbă, cât mai tăcut şi să stea cât mai departe de pălăvrăgeala nefolositoare. Apoi n-ar trebui să se încurce în griji de prisos, încât, cu ajutorul tuturor acestor înfrânări, să câştige cât mai multă vreme pentru rugăciunea lăuntrică. Dacă un astfel de om s-ar afla în asemenea stări sufleteşti, toate lucrările lui s-ar încununa de izbândă, prin puterea chemării Numelui Domnului. În cele din urmă, s-ar obişnui cu această neîncetată chemare a Numelui lui Iisus Hristos şi ar cunoaşte din proprie experienţă că repetarea deasă a rugăciunii, acest unic mijloc de mântuire, stă în puterea şi în voia omului şi că în orice vreme, în orice stare şi în orice loc este cu putinţă şi potrivit să te rogi şi să treci de la rugăciunea deasăfăcută cu gura la rugăciunea făcută cu mintea, iar de la aceasta, la rugăciunea inimii, care deschide împărăţia lui Dumnezeu în lăuntrul nostru.

Profesorul: Sunt de aceeaşi părere, că în timpul tuturor îndeletnicirilor trupeşti este cu putinţă şi e potrivit să se săvârşească rugăciunea deasă sau chiar cea neîncetată, căci acestea nu cer o adâncire încordată, nici multă luare-aminte; de aceea mintea mea poate în vremea lucrului să se cufunde în rugăciunea neîncetată, iar gura să o urmeze în rostirea ei. Dar când trebuie să mă îndeletnicesc cu ceva ce este în legătură numai cu puterea minţii, cum e o lectură săvârşită cu luare-aminte, sau o cugetare făcută asupra unei chestiuni adânci, sau scrierea unei lucrări, atunci cum mă mai pot ruga cu mintea şi cu gura? Şi, fiindcă rugăciunea este o lucrare care ţine de minte, atunci cum i-aş putea da, aceleiaşi minţi, două îndeletniciri felurite?

Duhovnicul: Răspunsul este foarte simplu, dacă vom ţine seama că cei ce se roagă neîncetat pot fi împărţiţi în trei grupe: 1) începători; 2) înaintaţi şi 3) cei ce au dobândit rugăciunea. Pe acest temei, începătorii pot avea, chiar în timpul rugăciunii făcute cu mintea, o deasă îndreptare a minţii şi a inimii către Dumnezeu şi, măcar din când în când, o rostire scurtă cu gura, dar cei înaintaţi sau cei care au ajuns la starea de rugăciune necontenită pot să se îndeletnicească în mintea lor cu cugetarea sau cu alcătuirea unor cărţi, stăruind totuşi într-o neîntreruptă simţire a lui Dumnezeu, care este socotită temeiul însuşi al rugăciunii. Acest adevăr poate fi zugrăvit prin următoarea pildă. Închipuie-ţi că un împărat aspru şi neîngăduitor ţi-ar porunci să faci o lucrare stând la picioarele tronului său, fiind şi el de faţă. Sunt încredinţat că, oricât ai fi tu de adâncit în cugetarea ta, totuşi gândul că împăratul e de faţă, că în mâinile lui se află viaţa ta şi că el te stăpâneşte întru totul nu-ţi va îngădui să uiţi, nici pentru o clipă, că judeci şi cugeti nu undeva într-o singurătate, ci într-un loc care cere o deosebită cinstire, stimă şi bunăvoinţă. Tocmai acest simţământ viu, de nemijlocită apropiere de împărat, lămureşte foarte limpede şi cum putem să ne îndeletnicim cu neîncetata rugăciune lăuntrică chiar în timpul când lucrăm cu mintea.

Iar despre cei care, printr-o îndelungată deprindere sau din mila lui Dumnezeu, au dobândit rugăciunea inimii din rugăciunea minţii, aceştia nu-şi curmă rugăciunea neîncetată, nu numai în vremea unei cugetări adânci, ci nici chiar în timpul somnului, ceea ce o mărturiseşte înţeleptul: „Eu dorm, dar inima mea veghează”… La cei desăvârşiţi, lucrarea inimii capătă o capacitate atât de puternică în ce priveşte chemarea Numelui Domnului, încât, trezindu-se singuri în rugăciune, mintea şi întreg sufletul sunt absorbite într-o necurmată revărsare de rugăciune, fără să ţină seama de starea în care se află cel care se roagă şi de îndeletnicirea trupească pe care o are.

Preotul: Dă-mi voie, preacuvioase părinte, să-mi spun la rândul meu părerea. În bucata citită de prea cu-vioşia ta, se află un cuvânt vrednic de băgat în seamă, şi anume: singurul mijloc de mântuire şi de desăvârşire e repetarea deasă a rugăciunii, „oricum s-ar face ea”… Pentru mine asta e cam greu de înţeles, şi de aceea îmi vine următorul gând: ce folos voi avea eu dacă m-aş ruga neîncetat şi voi chema numai cu limba Numele lui Dumnezeu, dar nu voi avea luare-aminte şi nu voi înţelege cele ce rostesc? Aceasta nu va fi decât o vorbărie deşartă! Urmarea repetărilor mecanice nu va fi decât o trăncăneală de limbă şi o vătămare de minte, care va fi oprită din cugetarea ei. Dumnezeu nu ne cere cuvinte, ci minte trează şi inimă curată. N-ar fi mai bine oare să-ţi faci o rugăciune scurtă, fie chiar din când în când sau într-un anumit timp, dar cu toată luarea-aminte, cu stăruinţă, cu căldură sufletească şi cu o înţelegere cuviincioasă? Altminteri, chiar dacă ai rosti rugăciunea zi şi noapte, dar nu ai avea curăţenie sufletească şi fapte de evlavie, nu vei dobândi nimic din cele ce se cer pentru mântuire; căci, rămas numai la o bodogăneală exterioară, vei ajunge în cele din urmă la astfel de urmări, încât, obosit şi plictisit, ţi se va răci cu totul credinţa în rugăciune şi vei lepăda pentru totdeauna această practică fără nici un rod.

Dacă e vorba să mergem mai departe, aş putea spune că o simplă rugăciune făcută numai cu gura nu este de folos, ceea ce se vede din învinuirile pe care ni le înfăţişează Sfânta Scriptură, cum sunt, de pildă: „Aceşti oameni Mă cinstesc cu buzele, dar cu inima sunt departe de Mine.” „Nu oricine îmi zice Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor.” „Vreau mai bine să rostesc cinci cuvinte cu înţeles decât zece mii de vorbe în limbi” şi celelalte… Toate aceste lucruri dau pe faţă nerodnicia ruă-ciunii făcute cu gura, exterioară şi fără luare-aminte.

Duhovnicul: într-un fel, ceea ce ai spus ar putea avea un oarecare temei dacă, o dată cu sfatul de a rosti rugăciunea cu gura, n-am primi îndemnul repetării neîncetate; dacă rugăciunea făcută în Numele lui Iisus Hristos n-ar avea puteri de sine lucrătoare şi dacă nu s-ar dobândi luarea-aminte şi osârdia pentru rugăciune ca urmare chiar a practicării rugăciunii. Cum însă aici e vorba de repetarea deasă, de timpul îndelungat şi de rostirea neîncetată a rugăciunii (chiar dacă la început ea ar fi însoţita de neatenţie sau de uscăciune), tocmai prin aceasta se arată neîntemeiată concluzia sfinţiei tale.

Să privim lucrurile mai amănunţit. Un scriitor duhovnicesc, vorbind despre folosul cel mare şi despre rodnicia rugăciunii săvârşite cât se poate de des şi spuse cu aceleaşi cuvinte, zice: „Mulţi dintre oameni, călăuziţi de o mincinoasă lumină, socotesc că e nefolositor să te ocupi cu această rugăciune, săvârşită des, cu gura, şi mereu cu aceleaşi cuvinte, numind-o chiar o îndeletnicire maşinală şi lipsită de rost, cu care se ocupă oamenii simpli; ei nu cunosc taina care se descoperă într-un sfârşit, tocmai datorită acestei practici «maşinale». Ei nu pot înţelege cum acest strigăt făcut cu gura, dar des, se preface pe nesimţite într-un adevărat strigăt pornit din inimă, cum pătrunde adânc înăuntru, cum devine cel mai plăcut şi parcă ceva firesc pentru suflet, îl luminează, îl hrăneşte şi îl duce la unirea cu Dumnezeu. Mi se pare că aceşti clevetitori sunt asemenea copiilor pe care învăţătorii doresc să-i înveţe alfabetul şi citirea, dar cărora într-o bună zi li se urăşte de învăţătură şi strigă: Ne e de o mie de ori mai bine să mergem să prindem peşte, aşa cum fac părinţii noştri, decât să petrecem ziua repetând neîncetat «A, B, C…» sau zgâriind caietul cu peniţa. Folosul sau luminarea care se capătă prin citit şi care ar fi ieşit din această plictisitoare repetare a literelor era pentru copii o taină. Tot astfel este o taină ascunsă şi chemarea simplă, dar deasă, a Numelui lui Dumnezeu pentru cei ce nii au cunoştinţe şi convingeri în privinţa marelui folos care vine în urma acestei chemări repetate. Aceşti oameni, măsurând fapta credinţei prin puterea minţii lor lipsite de experienţă şi fără perspectivă, uită în acelaşi timp că omul e alcătuit din trup şi din suflet… Pentru ce, de pildă, voind să-ţi cureţi sufletul, tu cureţi mai întâi trupul: îi rânduieşti un post, lipseşti trupul de o mâncare hrănitoare şi aţâţătoare? Desigur pentru ca mâncarea să nu împiedice sau, ca să mă exprim mai bine, să înlesnească curăţirea sufletului şi luminarea minţii, pentru ca, simţind o necurmată foame trupească, să-ţi aminteşti de hotărârea ta de a căuta desăvârşirea lăuntrică şi îndeletnicirea plăcută lui Dumnezeu, care, altminteri, sunt atât de uşor uitate… Şi tu însuţi simţi din practică cum, prin postul din afară al trupului, dobândeşti în lăuntrul tău o minte subţire, o inimă liniştită, care sunt arme pentru îmblânzirea patimilor şi aducere-aminte de nevoinţele duhovniceşti. Şi, prin urmare, prin mijlocirea unei materii din afară, primeşti un folos lăuntric şi un ajutor sufletesc. Tot astfel trebuie să înţelegi rostul unei rugăciuni făcute cu gura, repetată des şi neîncetat, care, printr-o rostire săvârşită vreme îndelungată, sporeşte rugăciunea lăuntrică a inimii, înclină pe om spre cele cereşti şi uşurează unirea minţii cu Dumnezeu.

Zadarnic îşi închipuie unii că, printr-o deasă repetare, ne frângem limba şi, urându-ni-se de uscata rugăciune pe care n-o înţelegem, ne vom lăsa cu totul de această practică, ce se face în mod exterior. Nu! Experienţa ne arată ceva cu totul dimpotrivă: înfăptuitorii practici ai rugăciunii neîncetate ne arată cum stau lucrurile. Cel ce a luat hotărârea să rostească neîncetat rugăciunea lui Iisus, la început simte o greutate şi se luptă cu lenea, dar, cu cât o spune mai mult şi cu cât merge mai departe pe calea lui, cu atât se obişnuieşte pe nesimţite cu această îndeletnicire, în cele din urmă, gura şi limba lui capătă o mişcare de sine atât de puternică încât, de la o vreme, încep sa spună rugăciunea singure, în chip nestăvilit, fără ajutorul unei deosebite strădanii, rostind rugăciunea fără glas. O dată cu aceasta, muşchii gâtlejului se potrivesc atât de bine cu mişcarea, încât cel ce se roagă începe să simtă că săvârşirea rugăciunii este o însuşire de căpetenie, de totdeauna şi personală. Şi, ori de câte ori n-o mai rosteşte, simte că parcă-i lipseşte ceva. Şi tocmai această deprindere se preface într-un fel de temelie, în înţelesul că însăşi mintea începe să se coboare şi să asculte lucrarea pe care gura o face de la sine, ceea ce o îndeamnă spre luare-amin-te, iar ea, la rândul ei, devine, în cele din urmă, un izvor de dulceaţă şi de adevărată rugăciune, făcută în inimă. Iată care este adevărata şi binefăcătoarea urmare a rugăciunii neîncetate, repetată des, cu gura, contrar părerilor celor lipsiţi de experienţă.

Cât despre locurile din Sfânta Scriptură pe care sfinţia ta le-ai adus drept mărturie, acestea se lămuresc printr-o cuviincioasă şi amănunţită cercetare a lor. Cinstirea făţarnică adusă lui Dumnezeu numai cu buzele, slava deşartă care o însoţea sau vicleana mărire urmărită în chemarea: „Doamne, Doamne!” au fost mustrate şi înfierate de Iisus Hristos pentru că fariseii cei mândri aveau o credinţă în Dumnezeu care se vedea numai din vorbe, fără să şi-o îndreptăţească prin vreo faptă şi fără s-o mărturisească din inimă. Toate aceste cuvinte sunt rostite către dânşii şi nu privesc săvârşirea rugăciunii, căci Iisus Hristos a spus răspicat, fără înconjur şi hotărât că „trebuie să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea” (Le. 18,1). Potrivit acestei pilde, însuşi Sfântul Apostol Pavel dă o mai mare întâietate unui număr de numai cinci cuvinte, lămurit, decât unui număr mare de vorbe spuse fie fără nici un rost, fie într-o limbă necunoscută, aici înţelegându-se învăţătura ce se predică îndeobşte în adunări, iar nu rugăciunea propriu-zisă, despre care zice cu tărie astfel: „Voiesc ca (creştinii) să facă rugăciuni în orice loc”, sfătuindu-i pe toţi cu cuvintele: „neîncetat vă rugaţi”.

Vedeţi, dar, cât de rodnică e rugăciunea deasă, în pofida deplinei sale simplităţi. Şi cât de clară trebuie să fie cugetarea cu privire la adevărata înţelegere a Sfintei Scripturi?!

Pelerinul: Chiar aşa, cinstite părinte! Eu am întâlnit mulţi oameni care, rostind rugăciunea lui Iisus, cu gura, neîncetat şi simplu, singuri, fără să aibă vreo îndrumare care să-i lumineze, fără măcar să ştie ce este luarea-aminte, au ajuns totuşi la roade aşa de frumoase, încât gura şi limba lor nu se puteau opri de a spune rugăciunea; asta i-a luminat şi i-a îndulcit în cele din urmă atât de mult, încât a făcut din nişte fiinţe slabe şi lăsătoare adevăraţi nevoitori şi viteji în săvârşirea faptelor bune…

Duhovnicul: Da! Rugăciunea pare că-l renaşte pe om. Puterea ei este atât de mare, încât nimic, nici o putere pătimaşă, nu-i poate sta împotrivă. Dacă aţi binevoi, v-aş citi înainte de despărţire, iubiţi fraţi, un articol scurt dar interesant, pe care l-am dobândit de curând.

Despre puterea rugăciunii

Rugăciunea este atât de tare şi de puternică, încât poţi să te rogi şi să faci ce vrei, căci rugăciunea te va povăţui spre adevărata şi dreapta lucrare.

Ca să fii plăcut lui Dumnezeu n-ai nevoie de nimic altceva decât să iubeşti. „Iubeşte şi fă ce vrei”, spune Fericitul Augustin, căci cine iubeşte cu adevărat, acela nu poate şi nu vrea să facă ceva ce nu este plăcut fiinţei iubite… Cum însă rugăciunea nu este decât revărsarea şi lucrarea dragostei, atunci se poate spune cu toată dreptatea despre ea acelaşi lucru: pentru mântuire nu e nevoie de nimic altceva decât de rugăciune neîncetată. Roagă-te şi fă ce vrei, şi vei atinge ţelul rugăciunii, vei dobândi iluminarea prin ea!…

Spre a înfăţişa mai amănunţit înţelesul acestei chestiuni, o vom lămuri prin pilde:

1. Roagă-te şi gândeşte ce vrei, iar gândurile tale se vor curaţi prin rugăciune. Rugăciunea îţi va lumina mintea, va izgoni şi va linişti toate gândurile necuviincioase. Aceasta o întăreşte Sfântul Grigorie Sinaitul: „Dacă vrei, ne sfătuieşte el, să-ţi alungi gândurile şi să-ţi cureţi mintea, atunci izgoneşte-le cu rugăciunea, căci, în afară de rugăciune, nimic nu le poate opri.” Sfântul Ioan Scărarul spune în această privinţă acelaşi lucru: „Caută să biru- ieşti vrăjmaşii ce ţin de gânduri prin Numele lui Iisus. Afară de această armă, nu vei găsi alta.”

2. Roagă-te şi fă ce vrei, şi faptele tale vor fi plăcute lui Dumnezeu, iar ţie-ţi vor fi folositoare şi mântuitoare. Rugăciunea deasă, chiar atunci când nu iei seamă de cererea pe care o faci, nu va rămâne fără rod (cf. Marcu Ascetul), pentru că în ea însăşi se află o putere plină de dar: „Sfânt este Numele Lui, şi oricine va chema Numele Domnului se va mântui.” Aşa, de pildă, cel ce s-a rugat multă vreme fără să simtă vreo îmbunătăţire în viaţa sa păcătoasă, a primit în cele din urmă înţelepţire şi chemare la pocăinţă. O fată iubitoare de plăceri se ruga, şi rugăciunea i-a arătat calea spre viaţa feciorelnică şi spre ascultarea învăţăturilor lui Iisus Hristos.

3. Roagă-te şi nu încerca să birui patimile doar prin propriile puteri. Rugăciunea le va dărâma, în timp: „Căci mai mare este Cel ce e în voi decât cel ce este în lume”, spune Sfânta Scriptură, iar Sfântul Ion Carpatul învaţă că cel ce nu are darul înfrânăm nu trebuie să se întristeze, ci să ştie că Dumnezeu cere de la el silinţa spre rugăciune, iar rugăciunea îl va mântui.

Despre un bătrân scrie în „Pateric” cum, „căzând, a biruit”, adică, poticnindu-se de păcat, nu a deznădăjduit, ci s-a întors cu rugăciunea spre Dumnezeu şi Acesta l-a ridicat. Iată o pildă grăitoare!

4. Roagă-te şi nu te teme de nimic, nu te înfricoşa de necazuri, nu te înspăimânta de năpaste, căci rugăciunea te va apăra, înlăturându-le. Adu-ţi aminte de puţin credinciosul Petru, care sta să se înece; de Pavel, care se ruga în temniţă; de tânărul scăpat de rugăciune din ispita în care căzuse; de fecioara care, în urma rugăciunii, a fost salvată din mâinile unui ostaş ce Venise cu gânduri rele şi de alte cazuri asemănătoare. Toate aceste întâmplări arată puterea, tăria şi întinderea atotcuprinzătoare a rugăciunii făcute în Numele lui Iisus Hristos.

5. Roagă-te oricum, însă mereu şi nu te nelinişti de nimic, fii vesel şi liniştit cu duhul, căci rugăciunea va rândui toate şi te va înţelepţi. Ţine minte puterea rugăciunii despre care vorbesc Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Marcu Ascetul; cel dintâi spune că „rugăciunea, chiar atunci când este făcută de noi, care suntem plini de păcate, ne curăţă numaidecât”… Iar al doilea vorbeşte astfel: „Ca să ne rugăm într-un fel oarecare, stă în puterea noastră; dar ca să te rogi curat este un dar de sus!” Prin urmare, jertfeşte lui Dumnezeu ceea ce îţi stă în putere; adu-I la început drept jertfă măcar cantitatea, adică un număr cât mai mare de rugăciuni, şi puterea lui Dumnezeu se va revărsa în neputinţa ta. Rugăciunea va deveni o deprindere şi făcându-se una cu firea, va ajunge o rugăciune curată, luminoasă, înflăcărată, aşa cum se cuvine.

6. Apoi, în sfârşit, îţi mai spun că dacă vremea vegherii tale ar fi însoţită de rugăciune, atunci, în chip firesc, nu ţi-ar ajunge timpul nu numai pentru fapte păcătoase, dar nici pentru gânduri necurate.

Vezi câte idei adânci sunt înmănuncheate în această înţeleaptă vorbă: „Iubeşte şi fă ce vrei! Roagă-te şi fă ce vrei!”… Cât de îmbucurătoare şi mângâietoare sunt toate cele zise mai sus pentru un păcătos îngreunat de slăbiciuni, pentru cel care geme apăsat de povara patimilor!

Iată, rugăciunea e totul! Ea ne este dată ca un mijloc atotcuprinzător spre mântuirea şi desăvârşirea sufletului… Dar cu indicarea rugăciunii este aici strâns unită şi condiţia ei: „Neîncetat vă rugaţi!”, aşa cum porunceşte cuvântul Domnului. Ca urmare, rugăciunea îşi va arăta toată puterea ei lucrătoare şi roadele doar atunci când va fi rostită des, neîncetat. Repetarea deasă a rugăciunii ţine fără nici o îndoială de voinţa noastră liberă, pe câtă vreme osârdia, desăvârşirea, ca şi curăţenia rugăciunii sunt un dar de Sus.

Să ne rugăm, prin urmare, cât mai des cu putinţă, în-chinându-ne întreaga viaţă rugăciunii! Practica deasă ne va învăţa să fim cu luare-aminte, cantitatea ne va conduce negreşit la calitate. „Ca să învăţăm să facem un lucru bun, trebuie să-l săvârşim cât se poate mai des”, a spus un scriitor duhovnicesc plin de experienţă.

Profesorul: Adevărat, mare este lucrarea rugăciunii. Iar râvna pentru repetarea deasă este cheia care deschide comorile ei binefăcătoare… Cu toate acestea, cât de des simt în mine însumi o luptă între râvnă şi lene! Cât de

mult aş dori să găsesc un mijloc şi un ajutor să pot birui şi, dobândind râvna statornică, să mă pot dărui rugăciunii neîncetate!…

Duhovnicul: Mulţi dintre Părinţi ne înfăţişează mijloacele pentru deşteptarea sârguinţei spre rugăciune; de pildă, ne sfătuiesc:

1) să ne adâncim în cugetarea despre trebuinţa, înălţimea şi rodnicia rugăciunii;

2) să ne încredinţăm că Dumnezeu cere cu tărie de la noi rugăciunea, căci cuvântul Său predică acest lucru peste tot;

3) să ţinem minte de-a pururi că din pricina trândăviei şi delăsării în lucrarea rugăciunii nu putem propăşi în dobândirea liniştii. Iar din această pricină, nu vom scăpa nici de pedeapsa de pe pământ şi nici de cea din viaţa de dincolo;

4) să ne însufleţim hotărârea prin pildele plăcuţilor lui Dumnezeu, care au ajuns la iluminare şi mântuire pe calea rugăciunii neîncetate.

Toate aceste mijloace îşi au vrednicia lor şi sunt scoase dintr-o judecată adevărată. Sufletul bolnav de trândăvie însă, chiar primindu-le şi folosindu-le, numai arareori vede roadele lor, din pricină că aceste leacuri sunt amare pentru gustul lui nestatornic şi slabe pentru firea lui adânc vătămată. Căci care dintre creştini nu ştie că trebuie să ne rugăm des şi stăruitor, că această lucrare e cerută de Dumnezeu, sau că pentru lenea în rugăciune vom suferi pedeapsă, sau că toţi sfinţii s-au rugat cu osârdie şi neîncetat? Totuşi, toate aceste cunoştinţe îşi dovedesc atât de rar urmările lor binefăcătoare! Orice om care ia aminte la cele ce se petrec în lăuntrul său vede că nu îndeplineşte nicidecum prin faptă aceste gânduri care-i vin prin minte şi prin cunoştinţă. Şi, chiar dacă le înfăptuieşte într-o mică măsură, atunci când îşi aminteşte de ele, în general trăieşte tot aşa de rău şi de trândav… Şi tocmai de aceea Sfinţii Părinţi, fiind plini de experienţă şi înţelepciune dumnezeiască şi ştiind totodată slăbiciunea voii noastre libere, precum şi lâncezeala inimii omeneşti ce înclină mereu spre iubirea de plăceri, stăruie în chip deosebit asupra repetării neîncetate. Ei ne dau sfatul să cugetăm cât mai des cu putinţă la o astfel de stare sufletească şi să citim în această privinţă, cu luare-aminte, povestirile scrise de Părinţi. Vom înţelege din aceste trăiri lăuntrice, pline de dulceaţă, care se ivesc în vremea rugăciunii, cât de plăcute sunt pentru sufletul nostru. Iată care sunt aceste simţiri: dulceaţa care izvorăşte din inimă; căldura plăcută şi lumina ce se revarsă înăuntru; încântarea negrăită; bucuria, pacea, liniştea adâncă, fericirea cerească, mulţumirea de viaţă; toate ne sunt insuflate prin lucrarea rugăciunii. Când se adânceşte în aceste cugetări, sufletul slab şi rece se încălzeşte, se întăreşte, prinde curaj şi este parcă momit către practicarea rugăciunii, cum spune Sfântul Isaac Şirul: „Momeala pentru suflet este bucuria care vine din nădejde şi care înfloreşte în inimă, iar propăşirea inimii stă în cugetarea asupra speranţei sale”. Tot el zice mai departe: „De la începutul acestei lucrări şi până la sfârşit, însăşi nădejdea de desăvârşire se face un fel de mijloc… şi tocmai această speranţă îmboldeşte mintea să pună temelia lucrării duhovniceşti, şi din contemplarea acestui scop ia mintea o arvună, pentru ca să aibă o mângâiere în lucrarea ei.” Prea cuviosul Isihie, de asemenea, descriind trândăvia ca pe o piedică în calea rugăciunii şi înţelepţirea ca pe o reîmprospătare a osârdiei în săvârşirea ei, spune răspicat următoarele: „Atunci când ne ridicăm, noi suntem gata şi dorim să petrecem multă vreme în tăcerea inimii, nu din altă pricină decât tocmai pentru simţirea dulce şi veselă pe care o încercăm în suflet.”

Iată cum acest Părinte învaţă că „simţirea dulce şi veselă” este un imbold spre sporirea râvnei pentru rugăciune… Tot aşa învaţă şi marele Macarie. El zice că „noi trebuie să împlinim ostenelile noastre duhovniceşti (rugăciunea) în nădejdea roadelor, adică să le îndeplinim cu bucurie în inimile noastre”.

În cele mai multe locuri din Filocalie, unde sunt descrise bucuriile ce răsar din rugăciune, se află numeroase pilde care lămuresc limpede această cale, privită ca mijloc puternic pentru dobândirea rugăciunii lăuntrice. Aceste capitole trebuie citite mereu de cel ce se află în luptă cu neputinţa trândăviei sau cu uscăciunea din timpul rugăciunii, cu condiţia ca un astfel de nevoitor să se socotescă totuşi nevrednic de bucuriile duhovniceşti şi să se smerească mereu.

Preotul: Dar oare o astfel de cugetare riu-l va duce pe omul lipsit de experienţă la iubirea de bucurii duhovniceşti sau la lăcomie duhovnicească, cum numesc teologii acea pornire a sufletului care însetează după mângâieri fără măsură şi după o anumită bunăvoinţă din partea darului, fără să se mulţumească cu faptul că el trebuie să-şi îndeplinească lucrările ce ţin de evlavie mânat de datorie şi de obligaţie, iar nu vizând răsplata?

Profesorul: Eu cred că, în cazul de faţă, teologii ne previn să nu întrecem măsura în setea noastră după mângâierile duhovniceşti şi nu înlătură nicidecum dulceaţa şi mângâierea care răsar în vremea săvârşirii faptelor bune. Dacă nu este o desăvârşire să doreşti o răsplată, Dumnezeu totuşi nu-l opreşte pe om să se gândească la răsplată şi la mângâiere, ba chiar El însuşi se foloseşte de ideea de răsplată pentru a-l îndemna pe om spre împlinirea poruncii şi spre atingerea desăvârşirii. „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, iată porunca! Iar în urma ei vine răsplata care îmboldeşte spre împlinirea ei: „Ca să-ţi fie bine”. „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor”, iată cerinţa desăvârşirii; şi în chip nemijlocit se iveşte şi răsplata care îndeamnă către ajungerea desăvârşirii: „şi vei avea comoară în cer” (Mt. 19, 21).

„Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi [...] şi vor lepăda numele vostru ca rău din pricina Fiului Omului” (Le. 6, 22). Ce mare vitejie cere această faptă, pentru îndeplinirea căreia este nevoie de o neobişnuită putere duhovnicească! Dar adaugă: „că plata voastră multă este în ceruri”. De aceea eu cred că este nevoie să avem un oarecare avânt spre dulceaţa care se iveşte în vremea rugăciunii inimii şi care devine principalul mijloc pentru dobândirea sârguinţei şi izbânzii. Prin urmare, toate cele ce s-au spus mai sus întăresc fără multă vorbă judecata practică făcută de cuvioşia sa.

Duhovnicul: Unul dintre cei mai mari teologi, Sfântul Macarie Egipteanul, vorbeşte despre această problemă foarte clar: „Precum în vremea sădirii unei vii se depune stăruinţă şi muncă în scopul adunării roadelor, în lipsa cărora osteneala va fi zadarnică, la fel în vremea rugăciunii, dacă nu vom afla în noi roadele duhovniceşti, cum sunt dragostea, pacea, bucuria şi altele, atunci deşartă va fi truda noastră. De aceea noi trebuie să îndeplinim nevoinţele duhovniceşti prin rugăciunea făcută cu un anumit ţel sau prin nădejdea roadelor pe care leaşteptăm, adică printr-o dulce desfătare revărsată în inimile noastre.” Vezi cât de limpede a dezlegat acest Sfânt Părinte chestiunea privitoare la nevoia mângâierii duhovniceşti în timpul rugăciunii? Şi mi-am amintit de părerea unui duhovnic pe care am citit-o de curând şi care spune că simţămintele fireşti ce însoţesc rugăciunea constituie pentru om principala pregătire pentru revărsarea Duhului; şi, de aceea, cercetarea acestor simţăminte fireşti poate sluji, de asemenea, drept un puternic mijloc pentru deşteptarea stăruinţei în rugăciune, mijloace pe care domnul profesor le caută cu atâta râvnă. Acest părinte spune, de pildă, că mintea şi firea conduc pe om la cunoaşterea lui Dumnezeu. Prima dovedeşte că nu poate fi în lume o lucrare fără cauză şi, ridicându-se de la cele de jos la cele de sus, pe „scara” lucrurilor sensibile, ajunge în cele din urmă până la cauza primordială, care este Dumnezeu. Cea de-a doua, descoperindu-ne la tot pasul o minunată înţelepciune, armonie, rânduială, gradaţie, fondează „scara” care porneşte de la cauzele finite şi ajunge la cele infinite. În felul acesta, omul firesc are putinţa să-L cunoască pe Dumnezeu pe cale firească. Şi tocmai de aceea n-a existat şi nici nu există nici un neam, nici un popor, fie cât de sălbatic, care să nu aibă o oarecare cunoştinţă despre Dumnezeu. Ca urmare a acestei cunoştinţe, cel mai sălbatic locuitor al unei insule singuratice, fără nici un fel de îndemn venit din afară, îşi ridică privirea către cer, cade în genunchi, sloboade câte un suspin pe care el însuşi nu-l înţelege, dar simte în chip nemijlocit ceva deosebit, ceva ce îl trage către cele de sus, ceva ce îl mână spre o lume necunoscută. Pe această temelie sunt zidite toate religiile. Dar ceea ce este deosebit de interesant e că peste tot, miezul sau sufletul oricărei religii este alcătuit din rugăciunea tainică, ce se vădeşte într-un fel oarecare, prin mişcări şi prin jertfe văzute, mai mult sau mai puţin schimonosite de întunericul unei cunoştinţe strâmbe. Şi cu cât e mai minunat acest lucru în ochii minţii, cu atât cere din partea ei descoperirea cauzei tainice ce stă la temelia unei asemenea lucrări minunate, lucrare ce se arată în imboldul firesc care mână spre rugăciune.

Explicaţia, din punct de vedere psihologic, cu privire ia această taină nu este greu de dat: rădăcina, capul şi puterea tuturor patimilor şi lucrărilor din om este iubirea de sine, care îi este înnăscută. Acest adevăr este întărit cu multă limpezime de ideea autoconservării. Orice dorinţă, orice întreprindere, orice lucrare omenească are drept ţintă satisfacerea iubirii de sine, căutarea propriei fericiri, împlinirea acestei cerinţe însoţeşte toată viaţa omului firesc. Duhul omenesc nu este însă mulţumit cu nimic din cele simţite şi iubirea de sine, înnăscută, nu încetează în pornirea ei. De aceea, dorinţele se dezvoltă din ce în ce mai mult, avântul spre bine creşte mereu, umple închipuirea şi, în cele din urmă, înclină înseşi simţirile în partea sa. Revărsarea acestui simţământ lăuntric, dorinţa care se dezvăluie singură, este o firească trezire spre rugăciune, este cerinţa iubirii de sine, care cu multă greutate îşi atinge ţelurile sale. Cu cât omul propăşeşte mai puţin în ceea ce priveşte fericirea proprie, cu atât mai mult doreşte, cu atât mai puternic îşi revarsă dorinţa în rugăciune şi se îndreaptă cu cererea celor dorite către cauza necunoscută a tuturor celor ce există. Prin urmare, iubirea de sine înnăscută este stihia principală a vieţii, este pricina fundamentală care îl îmboldeşte pe omul firesc spre rugăciune.

Înţeleptul Făcător al firii a sădit în firea omului iubirea de sine întocmai ca pe o momeală, după cuvintele Părinţilor, momeală care are menirea să atragă şi să ridice fiinţa omenească cea căzută spre o înaltă unire.

O, dacă omul n-ar strica această însuşire şi ar ţine-o pe o treaptă înaltă, în legătură cu firea lui duhovnicească! Atunci el ar avea o puternică încurajare şi un minunat mijloc spre desăvârşirea morală. Dar, vai! De câte ori face el din această însuşire o josnică patimă, atunci când o preface într-o armă mânuită de firea lui animalică!…

Vă mulţumesc din inimă, prea scumpii mei oaspeţi. Convorbirea noastră mântuitoare de suflet m-a îndulcit foarte mult şi mi-a insuflat multe gânduri pline de învăţătură pentru mine, cel ce sunt puţin experimentat. Dumnezeu să vă răsplătească prin darul Său dragostea voastră, ziditoare de suflet. Toţi şi-au luat rămas bun.

citeste si Povestirea a saptea

0 comentarii