Amintiri despre Mircea Eliade

Amintiri despre Mircea Eliade (1)
De Alex. Cetăţeanu

Destinul m-a favorizat de nenumărate ori în viaţă, deşi nu ştiu cum şi cui să-i mulţumesc pentru şansele pe care mi le-a oferit. Mi-am dorit, încă din tinereţe, să ajung să-1 cunosc pe Mircea Eliade, interzis în anii de început comunist-stalinist ai României. Nu am avut şansa lui Adrian Păunescu, care a locuit chiar în casa Maestrului, dar am avut bucuria de a mă împrieteni, recent, cu oameni care l-au cunoscut direct şi i-au fost apropiaţi marelui român exilat.

Unul dintre aceştia este prof. dr. Sorin Sonea, membru fondator al Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada, care 1-a întîlnit de mai multe ori pe Eliade la Paris şi ne-a povestit lucruri interesante despre felul de a fi al marelui român.
Altul este Stelian Pleşoiu, din Chicago, pe care sînt fericit că l-am cunoscut şi că am devenit prieteni buni. Prin Stel (aşa îl numesc, cu drag, prietenii pe Stelian) am avut şansa de a cunoaşte alţi români de excepţie: pe prof. dr. ing. Claudiu Mătasă şi pe marea divă a Planetei, Virginia Zeani, care, de asemenea, l-au cunoscut şi iubit pe Eliade. Despre aceste personalităţi care s-au născut şi au copilărit pe plaiurile României, dar au trăit şi strălucit în lumea largă, cu dorul nestins de ţară, voi scrie cu altă ocazie.

Stelian Pleşoiu, acest român cu suflet mare, m-a dus, pentru a doua oară, pe urmele Maestrului, cum nu a mai dus pe nimeni, nici chiar echipa Televiziunii Române, care s-a deplasat la Chicago pentru a face un film documentar despre acest mare filosof, om de ştiinţă şi scriitor român. Adesea, cu lacrimi în ochi, Stelian m-a însoţit la Divinity School, unde mi-a arătat amfiteatrul, biroul şi locurile pe unde au călcat paşii lui Eliade. Mi-a arătat W.C.-ul unde a fost ucis mişeleşte Ioan Petru Culianu, discipol de bază al savantului, care ar fi trebuit să ducă mai departe tainele şi misterele marelui iniţiat, clădirea bibliotecii pe care se mai văd încă urmele incendiului criminal care a grăbit, poate, moartea "bibliotecarului", casa cu balconul în care stătea de vorbă cu marele prieten, cutia de poştă în care primea corespondenţa din întreaga lume, clubul universitar pe care îl frecventa, străzile pe care se plimba de mînă cu minunata lui soţie şi vestală, Cristinel, cimitirul şi multe altele. Dar, să-1 las pe Stelian să ne dezvăluie cîte ceva din viaţa familiei Eliade, aşa cum a cunoscut-o, înţeles-o şi simţit-o el, în anii în care a avut şansa să fie aproape de cei doi mari dispăruţi.

Mărturia lui Stelian Pleşoiu

L-am cunoscut pe Mircea Eliade în luna februarie a anului 1980, cînd i-am devenit apropiat şi devotat pînă la moarte. Arăta ca un bătrînel obişnuit, nu prea înalt, puţin adus de spate, purtînd ochelari cu ramă neagră şi lentile foarte puternice, din cauza unei miopii avansate. Avea mersul agale, trădînd personalitatea unui om foarte fragil. Şi, într-adevăr, fragilitatea aparentă era reală şi avea o cauză ascunsă: se datora unei artrite puternice la amîndouă mîinile, artrită care s-a dovedit rebelă la tratamentele cele mai sofisticate şi revoluţionare practicate de doctorii vremii. Din cauza acestei boli, Maestrul Eliade aproape că evita să mai scrie. Atît studenţii, cît şi doctoranzii profesorului îi aduceau tot felul de creioane moi, flexibile sau ajustabile, pentru a-i uşura efortul de a aşterne pe hîrtie valoroasele sale opere. Personalitatea lui Eliade putea fi caracterizată şi printr-o sensibilitate ieşită din comun. Maestrul nu ridica tonul niciodată. Era moale la vorbă, însă clar şi explicit. Dacă nu-ţi convenea ce spune, făcea apel la cărţi, bibliografii sau istorie. Biroul lui era, de altfel, un fel de arhivă uriaşă, plină de cărţi vechi. La prima vedere, avea un aspect dezordonat, plin de hîrtii, articole, cărţi de-a valma etc. De altfel, această dezordine era o ordine desăvîrşită pentru el. Îţi dădeai seama după viteza cu care Eliade găsea informaţia dorită. Mă face să cred că expresia americană: "God bless my mess" nu-i era străină Marelui Român intrat în eternitate şi i se aplica vădit. Atît Maestrul, cît şi soţia sa, Cristinel Eliade, erau, într-un fel, gurmanzi, în ciuda faptului că nu mîncau prea mult şi că erau cumpătaţi. Iubeau mîncărurile româneşti. Din casa lor, nu lipseau niciodată sărmăluţele în foi de viţă, papanaşii sau ciorbele cu borş. Subsemnatul avea grijă să comande aceste mîncăruri mai ales cînd "Eliazii" aveau musafiri.

Eliade vorbea bine româneşte, în ciuda anilor de pribegie printre străini. Ascultîndu-l, îţi trebuia niţel timp să-l înţelegi şi să te adaptezi la vorba lui simplă, amestecată cu expresii româneşti de la ţară. Un exemplu de care îmi aduc aminte este acela în care Maestrul era adîncit într-o conversaţie cu mama, aceasta fiind pentru prima dată în afara graniţelor României, în vizită la mine, în Chicago. Preacuvioasa mea mamă locuia în Bucureşti, însă a fost născută şi a copilărit la ţară, pe undeva, prin Cîmpia Bărăganului. Ea povestea cu stîngăcie despre necazurile şi greutăţile din România comunistă. Maestrul era numai ochi şi urechi, doritor să afle ce este acasă... la noi. Întrebări despre pămînt, despre vecini, despre etc. etc. Întrebată de Maestrul Eliade dacă i-ar plăcea să rămînă mai multă vreme în America, la băiat, ea i-a răspuns fără ezitare că nu poate, pentru că îşi "face griji de omul ei de-acasă, care este singur". "Extraordinar!", a exclamat Maestrul. "Nu am mai auzit de pe vremea mamei pe cineva care să vorbească despre bărbatul ei", şi tot aşa. Era o plăcere să-l auzi vorbind româneşte, fără jargoane, arhaisme, cuvinte întortocheate, super intelectuale - cum te puteai aştepta de la un intelectual de talie mondială - sau cuvinte stîlcite. Nefiind în cunoştinţă de cauză, ai fi jurat că stai de vorbă cu unul dintre înţelepţii Neamului Românesc, adunaţi duminica, la capătul satului, la taifas, pe marginea şanţului. Eliade vorbea franţuzeşte adesea, instinctiv, chiar şi cu Cristinel, dacă era necesar. Dar, de cele mai multe ori, în special acasă, vorbeau româneşte.
(va urma)

Alex. Cetăţeanu
(Fragment din cartea "Străin în America")
sursa: www.romare.ro