5. Povestirea a cincea

Ultima întâlnire cu stareţul fusese în urmă cu un an. Acum, iată, o uşoară bătaie în uşă şi un glas care rostea rugăciunea, îi vestiră sosirea acestui frate binecuvântat de care stareţul se bucură.

- Vino, iubite frate! Să-i mulţumim împreună lui Dumnezeu că a binecuvântat calea întoarcerii tale!

- Slavă şi mulţumită Tatălui ceresc pentru mila cu care pe toate le rânduieşte cu a Sa înţelepciune întotdeauna spre folosul nostru, al pelerinilor aflaţi în „pământ străin”! Iată că şi eu, păcătosul, după un an de despărţire, am fost, din mila lui Dumnezeu, învrednicit să te văd şi să-ţi aud cuvintele pline de dragoste. Fără îndoială, Sfinţia Ta aşteptai să-ţi povestesc despre sfântul oraş Ierusalim, spre care năzuiau neîncetat sufletul şi gândul meu. Dar nu întotdeauna ni se împlineşte dorinţa. Aşa mi s-a întâmplat şi mie. Şi nu e de mirare, căci pentru mine, un biet păcătos, era prea mult să fiu învrednicit să calc pe acel pământ sfinţit, pe care s-au întipărit dumnezeieştii paşi ai Domnului Iisus Hristos.

Te rog să-ţi aminteşti, Prea Cuvioase, cum, acum un an, am pornit de aici cu un tovarăş de drum, un bătrân surd, având o scrisoare de la un negustor din Irkuţk adresată fiului său din Odessa, în care îl ruga să mă ducă la Ierusalim. Am ajuns bine la Odessa şi într-un timp destul de scurt. Prietenul meu s-a îmbarcat imediat şi s-a îndreptat spre Constantinopol. Eu, rămas singur, m-am dus să-l caut, după adresa de pe scrisoare, pe fiul negustorului din Irkuţk. Am găsit repede gazda lui, însă spre mirarea şi durerea mea, nu l-am aflat pe binefăcătorul meu printre cei vii. Murise în urmă cu trei săptămâni, după o scurtă boală. Cu toată tristeţea, mi-am pus nădejdea în Domnul. Cei din casă erau cuprinşi de durere; văduva răposatului, rămasă cu trei copilaşi, era atât de îndurerată, încât plângea neîncetat, pierzându-şi de multe ori cunoştinţa. Părea că nu va mai trăi mult după o suferinţă atât de crâncenă. Totuşi, în ciuda acestor triste împrejurări, m-a primit cu dragoste. Neavând putinţa, în noile condiţii, să-mi mijlocească plecarea la Ierusalim, m-a ţinut ca musafir în casa ei vreo două săptămâni, până când tatăl celui mort, potrivit făgăduinţei sale, urma să sosească la Odessa, ca să pună în orânduială şi să aşeze treburile familiei rămase orfană. Şi aşa n-am mai plecat.

Trecu o săptămână, o lună, dar negustorul nu mai sosea; trimise însă o scrisoare în care vestea că, datorită unor împrejurări neprielnice, nu poate veni. Îi sfătuia să-i concedieze pe lucrători şi să vină imediat, cu toţii, la el, în Irkuţk. Au început îndată pregătirile şi grijile călătoriei. Am înţeles că nu-i mai interesa chestiunea plecării mele; le-am mulţumit pentru primire şi, luându-mi rămas bun de la ei, am pornit din nou la drum prin întinsul Rusiei…

Gândeam în sinea mea: „încotro mă voi îndrepta acum?” în cele din urmă, m-am hotărât ca, mai întâi, să merg la Kiev, unde nu mai fusesem de câţiva ani. Am pornit deci într-acolo…

La început, am fost mâhnit că nu nîî se împlinise dorinţa plecării la Ierusalim, însă mai târziu m-am gândit că nimic nu se petrece fără voia lui Dumnezeu. Astfel, m-am liniştit, în nădejdea că Domnul, Iubitor de oameni, va primi năzuinţa mea ca pe o faptă bine plăcută şi nu-mi va lăsa călătoria fără zidire sufletească şi folos duhovnicesc…

Chiar aşa s-a şi întâmplat, căci am întâlnit în calea mea oameni care mi-au descoperit multe lucruri neştiute de mine şi mi-au luminat sufletul întunecat, pe calea spre mântuire… Dacă nevoia nu m-ar fi silit să merg spre Kiev, n-aş fi întâlnit aceşti binefăcători ai sufletului meu.

Peste zi mergeam rugându-mă, iar seara, când mă opream să dorm, citeam Filocalia, pentru întărirea şi trezirea sufletului meu în lupta cu nevăzuţii vrăjmaşi ai mântuirii.

Când mă depărtasem ca la vreo 70 de verste de Odessa, am fost martorul unei întâmplări minunate. În faţa mea călătorea un mare convoi cu mărfuri, compus din vreo treizeci de căruţe, pe care le-am ajuns din urmă. Unul dintre căruţaşii din frunte mergea, ca un vătaf, lângă calul său, iar ceilalţi veneau grămadă în urmă. Drumul nostru trecea pe lângă o apă în care bucăţile de gheaţă sparte de primăvară se învârteau cu un zgomot asurzitor. La un moment dat, căruţaşul din faţă, care era tânăr cu vârsta, şi-a oprit calul, oprind întreaga caravană. Când ceilalţi căruţaşi se apropiară în goană, văzură că flăcăul începu să se dezbrace. L-au întrebat de ce face asta. El răspunse că are o mare dorinţă să se scalde în vâltoare. Miraţi, unii dintre căruţaşi începură să râdă, alţii să-l ocărască, zicând că e nebun; fratele mai mare al tânărului încercă să-l împiedice şi-l îmbrâncea să meargă mai departe. Flăcăul se împotrivea, nevoind să asculte. Câţiva dintre căruţaşii mai tineri, ca să glumească, luară găleţile cu care îşi adăpau caii, le umplură cu apă luată din râu şi începură s-o toarne peste tânărul înfierbântat. Unii îi turnau în cap, alţii după gât, zicând: „Uite, te scăldăm noi!” De-abia îi atinse apa trupul şi flăcăul strigă: „Ah, cât e de bine!” Apoi se aşeză jos, pe pământ, iar tovarăşii de drum turnau mereu. Deodată se întinse şi, în deplină linişte, muri îndată. Toţi s-au înspăimântat, neînţelegând pricina morţii lui. Cei mai în vârstă erau îngrijoraţi, spunând că trebuie anunţate autorităţile; alţii socoteau că aşa i-a fost scris.

Zăbovind vreo oră pe lângă ei, am plecat mai departe. La vreo cinci verste distanţă, am zărit un sat lângă drum şi, intrând în el, am întâlnit un preot bătrân, mergând pe uliţă. Îmi veni gândul să-i povestesc întâmplarea văzută, ca să aud părerea Sfinţiei Sale. Preotul m-a luat cu el acasă şi, istorisindu-i ceea ce văzusem, l-am rugat să-mi lămurească pricina…

- Nu ştiu a-ţi spune mai mult, iubite frate, decât că în natură se petrec multe lucruri minunate şi neînţelese de mintea noastră. Cred că toate acestea se întâmplă doar cu rânduiala lui Dumnezeu, pentru a-i arăta mai limpede omului cârmuirea şi pronia cerească în lume, căci în anumite cazuri e vorba chiar de schimbarea legilor ei în chip nefiresc şi nemijlocit… Eu însumi am fost martorul unui caz asemănător. În apropierea satului nostru este o râpă adâncă şi prăpăstioasă care, nefiind largă, are totuşi o adâncime de vreo zece stânjeni sau chiar mai mult. De te uiţi în jos, te cuprind fiorii. Pentru cei ce merg cu piciorul a fost aruncat peste ea un mic pod. Într-o bună zi, un ţăran din parohia mea, om cu familie şi bunăstare, a simţit, aşa din senin, o dorinţă de nebiruit să se arunce de pe podeţ în râpa cea adâncă. O săptămână întreagă s-a luptat cu acest îndemn lăuntric. În cele din urmă, ţăranul nostru, nemai-putând îndura chinul, s-a sculat de dimineaţă şi, ieşind grabnic din casă, s-a dus şi s-a aruncat în prăpastie. Nişte oameni care l-au auzit gemând au alergat repede la faţa locului şi l-au scos cu mare greutate din râpă. Enoriaşul meu avea amândouă picioarele rupte. Când a fost întrebat de ce făcuse aceasta, a răspuns că, deşi acum îl încerca o mare durere, sufletul său era liniştit că s-a supus chemării misterioase de nestăvilit care îl muncise o săptămână întreagă. Un an întreg a zăcut într-un spital din oraş. Eu îl vizitam şi deseori, văzându-i pe medici în jurul lui, voiam, ca şi tine, să aflu de la ei ceva care să-mi desluşească rostul acestei întâmplări. Medicii mi-au răspuns într-un glas că a fost victima unui atac de „furie”… Când i-am rugat să mă lămurească în mod ştiinţific asupra acestei boli, care sunt cauzele ce îi dau naştere, n-am aflat nimic altceva decât că aceasta este o taină a firii, pe care ştiinţa n-a descoperit-o încă… Eu însă, în ceea ce mă priveşte, le-am atras atenţia că, dacă omul, prins de vârtejul acestei taine a naturii, s-ar îndrepta cu rugăciunea către Dumnezeu şi şi-ar deschide inima în faţa oamenilor buni, atunci „furia” pe care o crede de nebiruit nu şi-ar atinge ţinta. Fapt sigur este că în viaţă se petrec multe întâmplări care scapă judecăţii noastre…

Între timp, afară se întunecase şi eu am rămas să dorm la preot. Dimineaţa, poliţaiul îşi trimise secretarul pentru autorizaţia de înmormântare a răposatului. La autopsie, doctorul n-a găsit nici un semn de nebunie. Dimpotrivă, a spus că moartea lui se datorează unui atac neprevăzut.

- Uite, vezi? îmi spuse preotul, medicina nu poate arăta pricinile care îi împing cu o putere nebiruită pe anumiţi oameni spre apă.

Luându-mi rămas bun de la preot, am plecat mai departe. După ce am mers câteva zile, obosind rău de tot, am ajuns într-un mare târg, numit „Biserica Albă”. Cum se înserase, am început să-mi caut un loc de odihnă. In piaţă am întâlnit un om care părea şi el un călător şi care întreba pe la prăvălii de casa unui anume locuitor. Vă-zându-mă, s-a apropiat de mine şi mi-a zis: „După cum văd, şi tu eşti pelerin. Să mergem împreună, să aflăm unde locuieşte târgoveţul Evreinov. E un bun creştin. Este proprietarul unui han bogat şi primeşte pelerini în casa lui. Uite, am aici şi o notă despre el…” L-am însoţit cu bucurie şi îndată am găsit locuinţa.

Deşi nu l-am aflat pe stăpân acasă, soţia lui, o bătrânică plină de bunătate, ne-a primit cu dragoste şi ne-a condus într-o odaie singuratică de pe cerdac, spre a avea linişte. După ce ne-am spălat şi ne-am odihnit puţin, a venit stăpânul şi ne-a poftit la cină. La masă a deschis discuţia, întrebându-ne cine suntem şi de unde venim. Apoi, nu ştiu cum, a venit vorba despre numele său, Evreinov. Eram curios pentru ce poartă un astfel de nume.

- Vă voi povesti în legătură cu aceasta o întâmplare interesantă, îşi începu el istorisirea. Tatăl meu a fost evreu, născut în oraşul Sklov. Dânsul nutrea o mare ură împotriva creştinilor. Din tinereţe se pregătea să se facă rabin şi învăţa cu osârdie toate minciunile evreieşti pentru combaterea creştinismului. Într-o bună zi, întâmplarea făcu să treacă printr-un cimitir creştin. Acolo el văzu un craniu, care fusese scos probabil dintr-un mormânt de curând săpat. Potrivit cruzimii sale, începu să-şi bată joc de ţeastă: o scuipă, o înjură şi o calcă în picioare. Nemul-tumindu-se cu atât, o ridică de jos şi o înfipse într-un par, aŞa cum grădinarii înfig oase de animale pentru a speria păsările răpitoare. După ce îşi isprăvi bătaia de joc, se duse acasă. În noaptea următoare, i se înfăţişă în vis un om necunoscut care îl învinuia, spunându-i: „Ai îndrăznit să-ţi baţi joc de rămăşiţele mele pământeşti? Eu, care sunt creştin, iară tu, vrăjmaşul lui Hristos?!” Vedenia se repeta de câteva ori pe noapte, alungându-i somnul şi liniştea. Mai târziu, năluca începu să-i joace înaintea ochilor şi în timpul zilei. Auzea şi ziua ecoul vocii, plină de învinuiri. Cu cât trecea timpul, cu atât vedenia se repeta mai des. În sfârşit, când mâhnirea şi spaima îi slăbiseră puterile şi-i stăpâneau sufletul, alergă la rabinii lui, care îndată s-au aşezat pe citit rugăciuni şi dezlegări. Vedenia, departe de a-l lăsa în pace, revenea mai des şi mai năvalnic. Şi cum această încercare sufletească ajunsese cunoscută tuturor, un creştin cu care se împrietenise în afacerile lui negustoreşti îl sfătui să primească credinţa creştină, încredinţându-l că nu se va putea izbăvi prin nimic altceva. Cu toate că tatăl meu nu voia deloc să se boteze, a zis totuşi: „Aş fi bucuros să fac orice, numai să scap odată de vedenia aceasta de neîndurat”. Creştinul, bucurându-se la auzul cuvintelor lui, l-a convins să înainteze o cerere episcopului din localitate, în vederea botezului, spre a fi primit fără întârziere în Biserica creştină. Au scris petiţia împreună, iar tatăl meu, vrând-ne-vrând, a iscălit-o. Din clipa în care cererea a fost semnată, vedeniile au încetat, fără să-l mai tulbure vreodată. Dânsul a fost cuprins de o nespusă bucurie şi, pe deplin liniştit, simţind o înflăcărată credinţă în Iisus Hristos, a mers îndată la episcop, i-a povestit cele petrecute şi i-a mărturisit din toată inima că vrea să se boteze. După ce învăţă dogmele credinţei creştine, se boteză cu multă râvnă, apoi plecă acasă, în localitatea aceasta, unde se

căsători cu mama mea, care era bună creştină şi cu care a trăit o viaţă plăcută lui Dumnezeu şi plină de evlavie. A fost milostiv cu săracii, iar pe patul de moarte, după ce îmi dădu frumoase poveţe în privinţa aceasta, mi-a lăsat porunca şi binecuvântarea de a-i milui pe cei lipsiţi. Iată de ce mă numesc Evreinov!

Am ascultat istorisirea cu evlavie şi smerenie, gân-dindu-mă în sinea mea: „Doamne, Dumnezeul meu! Cât de milostiv este Domnul nostru Iisus Hristos şi cât de mare e iubirea Lui! Ce felurite sunt căile pe care El aduce la Sine pe păcătoşi şi cu câtă înţelepciune întoarce întâmplările de mică însemnătate în călăuze spre lucruri mari! Cine ar fi putut bănui că gluma răutăcioasă a unui evreu, săvârşită asupra unui os de mort, îi va sluji drept punte de trecere spre adevărata cunoaştere a lui Iisus Hristos, luminându-l spre viaţa duhovnicească?”

După cină, am mulţumit lui Dumnezeu şi stăpânului casei, apoi ne-am retras în odaia noastră, la odihnă. Pentru că nu ne era somn, am mai stat de vorbă. Printre altele, tovarăşul meu de drum îmi spuse că e negustor în Moghilev. Trăise doi ani în Basarabia, într-o mănăstire de acolo, de unde plecase expirându-i termenul buletinului. Acum mergea în satul natal, ca să-şi scoată actul trebuincios intrării pentru totdeauna în mănăstire. Lăuda mănăstirile de acolo, tipicul, rânduiala şi viaţa aspră a multor călugări bătrâni îmbunătăţiţi. Mai mult, mă asigură că mănăstirile din Basarabia, în comparaţie cu cele ruseşti, se deosebesc ca cerul de pământ. Mă îndemnă să plec şi eu în Basarabia.

În timpul convorbirii fu adus în odaia noastră al treilea oaspete. Era un plutonier suspendat din rândurile armatei pe un anumit timp. Acum pleca acasă în concediu.

Întrucât dânsul era foarte obosit de cale, ne-am rugat cu toţii, apoi ne-am culcat. Sculându-ne dis-de-dimineaţă, ne-am făcut pregătirile de drum. Dar, în clipa în care voiam să ne ducem să-i mulţumim stăpânului, am auzit clopotele care vesteau începutul utreniei. Împreună cu negustorul ne-am zis: „Să plecăm fără să intrăm în biserica lui Dumnezeu, o dată ce am auzit această bunavestire? Ar fi mai bine să stăm până la sfârşitul utreniei, apoi să călătorim cu mai multă bucurie”. Am hotărât aşa, ba l-am chemat şi pe plutonier cu noi. El însă ne-a răspuns: „Ce putere are rugăciunea unui drumeţ? Şi-apoi ce-i foloseşte lui Dumnezeu de vom sta în biserică? E mai bine să ajungem acasă şi să ne rugăm acolo. Dacă voiţi, duceţi-vă, eu însă îmi văd de drum. În timpul cât veţi sta la utrenie eu voi face vreo cinci verste, căci tare mi-e dor să ajung mai repede acasă…” La aceste cuvinte, negustorul zise: „Bagă de seamă, frate, nu căuta să ghiceşti de mai înainte ceea ce va rândui Dumnezeu!”

Aşa că noi am intrat în biserică, iar plutonierul a pornit la drum. Am stat până la sfârşitul utreniei, apoi ne-am înapoiat în odaie şi am început să ne pregătim traistele. Când să plecăm, ce să vezi? Gospodina casei aduce samovarul şi ne spune: „încotro? Luaţi mai întâi câte un pahar de ceai şi apoi staţi la masă cu noi! Credeţi că vă lăsăm să plecaţi flămânzi?” Şi am rămas. Dar nu trecu nici o jumătate de oră şi, în timp ce noi stăm lângă samovar, intră deodată în fuga mare, gâfâind, plutonierul.

- M-am întors cu amărăciune dar şi cu bucurie.

- Ce s-a întâmplat? îl întrebarăm noi.

- Îndată după despărţire, îmi venise gândul să intru în cârciumă ca să-mi schimb banii şi să beau un păhărel de votcă, să pot merge mai uşor la drum. Cum am intrat, rni-am schimbat banii şi am zburat ca un vultur pe cale. După ce am făcut vreo trei verste mi-a venit să număr banii, ca să mă încredinţez dacă nu m-a înşelat cârciumarul. M-am aşezat alături de drum, am scos portofelul, am numărat şi am văzut că banii sunt toţi. Deodată însă, îmi amintii de buletinul pe care îl purtam în acelaşi buzunar. Nicăieri! Dau de notele mele şi de bani, dar de buletin deloc. Atunci m-am speriat atât de tare, încât îmi părea că îmi pierdusem capul. În mintea mea străfulgera un gând: „A căzut din buzunar când îmi schimbam banii la cârciumă. Trebuie să dau fuga înapoi.” Fug, fug, însă din nou mă cuprinde mâhnirea: „Dar dacă nu e acolo? Câtă suprărare îmi va pricinui lipsa lui!” Ajuns în grabă mare, îl întreb pe cârciumar. El însă îmi răspunse că n-a văzut nimic. Din nou a pus stăpânire pe mine tristeţea. Am început să caut şi să scormonesc prin locurile prin care am stat. Şi ce să vezi? Spre norocul meu, am găsit buletinul, aşa cum era învelit, tăvălit pe podele, printre paie şi gunoaie, călcat în picioare şi murdar de noroi. Slavă Domnului! Deşi pentru felul cu care voi prezenta buletinul voi fi bătut, totuşi n-are nici o importanţă. Cel puţin voi călători spre casă, înapoi, cu obraz curat. Cât despre vizita pe care v-am făcut-o acum, trebuie să vă spun că, în timp ce fugeam cuprins de groază, m-am ros la picior până la carne vie, aşa încât mi-e cu neputinţă să mai merg şi, de aceea, am venit să vă cer puţină untură ca să-mi ung şi să-mi leg rana.

- Vezi, frate? Asta ţi s-a întâmplat pentru că n-ai vrut să ne asculţi şi să mergi cu noi ca să te rogi, începu vorba negustorul. Uite, tu ai vrut să te duci departe înaintea noastră şi, dimpotrivă, te-ai întors tot la noi, ba încă şi Şchiop. Nu ţi-am spus să nu cauţi să ghiceşti de mai înainte ceea ce va rândui Dumnezeu? Vezi în ce fel s-au întors lucrurile? Şi nu ţi-a fost de ajuns că nu te-ai dus la biserică, ci ai mai spus şi vorbe nesocotite, zicând: „Ce va câştiga Dumnezeu dacă noi ne vom ruga?” Asta, frate, nu e bine… Sigur că Dumnezeu nu are nevoie de păcătoasa noastră rugăciune, totuşi, din dragostea Lui pentru noi, Se bucură când ne rugăm. Şi nu numai rugăciunea sfinţită, pe care însuşi Duhul Sfânt o mijloceşte şi o deşteaptă în noi este plăcută Lui – de vreme ce El însuşi ne-o cere poruncindu-ne: „Petreceţi întru Mine şi Eu întru voi” -, ci în faţa Lui este de mare preţ orice faptă, chiar dacă pare mică, orice intenţie, orice îndemn şi orice gând ce se săvârşesc pentru El şi se îndreaptă spre slava Lui şi spre mântuirea noastră. El ne răsplăteşte din belşug pentru toate acestea, potrivit nemărginitei Sale milostiviri. Iubirea lui Dumnezeu ne răsplăteşte prin binefacerile Sale de mii de ori mai mult decât merităm. Dacă tu vei face pentru Dumnezeu ceva de valoarea unui bănuţ, El te va răsplăti cu un ban de aur. Dacă tu nu vei face nimic altceva decât să-ţi pui în gând să mergi la Tatăl, El de îndată îţi va ieşi în întâmpinare. Tu vei rosti un cuvânt scurt şi uscat, zicând: „Primeşte-mă! Miluieşte-mă!”, în timp ce El te va îmbrăţişa şi te va săruta. Iată câtă dragoste are Tatăl ceresc pentru noi, nevrednicii! Şi El se bucură chiar de fiecare mişcare, oricât de mică ar fi, ce are drept ţintă mântuirea noastră. Tu îţi închipui că nu vei adăuga nimic la slava lui Dumnezeu şi la folosul sufletului tău dacă te vei ruga puţin şi pe urmă te vei afla iarăşi risipit; sau dacă vei săvârşi vreo faptă bună, cât de neînsemnată, dacă, de pildă, vei citi o rugăciune, vei face cinci sau. zece metanii, vei suspina din adâncul inimii şi vei chema Numele lui Iisus Hristos sau vei descoperi în tine un gând bun, sau vei avea plăcerea să citeşti o carte de suflet folositoare, sau te vei înfrâna de la mâncare, sau vei suferi o mică ocară în tăcere… Tu îţi închipui că toate acestea nu sunt de ajuns pentru o mântuire desăvârşită şi că ele ar fi fapte în urma cărora nu culegi nici un rod. Nu! Nici una dintre aceste fapte nu se pierde în zadar. Toate vor fi numărate de ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu şi vor primi o însutită răsplată, nu numai în viaţa veşnică, ci chiar în viaţa de aici. Acest lucru îl întăreşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur. „Nici o faptă bună, zice el, oricât de neînsemnată ar fi, nu va fi trecută cu vederea de Dreptul Judecător. Dacă păcatele sunt cercetate într-un chip atât de amănunţit, încât ni se va cere răspuns pentru cuvinte, pentru dorinţe şi pentru gânduri, atunci cu atât mai mult faptele cele bune, oricât de mărunte ar fi, vor fi numărate cu o deosebită băgare de seamă şi vor fi socotite drept un merit al nostru în faţa Judecătorului Cel preaplin de dragoste.”

Să-ţi povestesc, ca pildă, o întâmplare cunoscută de mine însumi acum un an. Într-o mănăstire din Basarabia, unde am stat o vreme, se afla un călugăr bătrân, cu viaţă îmbunătăţită. Într-o bună zi, îi veni o ispită: pofti un peşte uscat. Şi, cum în acea vreme nu-l putea găsi în mănăstire, se gândi să se ducă la piaţă şi să cumpere… Mult timp s-a luptat el cu acest gând, cugetând în sinea lui că un călugăr trebuie să se mulţumească cu masa frăţească, de obşte, şi să fugă pe toate căile de iubirea de plăceri. Ba, mai mult, un călugăr săvârşeşte o grea sminteală şi necuviinţă când merge prin mijlocul mulţimii de oameni ce se află în piaţă. Războiul vrăjmaşului îi birui judecata Şi el, prizonier al propriei sale dorinţe, se duse să-şi cumpere peşte. Ieşind din chilie şi mergând pe străzile oraşului, băgă de seamă că din mâinile lui lipsesc metaniile, şi atunci începu să se gândească: „Cum mă voi duce asemenea unui ostaş fără sabie? Nu e cuviincios, ba chiar mirenii înşişi mă vor osândi când mă vor întâlni şi se vor sminti văzând un călugăr fără metanii!” Voia să se întoarcă, dar, băgând mâna în buzunar, le găsi. Atunci le scoase, îşi făcu cruce, le prinse de mână şi-şi continuă calea liniştit. Apropiindu-se de piaţă, a văzut lângă o tarabă un cal înhămat la un car plin de butoaie mari. Spe-riindu-se de ceva, calul o rupse la goană din toate puterile, în fuga lui, sări peste călugăr şi, lovindu-l la umăr, îl trânti la pământ, fără să-l rănească însă grav. La vreo doi paşi distanţă, carul se răsturnă şi se zdrobi. Sculându-se repede de jos, se miră cum l-a păzit Dumnezeu de nu a căzut carul mai înainte numai cu o singură secundă, căci s-ar fi ales praful de el. Fără să se gândescă mai departe la această întâmplare, el cumpără peştele, se întoarse, îl mancă şi, după ce-şi făcu rugăciunea, se culcă să doarmă… În somnul său uşor i se arătă un bătrân necunoscut, cu înfăţişare plăcută, care-i spuse:

„Ascultă, eu sunt apărătorul acestui locaş şi vreau să te înţelepţesc, ca să înţelegi şi să ţii minte pilda ce ţi-am dat acum… Priveşte: lupta slabă pe care ai dus-o cu plăcerile simţurilor şi lenea în nevoinţa ta de a te înţelege cu tine însuţi şi de a te aduce jertfă pe tine însuţi i-au dat prilej vrăjmaşului să se apropie de tine şi să-ţi pregătească această întâmplare pierzătoare, care a explodat înaintea ochilor tăi. Îngerul tău păzitor, prevăzând acest lucru, ţi-a dat gândul ca să te rogi şi să-ţi aminteşti de metanii. Şi pentru că tu ai primit acest gând, l-ai ascultat şi l-ai vădit prin faptă, ai scăpat din ghearele morţii. Vezi cât de mari sunt iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi răsplata Lui plină de dărnicie pentru o mică întoarcere la El?”

După ce isprăvi aceste cuvinte, moşul plecă repede din chilie, călugărul îi făcu o închinăciune până la pământ şi apoi se trezi, însă nu în pat, ci pe pragul uşii, cu mâinile întinse şi în genunchi. A povestit aceasta fără multă zăbavă, spre folosul sufletesc al multora, printre care eram şi eu.

Dragostea lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii, nu are margini! Nu e minunat cum pentru un lucru atât de mărunt, că a scos din buzunar metaniile, le-a prins de mână şi a chemat o singură dată Numele lui Dumnezeu, pentru o faptă atât de mică i se dă omului în schimb însăşi viaţa?! Iar în balanţa soartei omeneşti, o scurtă clipă în care e chemat Numele lui Iisus Hristos precumpăneşte multe ceasuri irosite în lenevire…! Vezi, frate, cât e de puternică rugăciunea şi cât e de tare Numele lui Iisus Hristos chemat de noi?! In acest caz, cu adevărat, în schimbul unui singur ban, Dumnezeu l-a răsplătit pe călugăr cu un galben… În Filocalie, Sfântul Ioan Carpatul spune că atunci când chemăm Numele lui Iisus în rugăciune şi zicem: „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, la fiecare cerere răspunde glasul tainic al lui Dumnezeu: „Fiule, iartă-ţi-se păcatele tale…!” Şi tot el spune în continuare că, atunci când rostim rugăciunea, nu ne deosebim întru nimic de sfinţi, de cuvioşi şi de mucenici, căci, după cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, „rugăciunea, chiar când e rostită de noi, cei plini de păcate, ne curăţă numaidecât”. Mare e mila lui Dumnezeu pentru noi, iar noi, păcătoşii şi lăsătorii, nu voim să-I dăm nici măcar o jumătate de ceas drept mulţumită şi înlocuim vremea rugăciunii, care e mai însemnată decât orice, cu grijile şi interesele vieţii, uitând de Dumnezeu şi de datoria noastră! Aşa că, nu arareori, dau peste noi necazurile şi năpastele, pe care le hotărăşte Pronia plină de dragoste a lui Dumnezeu spre a ne înţelepţi şi a ne întoarce spre Tatăl ceresc.

Când negustorul îşi termină cuvântul, eu i-am spus:

- Cât de mult mi-ai îndulcit păcătosul suflet! Drept recunoştinţă, îţi fac o închinăciune până la pământ.

Auzind aceste cuvinte, el se întoarse către mine şi-mi spuse:

- Îţi plac istorioarele duhovniceşti! O să-ţi citesc îndată ceva asemănător. Am aici, la mine, o carte pe care o socot drept tovarăşul meu de drum. Se numeşte „Agapia” sau „Mântuirea păcătoşilor”. In ea se află descrise multe întâmplări minunate.

O scoase din buzunar şi începu să citească o prea frumoasă istorioară, despre un oarecare om evlavios, Agatonie. Acesta fusese învăţat încă din copilărie de pioşii săi părinţi să rostească în fiecare zi, în faţa icoanei Maicii Domnului, rugăciunea: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te…” şi celelalte. O spunea zilnic. Mai târziu, ajungând bărbat împlinit, începu să ducă o viaţă de sine stătătoare şi, năpădindu-l grijile şi interesele vieţii, rostea din ce în ce mai rar rugăciunea învăţată de la părinţi, iar în cele din urmă o părăsi de tot. Într-o seară, a primit în casa lui un pelerin, care i-a spus că e pustnic în Tebaida şi că a avut o vedenie în care i se poruncea să meargă la Agatonie ca să-l mustre pentru că a părăsit rugăciunea Maicii Domnului. Agatonie îi spuse atunci că pricina pentru care a lăsat rugăciunea este că, deşi mulţi ani a rostit această rugăciune, n-a aflat nici un folos. Atunci pustnicul îi zise:

„Aminteşte-ţi, orbule şi nerecunoscătorule, de câte ori ţi-a ajutat această rugăciune scăpându-te de nevoi! Aminteşte-ţi cum, pe când erai încă băieţandru, ai scăpat de la înec într-un chip minunat! Adu-ţi aminte cum o boală molipsitoare i-a dus la groapă pe mulţi dintre vecinii tăi, iar tu ai rămas nevătămat! îţi aminteşti cum, călătorind odată cu un prieten, aţi căzut amândoi din căruţă? El şi-a frânt piciorul, iar tu n-ai suferit nimic. Nu ştii oare că un tânăr, pe care-l cunoşti şi care era sănătos, zace acum slăbit de boală, iar tu eşti sănătos şi nu simţi nici o durere?”

Amintindu-i de multe alte fapte minunate, în cele din urmă i-a spus lui Agatonie: „Toate aceste nenorociri au fost alungate de la tine prin Acoperământul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru scurta ta rugăciune zilnică. Continuă dar să te rogi mai departe şi nu lăsa această rugăciune ce se face spre slava împărătesei Cerului, atâta timp cât încă nu eşti părăsit de Ea.”

Isprăvind cititul, am fost aşezaţi la masă. Apoi, întăriţi, i-am mulţumit stăpânului casei şi am plecat fiecare pe drumul său.

Timp de cinci zile, mi-am amintit istorioarele pe care le auzisem de la evlaviosul negustor din Biserica Albă. Apropiindu-mă de Kiev, am simţit la un moment dat, aşa din senin, un fel de greutate, o slăbiciune şi un stol întreg de gânduri negre. Mă rugam greu de tot; mă năpădise un fel de trândăvie. Dorind să mă odihnesc, mi-am îndreptat paşii spre o pădurice şi un zăvoi ce se aflau în apropierea drumului. Am căutat un loc potrivit în dosul unui tufiş, unde, liniştit şi singur, să pot citi Filocalia, pentru a-mi întări slabele puteri duhovniceşti şi pentru a-mi linişti sufletul răscolit de o teamă fără temei. Într-un loc netulburat de nimeni, am început să-l citesc pe Cuviosul Casian Romanul, în partea a patra a Filocaliei, unde este vorba de cele opt gânduri. Timp de o jumătate de ceas am citit astfel cu multă bucurie. Deodată, aruncându-mi privirea spre inima pădurii, am văzut un om stând nemişcat în genunchi. M-am bucurat, gândindu-mă că se roagă lui Dumnezeu, şi am reînceput să citesc. După o oră, sau chiar mai mult, m-am uitat din nou la omul necunoscut. Stătea în aceeaşi poziţie, nemişcat, în genunchi. Aceasta privelişte mi-a umplut inima de umilinţă. Mă gândeam: cât de evlavioşi sunt unii dintre robii lui Dumnezeu! Când cugetam la aceste lucruri, omul care se ruga căzu deodată la pământ, fără să se mai mişte. M-am mirat şi, deoarece stând cu spatele nu-i văzusem faţa, dorind să-l văd, m-am ridicat. Când m-am apropiat, l-am aflat cuprins de un somn uşor. Părea un flăcău de la ţară, în vârstă de vreo douăzeci şi cinci de ani, cu faţa curată şi trăsături regulate, puţin palid. Îmbrăcat într-un caftan ţărănesc şi încins la mijloc cu o frânghie, au mai avea nimic la el, nici traistă, nici toiag. Auzind zgomotul paşilor mei, se deşteptă şi se ridică de jos. Era un ţăran care lucrase pe moşia unui boier; era din gubernia Smolensk şi venea de la Kiev.

- Şi unde te duci acum? îl întrebai.

- Nici eu nu ştiu, răspunse el, unde mă va duce Dumnezeu.

- Eşti plecat de mult de la curtea boierului?

- Da, sunt cinci ani de atunci.

- Şi unde ai trăit până acum?

- Am umblat pe la diferite locuri sfinte, pe la mănăstiri şi pe la biserici, căci acasă nu mai am cu ce trăi. Sunt orfan de părinţi, iar pe deasupra sunt şi şchiop. De aceea rătăcesc în lumea largă.

- Te-a învăţat vreun om credincios să umbli astfel pe la locuri sfinte, şi nu fără de căpătâi prin lume?

- Nu, răspunse el, încă din copilărie, din pricina stării mele de orfan, am fost cioban în satul meu, unde, timp de vreo zece ani, toate lucrurile au mers bine. Dar într-o bună zi, după ce mânasem turma în sat, n-am băgat de seamă că lipsea cea mai bună oaie, a primarului din comună. Acesta era un ţăran rău şi fără omenie. De îndată ce sosi pe înserate acasă, văzând că îi lipseşte oaia, veni în goana mare la mine, începu să mă ocărască şi să mă ameninţe: „Te voi bate, răcnea el, până te voi omorî, îţi voi rupe mâinile şi picioarele.” Fiindcă îl ştiam aşa de rău, m-am dus să caut oaia prin locurile pe unde păs- cusem turma în timpul zilei. Am căutat-o până după miezul nopţii, dar n-am găsit nici măcar urma ei. Întrucât era toamnă, noaptea era foarte întunecoasă. De îndată ce am intrat în adâncul pădurii de nepătruns, s-a dezlănţuit o furtună atât de puternică, încât se clătinau toţi copacii, în depărtare se auzea urletul unor lupi şi mi se făcuse părul măciucă. Cu cât mă afundam mai adânc în codrul sălbatic, cu atât toate lucrurile din jur mi se păreau mai înfricoşătoare. Atunci am căzut în genunchi, mi-am făcut cruce şi am strigat din toate puterile mele: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” De îndată ce am rostit aceste cuvinte, sufletul mi s-a uşurat în aşa măsură, încât ai fi zis că nici o tristeţe n-a umbrit vreodată inima mea; acum mă simţeam aşa de bine, încât mi se părea că îmi luasem zborul spre înălţimea cerului… De bucurie am început să rostesc neîncetat această rugăciune. Acum nu-mi mai amintesc câtă vreme a ţinut furtuna şi cum a trecut noaptea; ştiu însă că atunci când mi-am revenit în simţiri se făcuse ziuă, iar eu stăteam în genunchi, în acelaşi loc. M-am sculat, aşadar, liniştit şi, negăsind oaia, m-am îndreptat spre casă. Inima mea, care tresaltă mereu de bucurie, ardea să spună rugăciunea. Primarul, văzând că mă întorc fără oaie, m-a bătut atât de cumplit, încât m-a lăsat aproape mort. Atunci mi-a scrântit şi piciorul. Şase săptămâni am zăcut aproape nemişcat. Ştiam un singur lucru: că spun rugăciunea, iar ea mă mângâie, încet, încet, m-am refăcut şi am început să umblu prin lume. Şi, cum mi-era destul de urât să mă tot ciocnesc mereu de oameni şi să tot păcătuiesc, am început să călătoresc pe la locurile sfinte şi prin păduri. Aşa pribegesc de cinci ani.

Mă bucuram cu duhul că Domnul m-a învrednicit să văd un om plin de dar. Apoi l-am întrebat:

- Acum te ocupi stăruitor cu această rugăciune?

- Nu pot trăi fără ea, răspunse dânsul. Cum îmi amintesc ce bine mă simţeam în pădure, mi se pare că o mână nevăzută mă împinge în genunchi şi încep să mă rog. Nu ştiu dacă e bine primită păcătoasa mea rugăciune, căci, în timpul când mă rog, uneori simt o mare bucurie, care nu ştiu de unde vine, încerc un simţământ de uşurinţă şi de veselă linişte, iar alteori sunt cuprins de greutate, de plictiseală şi de deznădejde. Cu toate acestea, am dorinţa să mă rog necontenit, până la moarte.

- Nu te întrista, iubite frate! Orice am simţi în vremea rugăciunii, fie uşurinţă, fie greutate, toate sunt bune, toate sunt plăcute lui Dumnezeu şi toate duc spre mântuire. Aşa învaţă Sfinţii Părinţi. Nici o rugăciune, bună sau rea, nu este pierdută înaintea lui Dumnezeu. Uşurinţa, căldura şi dulceaţa ne arată că Dumnezeu ne răsplăteşte şi ne mângâie pentru această nevoinţă, iar greutatea, întunecimea, uscăciunea dovedesc că Dumnezeu ne curăţă şi ne întăreşte sufletul, iar, prin această folositoare răbdare, îl mântuie, pregătindu-l cu toată smerenia să guste viitoarea dulceaţă duhovnicească. Ca să-ţi dovedesc cele spuse, uite, o să-ţi citesc un cuvânt din Sfântul Ioan Scărarul.

Am găsit îndată cuvântul şi i l-am citit. El l-a ascultat cu luare-aminte şi cu plăcere, apoi mi-a mulţumit frumos pentru cuvânt şi, în acest chip, ne-am luat rămas bun. El s-a îndreptat întins spre inima pădurii, iar eu, ieşind la drum, mi-am continuat calea, mulţumind lui Dumnezeu că m-a învrednicit pe mine, păcătosul, să primesc o astfel de zidire duhovnicească.

Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns în Kiev. Cea dintâi şi cea mai însemnată dorinţă a fost să postesc, să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine. Am tras lângă Lavră, ca să-mi fie mai lesne a ajunge la biserică. M-a primit un bătrân bun, cazac de neam. Trăia singur şi m-am bucurat de multă linişte şi tăcere în locuinţa lui.

M-am pregătit pentru spovedanie, gândindu-mă să-mi mărturisesc păcatele cât se poate de amănunţit. Ca urmare, am început să-mi amintesc toate păcatele mele, săvârşite încă din cea mai fragedă tinereţe. Ca să nu le uit, m-am apucat să le categorisesc şi să le scriu pe o coală mare de hârtie.

Am aflat că în pustietatea Kitaev, la şapte verste distanţă de Kiev, se nevoieşte un duhovnic foarte înţelept şi cu dreaptă socoteală. Se mai povestea că oricine se spovedeşte la el dobândeşte un duh umilit şi se întoarce folosit, plin de o mare pace sufletească. M-am bucurat mult şi, fără multă zăbavă, m-am dus la el. După ce am primit câteva sfaturi şi după ce am stat puţin de vorbă, i-am dat foaia ca s-o cerceteze. Citind-o, duhovnicul mi-a zis:

- Iubite prieten, ai scris aici multe lucruri de prisos. Iată ce trebuie să ştii:

1. La spovedanie nu trebuie să repeţi acele păcate de care te-ai căit mai înainte, de care ai fost dezlegat şi pe care nu le-ai mai săvârşit. Altminteri, asta ar însemna o neîncredere în puterea tainei ce se săvârşeşte la spovedanie.

2. Nu trebuie să-ţi aminteşti de alte persoane cu care ai venit în atingere în clipa când ai făptuit păcatele, ci să te osândeşti numai pe tine. Sfinţii Părinţi opresc pe credincioşi să-şi spună păcatele în toate amănuntele, ci numai să le recunoască în general, pentru ca nu cumva, luându-le pe fiecare în parte, să dea prilej de sminteală atât sufletului său, cât şi duhovnicului.

3. Tu ai venit să te pocăieşti şi totuşi nu te căieşti de păcatele tale, fiindcă nu ştii cum trebuie să te pocăieşti, adică îţi săvârşeşti pocăinţa în chip rece şi indiferent.

4. Tu ai înşirat toate mărunţişurile, iar ceea ce este mai însemnat ai scăpat din vedere. Nu ţi-ai mărturisit cele mai grele păcate. N-ai recunoscut şi n-ai notat că tu nu iubeşti pe Dumnezeu, că urăşti pe aproapele, că nu crezi în cele ce spune cuvântul Domnului şi eşti plin de mândrie şi de slavă deşartă. În aceste patru păcate se cuprinde toată prăpastia de răutăţi şi toată stricăciunea noastră sufletească. De fapt, ele sunt rădăcinile din care răsar toate vlăstarele căderii noastre în diferite păcate.

Când am auzit aceste cuvinte, am rămas uimit.

- Cuvioase părinte, i-am spus eu, cum s-ar putea oare să nu-L iubim pe Dumnezeu, Făcătorul şi Purtătorul nostru de grijă?! în ce mai putem crede, dacă nu în cuvântul Domnului, căci în El se află tot adevărul şi toată sfinţenia?! Cât despre aproapele, eu nu-i doresc decât binele. Şi pentru ce l-aş putea urî? N-am cu ce mă trufi, căci, pe lângă păcatele mele fără de număr, nu am nimic vrednic de laudă. Şi cum aş mai putea umbla după plăceri şi pofte eu, care sunt atât de sărac şi bolnăvicios?! Desigur, dacă aş fi fost învăţat sau bogat, atunci, fără îndoială, m-aş fi simţit vinovat de toate câte mi le-aţi spus.

- Iartă-mă, iubite, dar ai înţeles atât de puţin din câte ţi-am explicat! Cum să te lămuresc mai bine?! Uite, îţi dau o scriere după care eu însumi mă spovedesc. Citeşte-o şi vei vedea limpede că tot ceea ce ţi-am spus este adevărat.

Duhovnicul mi-a dat hârtia, iar eu am început s-o citesc:

Spovedania omului lăuntric sau Calea care duce la smerenie

Întorcându-mă, cu toată luarea-aminte, înăuntrul sufletului meu şi luând seama la mersul omului nevăzut, mă încredinţez din experienţă că nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste pentru aproapele, nu cred în nimic din cele ce ţin de religie şi sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate aceste păcate grele le găsesc într-adevăr în mine, atunci când îmi cercetez în chip amănunţit simţurile şi faptele mele:

1. Nu-L iubesc pe Dumnezeu. Căci, dacă L-aş iubi, m-aş gândi mereu la El cu o bucurie pofnită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar aduce în suflet o plăcere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mult mai des şi cu mai multă desfătare la cele pământeşti, pe câtă vreme cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuieşte decât greutate şi uscăciune. Dacă L-aş iubi, atunci convorbirea cu El, care se săvârşeşte în vremea rugăciunii, m-ar hrăni, m-ar mulţumi şi m-ar duce către o neîntreruptă legătură cu El. Dimpotrivă, eu nu numai că nu mă desfăt în rugăciune, ci simt o greutate tocmai în timpul când mă rog: mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina trândăviei şi sunt gata să mă îndeletnicesc, cu mai multă plăcere, cu orice alt lucru mai mărunt, numai ca să scurtez sau să pun capăt rugăciunii.

În ocupaţiile mele deşarte timpul trece pe neobservate, dar în îndeletnicirile cu lucrurile dumnezeieşti, când mă aflu în prezenţa Lui, orice ceas mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva se gândeşte neîncetat, în tot cursul zilei, numai la fiinţa care îi este dragă. Şi-o închipuie, îşi face griji pentru ea şi, în orice îndeletnicire, scumpul său prieten nu-i iese din gânduri. Pe câtă vreme eu, în timpul celor douăzeci şi patru de ore, de abia dacă găsesc un ceas ca să mă cufund în adâncurile cugetării de Dumnezeu şi să mă înflăcărez de dragostea Lui. Iar restul de douăzeci şi trei de ceasuri le aşez cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul idolilor patimilor mele!… În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre chestiunile neînsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, simt plăcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Şi chiar atunci când, uneori, sunt atras, ne-vrănd, spre convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la conversaţiile care îmi măgulesc patimile. Sunt stăpânit de o neobosită curiozitate să aflu ceva nou în legătură cu dispoziţiile guvernului şi cu evenimentele politice. Sunt biruit de dorinţa să dobândesc cât mai multe cunoştinţe în ştiinţele lumii, în artă, în economie, în timp ce învăţăturile Legii Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie nu lasă nici o urmă în mine, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea socot că toate aceste îndeletniciri, departe de a fi nişte ocupaţii de seamă în viaţa unui creştin, nu sunt decât nişte chestiuni lăturalnice şi de prea mică însemnătate, de care ar trebui să mă ocup numai în timpul liber, când nu am altceva mai bun de făcut.

Apoi, dacă dragostea de Dumnezeu se cunoaşte după împlinirea poruncilor Lui – căci El însuşi spune: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele “, iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci îmi dau prea puţină silinţă să le împlinesc -, atunci trebuie să recunosc cu adevărat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu… Aceasta o întăreşte şi Sfântul Vasile cel Mare, când spune: „Dovada că omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său este faptul că el nu îndeplineşte poruncile Lui.”

2. Nu am dragoste pentru aproapele, căci departe de a mă hotărî, potrivit Evangheliei, să-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici măcar cinstea, fericirea sau liniştea în folosul fratelui meu. Dacă l-aş iubi ca pe mine însumi, aşa cum porunceşte Evanghelia, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple şi pe mine de bucurie. Pe câtă vreme eu, după ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu mă întristez, nu-mi frâng inima de durere, ci stau nepăsător sau, ceea ce e o vină şi mai mare, simt parcă o plăcere când aud astfel de istorisiri. Pe deasupra, nu acopăr cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci le răspândesc şi le osândesc.

Bunăstarea, cinstea şi fericirea lui nu mă înveselesc ca şi cum ar fi ale mele proprii, ci, ca orice lucru cu desăvârşire străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ de bucurie, ci, dimpotrivă, stârnesc în inima mea un fel de zavistie sau chiar dispreţ.

3. Nu cred în nimic din cele propovăduite de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă aş fi fost cu adevărat încredinţat şi aş fi avut o credinţă tare că, fără nici o îndoială, dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, cu o anumită răsplată pentru faptele săvârşite pe pământ, atunci m-aşfi gândit fără încetare la ceea ce mă aşteaptă. Un simplu gând spre nemurire m-arfi înspăimântat şi mi-aşfi trăit viaţa aceasta ca un pribeag, care e mereu gata să intre în patria cerească. Dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşitul vieţii de aici îl socot cape capătul existenţei mele. Uneori, un gând tainic se cuibăreşte în mintea mea: cine ştie ce poate fi după moarte? Şi chiar dacă spun că eu cred în nemurire, o zic numai cu mintea, iar inima rămâne într-o puternică încredinţare în cele vremelnice, ceea ce o dovedesc făţiş toate faptele mele şi necontenita grijă pentru o mai bună întocmire a vieţii mele trupeşti. Dar dacă Sfânta Evanghelie, care este cuvânt dumnezeiesc, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă, m-aşfi ocupat mereu de ea, m-aşfi desfătat cu citirea ei, ba chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi deşteptat în mine o adâncă evlavie, înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt cuprinse în paginile ei m-arfi umplut de bucurie, iar eu m-aşfi desfătat cu învăţăturile Legii Domnului zi şi noapte, m-aş fi hrănit cu ele cum te hrăneşti cu pâinea cea de toate zilele şi aş fi purces din toată inima la împlinirea pravilelor ei. Nimic din cele pământeşti n-ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre. Şi, cu toate acestea, chiar dacă mai ascult sau mai citesc din când în când cuvântul Domnului, o fac fie la nevoie, fie dintr-o curiozitate ştiinţifică. Şi, fiindcă în asemenea împrejurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare-aminte în duhul Evangheliei, simt că mă cuprind o uscăciune, o lipsă de interes şi, ca şi cum m-aş afla în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici o roadă şi sunt gata, ba chiar bucuros, s-o schimb pe orice carte lumească, pe care o citesc cu mai multă plăcere şi în care găsesc mai multe lucruri pline de noutate şi de interes.

4. Sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate faptele mele dovedesc următorul lucru: ori de câte ori găsesc în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, ca să mă proslăvesc în faţa altora sau să mă îndulcesc în lăun-trulmeu. Deşi, în afară, arăt o oarecare smerenie, totuşi în sinea mea îmi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri şi mă socot, faţă de ceilalţi, cel mai bun sau, cel puţin, nu mai rău decât ei. Dacă văd la mine un neajuns, caut să mi-l îndreptăţesc, să-l acopăr cu o aparentă necesitate sau nevinovăţie. Mă supăr pe cei care nu mă respectă şi îi socotesc nişte nepricepuţi, care nu ştiu să preţuiască oamenii. Mă laud cu binefacerile mele, cârtesc şi mă bucur de nenorocirile vrăjmaşilor mei, iar înfrângerile suferite în lucrările începute de mine mă necăjesc. Şi, chiar atunci când îmi dau silinţa să fac ceva bun, am în vedere ori lauda, ori folosul meu trupesc, ori mângâierea ce vine din partea lumii. Într-un cuvânt, eu cioplesc mereu în mine însumi un idol propriu, în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate faptele mele fie o plăcere pentru simţuri, fie o hrană pen-tru patimile şi poftele mele iubitoare de desfătări.

Din toate cele înşirate până aici, văd că sunt mândru, neînfrânat, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urător de aproapele. Ar putea fi o stare mai păcătoasă decât aceasta? Starea duhurilor întunericului e mai bună decât a mea, căci dracii, chiar dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu, îl urăsc pe om, trăiesc şi se hrănesc cu mândrie, cel puţin, însă, cred şi se cutremură. Dar eu? Poate exista oare o soartă mai grea decât cea care mă aşteaptă? Şi pentru care alte pricini hotărârea judecăţii va fi aspră, dacă nu pentru o astfel de viaţă dezordonată şi nechibzuită, pe care o trăiesc eu însumi?!

Isprăvind de citit această spovedanie, m-am îngrozit, gândind în sinea mea: „Doamne, ce păcate grozave se ascund în mine, păcate pe care nici nu le bănuiam până acum!” Dorinţa de a-mi curaţi sufletul de ele m-a împins să cer îndrumări de la acest mare părinte duhovnic, ca să ştiu în ce chip aş putea găsi cele mai potrivite mijloace de îndreptare, acum, când am cunoscut cauzele tuturor răutăţilor. El mi-a răspuns:

- Cauza lipsei de dragoste faţă de Dumnezeu este necredinţa; cauza necredinţei este lipsa de convingere, iar cauza lipsei de convingere o constituie lipsa de râvnă în căutarea adevăratelor cunoştinţe luminoase, neglijenţa în lucrarea luminării duhovniceşti. Şi, ca să spun mai pe scurt: fără credinţă e cu neputinţă să iubim; fără convingere e cu neputinţă să credem. Dar ca să putem căpăta convingere, este nevoie să găsim mai întâi cunoştinţele cele mai depline şi cuprinzătoare. Este neapărată nevoie să trezim în suflet, prin mijlocirea meditaţiilor, prin învăţarea cuvântului dumnezeiesc şi prin observaţiile câştigate din experienţă, setea şi dorinţa sau, după cum se exprimă unii, „uimirea”, care dă naştere unui dor nepotolit de a cunoaşte lucrurile mai îndeaproape, mai desăvârşit, mai adânc.

„Dragostea, zice un scriitor duhovnicesc, se dezvoltă de obicei prin cunoştinţă şi, în măsura în care cunoştinţele sunt adâncite şi lărgite, în aceeaşi măsură va creşte dragostea, iar sufletul se va muia mai uşor şi se va pregăti mai lesne pentru iubirea lui Dumnezeu, contemplând cu luare-aminte nespusa frumuseţe şi desăvârşire a fiinţei lui Dumnezeu, precum şi nemărginita Lui dragoste pentru oameni.”

Acum vezi că pricina păcatelor pe care ţi le-am dezvăluit este lenea de a ne gândi la lucruri duhovniceşti, lenea care ne stinge dorinţa şi nevoia de cele duhovniceşti? Dacă vrei să afli şi mijloacele prin care se dezrădăcinează acest rău, atunci sileşte-te să te luminezi pe toate căile în cele duhovniceşti, caută să astupi izvorul tuturor păcatelor printr-o stăruitoare îndeletnicire cu cuvântul Domnului, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, cu meditaţiile, cu sfatul duhovnicesc şi cu feluritele convorbiri întreţinute cu oameni înţelepţi despre persoana Mântuitorului. Ah, iubite frate, de-ai şti câte nenorociri ni se întâmplă tocmai pentru că ne lenevim să ne luminăm sufletul prin cuvântul adevărului, pentru că nu învăţăm Legea Domnului zi şi noapte şi fiindcă nu ne rugăm cu stăruinţă şi cu râvnă pentru ca Dumnezeu să ne dea înţelepciune. Iar din această cauză omul nostru lăuntric flămânzeşte, se răceşte şi se slăbănogeşte, lipsindu-i puterea să păşească pe calea mântuirii şi a dreptăţii cu trez-vie. De aceea, iubitul meu, ca să ne putem folosi de aceste mijloace, trebuie să ne hotărâm, îrf măsura puterilor noastre, să ne umplem cât mai des mintea cu felurite cugetări despre lucrurile cereşti, şi atunci dragostea ce se revarsă de sus peste inima noastră se va aprinde şi va spori în sufletele noastre. Totodată, iarăşi, pe cât ne stă în putinţă, să ne rugăm cât mai des, căci rugăciunea este mijlocul cel mai însemnat şi cel mai puternic pentru înnoirea şi propăşirea noastră. Ne vom ragă şi vom cere ajutorai Celui de Sus aşa cum învaţă Sfânta Scriptură: „Doamne, învredniceşte-mă acum să te iubesc pe Tine aşa cum odinioară am iubit păcatul!”

După ce a sfârşit aceste minunate învăţături, l-am rugat cu multă smerenie pe sfântul părinte să mă spovedească şi să mă învrednicească de Sfintele Taine ale Domnului Hristos. Dimineaţa, după ce m-am împărtăşit, am vrut să mă întorc la Kiev, însoţit de această binecuvântare cerească, dar bunul meu părinte, voind să meargă pentru câteva zile în Lavră, m-a lăsat în chilia lui pustnicească, spre a mă ragă în tăcere şi fără nici o piedică. Şi, într-adevăr, aceste zile le-am petrecut ca şi cum aş fi fost în cer: pentru rugăciunile bătrânului meu duhovnic eu, nevrednicul, m-am bucurat de o desăvârşită linişte şi pace. Rugăciunea se săvârşea aşa de uşor şi de dulce în inima mea, încât mi se părea că în acest răstimp uitasem de toate, chiar şi de mine însumi, şi nu mă mai gândeam decât la Iisus Hristos.

Când duhovnicul se întoarse, l-am rugat să-mi dea o îndrumare şi un sfat: în ce parte să-mi continuu drumul? El m-a binecuvântat şi mi-a zis: „Du-te la Pociaev, ca să te închini acolo minunatei urme lăsate de piciorul Maicii Domnului, iar Ea îţi va îndrepta paşii pe drumul păcii.” Am primit sfatul cu credinţă şi, peste trei zile, am purces spre Pociaev.

Vreme de două sute de verste am mers în silă, căci drumul trecea printre târgurile şi cârciumile evreieşti şi arareori întâlneam locuinţe de creştini. Într-o fermă am văzut un han rusesc cu ospătărie şi, plin de bucurie, am intrat acolo ca să mă odihnesc peste noapte şi să cer o bucată de pâine pentru drum, căci posmagii mei se cam isprăviseră. L-am zărit pe stăpân, un bătrân care părea să fie destul de înstărit şi despre care auzisem că este de obârşie din aceeaşi gubernie ca şi mine, adică din Orlovsk. De îndată ce intrai în odaie, el mă şi întrebă:

- Ce credinţă ai?

- Sunt creştin ortodox, i-am răspuns.

- Asta e ortodoxie? răspunse el batjocoritor. La voi ortodoxia e numai pe buze, iar în realitate e o superstiţie de oameni necredincioşi. Cunosc eu destul de bine credinţa voastră! Şi eu am fost dus în ispită şi sminteală de un popă învăţat, când intrasem în biserica voastră, dar, după ce am stat o jumătate de an printre voi, m-am întors din nou în obştea noastră. În biserica voastră te sminteşti, imediat: cântăreţii de strană bălmăjesc slujba lui Dumnezeu într-un chip de neînţeles şi cu sărituri, coriştii, mai ales cei de prin sate, nu cântă mai bine decât beţivii de prin cârciumi, iar norodul stă cum se întâmplă, femeile amestecate laolaltă cu bărbaţii, vorbesc în vremea dumnezeieştii slujbe, se sucesc în toate părţile, îşi întorc capetele, umblă prin biserică, aşa încât nu-ţi mai dau putinţa să te rogi în linişte. Ce fel de slujbă dumnezeiască o mai fi şi asta? Nu faci decât păcate! Pe câtă vreme la noi slujba e pătrunsă de multă evlavie, cântăreţul citeşte cu multă băgare de seamă, fără scăpări, cântările sunt pline de umilinţă, iar credincioşii stau liniştiţi: bărbaţii de-o parte, femeile de cealaltă parte, iar lumea ştie timpul şi felul închinăciunilor care trebuie să se facă, potrivit tipicului sfintei biserici. Cum păşeşti pragul bisericii noastre simţi că ai venit să asculţi o adevărată slujbă dumnezeiască. Când intri însă în biserica voastră, nici nu-ţi poţi da seama unde ai nimerit: în biserică sau la piaţă!

Din cuvintele pe care le-am auzit, am înţeles că bătrânul e un rascolnic. Dar, întrucât vorbele lui păreau adevărate, n-am putut să stau de vorbă cu el şi să-l aduc la credinţa cea adevărată, ci m-am mărginit să mă gândesc în sinea mea că e cu neputinţă să-i convingi pe rascolnici să treacă în sânul Bisericii noastre atâta timp cât la noi nu se îndreaptă slujba bisericească şi nu se dă o pildă vie, îndeosebi de către cinul clerical. Rascolnicul nu ştie nimic din cele lăuntrice, el se sprijină numai pe cele din afară, lucru de care nimeni nu ţine seama la noi.

Am ieşit gânditor în tindă şi am zărit prin deschizătura unei uşi, într-o odăiţă singuratică, un om care, după înfăţişare, nu părea să fie rus, stând întins în pat şi citind o carte. El îmi făcu semn să mă apropii şi apoi mă întrebă cine sunt. I-am spus. Atunci îmi vorbi astfel:

- Ascultă, iubitul meu, nu ai vrea să mă ajuţi şi să mă îngrijeşti măcar o săptămână? Sunt tare bolnav. Apoi, cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduiesc să mă fac bine. Eu sunt grec de origine, sunt monah din Sfântul Munte Athos şi am o locuinţă în Rusia, unde adun daniile credincioşilor. Pe când mă întorceam la mănăstirea mea, m-am îmbolnăvit aşa de greu, încât, din pricina durerilor de picioare, nu mai pot merge. Am închiriat aici această cameră. Nu mă lăsa, robule al lui Dumnezeu! O să-ţi plătesc!

- Nu-mi trebuie nici o plată. Te voi sluji cu osârdie cu tot ce-mi stă în putinţă, pentru Numele Domnului.

Şi am rămas la el. În răstimpul cât l-am slujit mi-a dăruit multe lucruri folositoare sufletului. Mi-a vorbit de Sfântul Munte Athos, de marii nevoitori de acolo şi de mulţi pustnici şi sihastri. Avea la el Filocalia în limba greacă şi cartea lui Isaac Sirul. Împreună citeam şi comparam traducerea rusă făcută de Paisie Velicikovski cu originalul. A recunoscut că e cu neputinţă să traduci Filocalia mai exact şi mai adevărat din greceşte, decât o făcuse Paisie în limba slavonă.

După cum am băgat de seamă, el se ruga neîncetat şi era iscusit în rugăciunea lăuntrică ce se săvârşeşte în inimă. Vorbea bine ruseşte, ceea ce mi-a dat putinţa să-i pun felurite întrebări în legătură cu această chestiune, îmi povestea cu multă plăcere tot ce era privitor la rugăciune, iar eu ascultam cu luare-aminte, notând chiar multe din cuvintele lui. Iată, de pildă, cum tâlcuia el înălţimea şi măreţia rugăciunii lui Iisus:

- Măreţia rugăciunii lui Iisus se descoperă din însăşi forma ei, fiind alcătuită din două părţi: prima, care cuprinde cuvintele Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ne duce cu mintea la istoria vieţii lui Iisus Hristos sau, după cum spun Sfinţii Părinţi, „cuprinde în sine pe scurt întreaga Evanghelie”; partea a doua, adică miluieşte-mă pe mine, păcătosul, ne pune înainte istoria neputinţei şi păcătoşeniei noastre. Am băgat astfel de seamă că nu poţi rosti într-un chip mai înţelept, mai adânc şi mai potrivit dorinţa şi cererea unui biet suflet păcătos şi smerit decât prin cuvântul: „miluieşte-mă”. Nici un alt cuvânt nu este atât de rotunjit şi plin ca acesta. De pildă, dacă am spune: „iartă-mi păcatele”, „slobozeşte-mi fărădelegile”, „îndepărtează-mi nelegiuirile”, am scoate la iveală o simplă cerere de izbăvire de pedeapsă, care nu e decât urmarea unei temeri sfioase şi a unui suflet delăsător. Pe câtă vreme cuvântul „miluieşte-mă” nu exprimă numai simpla dorinţă de a primi cele cerute sub imboldul fricii, ci înfăţişează un strigăt de adevărat fiu al dragostei, care nădăjduieşte spre mila lui Dumnezeu şi care-şi recunoaşte cu toată smerenia neputinţa în ce priveşte tăierea voii şi vegherea duhovnicească. Este strigătul care cere îndurarea, adică mila, şi care vine ca un dar al Duhului puterii lui Dumnezeu, al Duhului care ne întăreşte ca să stăm împotriva ispitelor şi să biruim aplecarea spre păcat. El se poate asemăna cu strigătul unui cerşetor plin de datorii care-l roagă pe milostivul său binefăcător nu numai să-i ierte datoria, ci să-i mai facă şi alte binefaceri şi să-i fie milă de sărăcia lui cea mai de pe urmă. Această adâncă rostire: „miluieşte-mă” parcă ar vrea să spună: „Stăpâne Prea îndurate, iartă-mi păcatele şi aju-tă-mă să-mi îndrept viaţa, trezeşte-mi râvna spre împlinirea poruncile Tale fără lenevire, fie-Ţi milă de mine, iertându-mi păcatele săvârşite şi adunându-mi împrăştiata minte, voinţa şi inima numai în Tine.”

I-am mulţumit pentru înţeleptele lui cuvinte spuse spre zidirea păcătosului meu suflet.

- Iţi voi mai povesti, îmi zise dânsul, despre mlădierea vocii în timpul rostirii rugăciunii lui Iisus. (Am înţeles că este un om învăţat, care studiase la Academia din Atena.)

De multe ori mi s-a întâmplat să aud felul cum mulţi dintre creştinii cu frica lui Dumnezeu rostesc cu gura rugăciunea lui Iisus, potrivit poruncii cuvântului dumnezeiesc şi predaniei Sfintei Biserici şi cum o săvârşesc nu numai în rugăciunile de acasă, ci şi în biserica Domnului. Dacă ascultăm cu luare-aminte si cu bunăvoinţă rugăciunea rostită în şoaptă, putem băga de seamă, spre folosul nostru sufletesc, că la cei mai mulţi mlădierea glasului în vremea rugăciunii este felurită. Şi anume: unii după ce ridică tonul la primul cuvânt al rugăciunii, adică după ce rostesc „Doamne”, isprăvesc toate celelalte cuvinte cu vocea egală şi în coborâre. Alţii, începând rugăciunea de la tonul cel mai de jos, îl înalţă la mijlocul rugăciunii, adică la cuvântul „Iisuse” şi, după ce scapă un strigăt, termină celelalte cuvinte din nou printr-o treptată coborâre a tonului, ca la început. Unii încep şi prelungesc cuvintele de la începutul rugăciunii cu un ton neted şi scăzut, dar la ultimul cuvânt, adică la „miluieş-te-mă”, ridică deodată tonul cu multă încântare. Iar alţii, când rostesc întreaga rugăciune, adică: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, nu ridică vocea decât la „Fiul lui Dumnezeu”. Ia aminte, rugăciunea e una şi aceeaşi! Creştinii pravoslavnici păstrează şi împărtăşesc aceeaşi credinţă. Toată lumea ştie că această rugăciune, care e cea mai înaltă şi cea mai însemnată dintre toate rugăciunile, cuprinde două părţi: „Doamne Iisuse” şi cererea milei faţă de noi. Pentru ce, dar, nu toţi rostesc la fel, când e vorba de mlădierea vocii? De ce atunci când sufletul se umileşte şi se exprimă într-un mod deosebit de ridicat şi încordat nu-şi înalţă vocea în unul şi acelaşi loc, ci în anumite locuri, potrivite fiecăruia? Poate că mulţi vor răspunde la această întrebare arătând că tonul este rezultatul unei deprinderi sau al unui exemplu luat de la alţii, sau al unui anumit fel de a înţelege lucrurile sau că, în sfârşit, totul atârnă de uşurinţa şi iscusinţa cu care orice om este în stare să rostească cuvintele… Eu însă am o părere cu totul deosebită. Mie îmi place să descopăr aici ceva mai înalt, ceva ce rămâne necunoscut nu numai pentru cel ce ascultă, ci chiar celui ce se roagă. Nu este oare aici o tainică mişcare din partea Duhului Sfânt, care „vine în ajutor slăbiciunii noastre” şi „Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rom. 8, 26), tocmai pentru că noi nu ştim cum să ne rugăm şi ce să cerem?! Dacă fiecare se roagă în Numele lui Iisus Hristos prin Duhul Sfânt, potrivit vestirii Apostolului, atunci Sfântul Duh, care lucrează în taină, „dând duhul rugăciunii celui ce se roagă”, totodată, după puterea fiecăruia, dă harul Său nepreţuit şi binefăcător; unuia îi dă o cucernică frică de Dumnezeu, altuia dragoste, altuia credinţă puternică, altuia umilinţă şi aşa mai departe. Din această cauză, cel ce a primit darul binecuvântării şi proslăveşte stăpânia Atotţiitoru-lui rosteşte, în rugăciunea lui, cu un deosebit simţământ şi cu o mare bucurie cuvântul „Doamne”, prin care el înţelege măreţia şi puterea Făcătorului lumii. Cel ce a primit în inimă tainica revărsare de dragoste este încântat în mod special şi e pătruns de dulceaţă când rosteşte „Iisuse Hristoase”, aşa cum un oarecare călugăr bătrân simţea, la simpla auzire a Numelui lui Iisus, o deosebită căldură şi dulceaţă plină de dragoste, chiar atunci când acest cuvânt era pomenit într-o simplă convorbire. Cel ce crede cu o tărie nezdruncinată în dumnezeirea lui Iisus Hristos, cea de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl, se înflăcărează şi se întăreşte mai mult în credinţă când pronunţă cuvintele „Fiul lui Dumnezeu”. Cel ce a primit darul smereniei şi-şi dă seama până în adâncul sufletului de propria sa neputinţă rosteşte cuvântul „miluieşte-mă” cu inima înfrântă şi plină de umilinţă, iar în timpul când rosteşte această parte din urmă îşi revarsă cuvintele şi simţămintele cu o deosebită încordare, punându-şi nădejdea în mila lui Dumnezeu şi scârbindu-se de propriile sale căderi. Eu cred că acestea sunt cauzele feluritelor mlădieri de voce care se observă în vremea rostirii rugăciunii ce se face în Numele Domnului nostru Iisus Hris-tos!… Iar cu ajutorul acestor mlădieri putem înţelege, spre slava lui Dumnezeu şi spre propria noastră întărire, simţămintele de care e pătruns fiecare, precum şi darurile duhovniceşti primite de sus.

La cele spuse mai sus, unii mi-au răspuns astfel:

- Pentru ce toate aceste semne ale tainicelor daruri duhovniceşti nu se ivesc deodată într-un singur mănunchi? Căci atunci s-ar pătrunde nu numai un singur cuvânt, ci toate laolaltă, de o înaltă şi egală mlădiere a vocii celui ce se roagă…

Eu însă le spuneam următoarele:

- Dacă Dumnezeu îşi împarte darurile cu înţelepciune, dându-i fiecăruia un dar deosebit, potrivit puterilor lui, aşa cum se vede în Sfânta Scriptură, atunci cine are dreptul să ispitească şi să pătrundă cu mintea sa mărginită în rânduielile harice? Oare lutul nu se află sub stăpânirea olarului, care are puterea să facă din tină orice ar voi?

După vreo cinci zile, bătrânul începu, încet, încet, sa se însănătoşească. Timpul mi-a fost atât de folositor, încât nici nu am băgat de seamă cum a trecut. În odaia lui, ca într-o tăcută chilie de sihastru, noi nu ne îndeletniceam cu nimic altceva decât cu rugăciunea săvârşită în taină, când chemam Numele lui Iisus, sau cu convorbiri despre aceeaşi rugăciune lăuntrică.

Într-o zi ne-a vizitat un credincios amărât, care se văicărea şi ocăra pe evreii de prin satele pe unde trecuse, fiind peste tot înşelat. Era atât de pornit împotriva lor, îi blestema şi chiar mărturisea că, din cauza încăpăţânării şi necredinţei lor, nu sunt vrednici să mai facă umbră pământului şi că, în sfârşit, încearcă un nebiruit dezgust faţă de ei. După ce îl ascultă, bătrânul meu îi dădu următoarele sfaturi pline de înţelepciune:

- Îi afuriseşti şi îi ocărăşti degeaba pe evrei. Şi ei sunt făpturile lui Dumnezeu, aşa după cum suntem şi noi. Trebuie să-i compătimim şi să ne rugăm pentru ei, iar nu să-i blestemăm. Dezgustul faţă de ei vine de acolo că nu eşti întărit în dragostea lui Dumnezeu şi nu ai zălogul lăuntric al rugăciunii. Astfel nu ai nici pacea lăuntrică. O să-ţi citesc ceva, în această privinţă, din scrierile Sfinţilor Părinţi. Ascultă ce scrie Marcu Ascetul: „Sufletul care s-a unit cu Dumnezeu în chip lăuntric devine, dintr-o prea mare bucurie, lipsit parcă de orice răutate, se face ca un copil nevinovat şi nu mai osândeşte pe nimeni: nici pe elin, nici pe păgân, nici pe iudeu, nici pe păcătos, ci priveşte asupra tuturor cu un ochi curat, fără să mai facă vreo deosebire între oameni, şi se bucură deopotrivă de toată lumea, dorind ca toţi, elinii şi chiar evreii şi păgânii, să-L proslăvească pe Dumnezeu”. Iar Marele Macarie Egipteanul spune că cei ce au ajuns la contemplarea lăuntrică „se înflăcărează cu atâta putere de focul dragostei, încât, de-ar fi cu putinţă, i-ar aduna pe toţi oamenii din lume şi i-ar aşeza la sânul lor, fără să facă vreo deosebire între cel rău şi cel bun”. Astfel judecă Sfinţii Părinţi! Priveşte la tot ce se petrece în lume ca la ceva ce se întâmplă cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu Atotştiutorul. Când te vei lovi de necazuri, învinuieşte-te mai ales pe tine însuţi, pentru că nu ai destulă răbdare şi smerenie.

Bătrânul se însănătoşi după o săptămână, iar eu, mulţumindu-i din adâncul sufletului pentru tot, mi-am luat rămas bun de la el. Dânsul a plecat spre Sfântul Munte Athos, iar eu am pornit din nou pe cale.

Pe neobservate, mă apropiam de Pociaev. După vreo sută de verste, m-a ajuns din urmă un soldat. L-am întrebat unde se duce. Mergea acasă, în gubernia Kameneţ-Podolsk. După vreo zece verste petrecute în tăcere, am băgat de seamă că ostaşul oftează din greu şi e foarte întunecat la faţă, ca şi cum ar fi apăsat de o mare tristeţe. L-am întrebat:

- Pentru ce eşti aşa posomorât?

- Jură-te şi închină-te că nu mă vei pârî şi îţi voi povesti tot necazul care pricinuieşte mâhnirea mea, căci moartea se apropie cu paşi repezi de mine, iar eu nu am pe nimeni care să-mi poată da un sfat în cele ce trebuie să fac.

L-am asigurat că nu voi spune nimănui nimic şi că sunt bucuros să-i dau un sfat, dintr-o curată dragoste frăţească, potrivit priceperii mele.

- Am fost trimis în rândurile armatei, începu soldatul, ca un simplu ţăran de pe moşia unui boier. După cinci ani de serviciu, starea în care mă aflam deveni atât de grea încât a fost cu neputinţă s-o mai îndur. Pe deasupra eram deseori bătut, când pentru nesupunere, când pentru beţie. Atunci îmi veni gândul să fug. Acum se împlinesc cincisprezece ani de când sunt fugar. Vreo şase ani m-am ascuns şi m-am dosit pe unde nimeream. Spărgeam magaziile şi hambarele pe care le întâlneam în cale, furam cai, prădam prăvăliile, dând loviturile întotdeauna singur. Cele furate le vindeam haimanalelor de tot felul, iar banii îi beam şi îi risipeam în desfrâu. Săvârşeam toate păcatele, dar de ucis, nu ucideam. Multă vreme toate Rii-au mers bine. Apoi am nimerit la puşcărie pentru vagabondaj fără buletin, dar, găsind un bun prilej, am scăpat şi de acolo. Pe neaşteptate, m-am întâlnit cu un soldat care pleca acasă, într-o gubernie depărtată, cu ordin în regulă. Cum însă era bolnav şi de abia putea merge, m-a rugat să-l conduc până într-un sat din apropiere, unde şi-ar putea găsi mai lesne o gazdă. L-am condus. Stăpânul ne-a lăsat într-o şură cu fân, unde ne-am şi culcat. Când m-am trezit dis-de-dimineaţă şi m-am uitat la soldat, era mort şi înţepenit. Atunci am început să caut repede actele lui, adică ordinul de lăsare la vatră. Şi, de îndată ce l-am aflat, dimpreună cu o însemnată sumă de bani, am şters-o iute din şură şi, în timp ce toată lumea dormea, am fugit pitulându-mă pe după garduri şi prin păduri… In acest chip am plecat mai departe. Am citit raportul şi am văzut că atât anii, cât şi semnele lui particulare se cam potriveau cu ale mele. M-am bucurat şi am mers cu îndrăzneală spre depărtata gubernie a Astrahanului. Acolo m-am făcut om de treabă, muncind ca orice lucrător. M-am alăturat unui bătrân târgoveţ care avea casă proprie şi cu care făceam comerţ cu vite. El trăia singur, iar în casa lui nu se afla decât o fiică văduvă. Vieţuind un an întreg la acest negustor, mai târziu m-am căsătorit cu fiică-sa. Îndată după nuntă, bătrânul muri. Singur, n-am mai putut continua comerţul. M-am aşezat pe băut, soţia la fel şi, într-un an de zile, am irosit tot ce rămăsese în urma bătrânului. În cele din urmă, mi se îmbolnăvi şi soţia şi în scurtă vreme muri. Atunci am vândut tot ce-mi mai rămăsese din avere, mi-am vândut şi casa, iar banii s-au spulberat repede în cele patru vânturi. Nu mai aveam cu ce trăi, nu mai aveam ce mânca. Atunci m-am apucat din nou de vechea meserie, adică de furat, negustorind cele furate cu mai multă îndrăzneala, căci de astă dată aveam buletin… În acest fel am mai trăit încă un an de viaţă stricată. Într-un timp afacerile mele mergeau prost şi, ca să îndrept lucrurile, am furat de la un biet moşneag un cal bătrân şi alb, pe care l-am vândut cu cincizeci de copeici numai pentru pielea lui. După ce mi-am încasat banii, am intrat într-o cârciumă, m-am îmbătat şi m-am gândit să mă duc într-un sat unde era o nuntă, pentru ca, atunci când toată lumea va adormi, să fur orice mi-ar cădea mai lesne în mână. Cum însă soarele nu apusese încă de-a binelea, m-am dus în pădure, unde trebuia să aştept miezul nopţii. Ajuns acolo, m-am culcat şi, deodată, am căzut într-un somn adânc, în care am avut un vis.

Mă găseam într-o frumoasă şi întinsă luncă înverzită. La un moment dat, pe cer apăru un nor negru, care mă umplu de groază. Peste puţin timp se auzi o detunătură atât de puternică, încât se mişcă pământul de sub picioarele mele. În acest timp cineva m-a împlântat parcă în pământ, înfundându-mă până la umeri, aşa încât eram strâns din toate părţile. Afară nu-mi mai rămăseseră decât capul şi mâinile. Pe urmă, norul înfricoşător se lăsă parcă la pământ, iar din mijlocul lui ieşi bunicul meu, care murise de vreo douăzeci de ani. Fusese un om cucernic şi vreme de treizeci de ani slujise ca paracliser în satul nostru. S-a apropiat de mine cu o înfăţişare pe care nu se citeau decât supărare şi ameninţare. Eu m-am cutremurat de frică. Lângă mine am zărit câteva grămezi alcătuite din lucrurile pe care eu le furasem de-a lungul timpului. Frica mi se înteţi. Bătrânul, apropiindu-se de mine şi arătând la prima grămadă, îmi spuse cu un ton înspăimântător: „Ce este aceasta? Îndesaţi-l bine!” Şi Codată, din toate părţile, pământul a început să mă strângă şi să mă strivească, încât eu, nemaiputând îndura durerile şi groaza, am scâncit şi am strigat: „Aveţi milă de mine!” Dar chinurile se prelungeau. După aceasta, bătrânul arătă altă grămadă şi iarăşi mă întrebă: „Dar asta ce e? Strângeţi-l mai tare!” Atunci am simţit o durere atât de puternică şi o tristeţe atât de sfâşietoare, încât nici un chin de pe acest pământ nu poate fi asemănat cu acele crâncene suferinţe. În cele din urmă, bătrânul aduse lângă mine tocmai calul pe care îl furasem cu o zi înainte şi strigă: „Dar acesta ce mai e? Apăsaţi-l cât se poate mai tare!” De data aceasta am fost strâns din toate părţile într-un mod atât de dureros, încât e cu neputinţă să arăt prin cuvinte toată înfricoşarea, grozăvia şi munca de iad pe care le simţeam. Mi se părea că cineva îmi scoate vinele din trup. Eram înăbuşit atât de groaznic, încât era peste putinţă să mai îndur. Dacă această încercare s-ar fi prelungit, urma să-mi pierd cunoştinţa şi să leşin. Dar, spre norocul meu, calul ridică un picior şi mă lovi cu copita peste faţă…

În clipa când am primit lovitura, m-am deşteptat ca u: om bolnav, plin de groază şi de cutremur. Se făcuse ziuă, soarele tocmai răsărea. Duc mâna la falcă, dar dintr-însa sângele curgea şiroaie… Cât despre părţile trupului care în vis fuseseră îngropate în pământ, toate erau pur şi simplu înţepenite şi străbătute parcă de furnici. De spaimă, abia am fost în stare să mă scol şi să mă duc acasă. Falca m-a durut încă multă vreme; uite, acest semn, pe care nu-l aveam mai înainte, se vede şi acum. După aceasta vedenie deseori mă cuprindeau spaima şi groaza. De îndată ce-mi aduceam aminte de chinurile din vis, mă copleşeau o mâhnire, o istovire atât de dureroasă, încât nu ştiam unde să mă mai ascund… Pe măsură ce timpul trecea, vedenia mi se înfăţişa mai des, iar în cele din urmă începu să-mi fie frică şi ruşine de oameni, ca şi cum toată lumea ar fi aflat de potlogăriile mele. Mai târziu, din cauza acestei mâhniri, n-am mai putut nici să beau, nici să mănânc, nici să dorm. Mă clătinam ca o umbră. Mă gândeam să mă întorc la regimentul meu, să-mi recunosc toată vina şi să primesc orice pedeapsă, pentru ca, în acest chip, să-mi ierte Dumnezeu păcatele. Când mă gândeam însă că mi se va ordona să trec prin faţa frontului, copleşit de lovituri şi de ocări, mă cuprindeau din nou teama şi ruşinea. Atunci, ajuns la capătul răbdării, am vrut să mă spânzur. Am cugetat însă că nu mi-a mai rămas mult de trăit şi că în curând oricum voi muri. Şi, pentru că eram sfârşit de puteri, îmi veni ideea să mă duc în satul meu, unde, luându-mi ultimul rămas bun, să mor. În comuna mea mai este în viaţă un nepot, spre care merg de o jumătate de an, dar pe dram mă chinuie mereu tristeţea şi frica… Ce crezi, om bun, ce ar trebui să fac acum? Căci răbdarea mea e pe sfârşite!

Am rămas uimit în sinea mea, proslăvind înţelepciunea şi darul lui Dumnezeu, văzând cum Tatăl ceresc îi întoarce pe păcătoşi prin mijloace atât de felurite. Atunci i-am vorbit astfel:

- Dacă în timpul când te cuprindea frica şi mâhnirea te-ai fi rugat lui Dumnezeu, ai fi primit cel mai bun leac împotriva tuturor necazurilor…

- Nu pot; îmi tot vine în gând că, în clipa în care voi începe să mă rog, Dumnezeu mă va preface numaidecât într-o pocitură.

- Aceste gânduri ţi le trimite diavolul. Dumnezeu este nemărginit de milostiv, suferă împreună cu păcătoşii şi iartă îndată pe cei ce se pocăiesc. Cunoşti rugăciunea lui Iisus, adică: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul? Rosteşte-o neîncetat!

- Cum să nu ştiu această rugăciune! O spuneam chiar atunci când mă duceam să fur, ca să capăt mai mult curaj.

- Dacă Dumnezeu nu te-a pocit atunci când te duceai să faci fărădelegi cu rugăciunea pe buze, nu te va pierde nici acum, când vei începe să te rogi mergând pe drumul pocăinţei! Te-ai convins, de astă dată, că gândurile tale sunt semănate de vrăjmaşul mântuirii noastre? Cre- de-mă, iubite, că dacă vei spune această rugăciune, fără să bagi în seamă cele ce-ţi vin în minte, vei simţi curând o mare bucurie, orice teamă şi greutate vor dispărea, iar în cele din urmă te vei linişti cu desăvârşire, vei deveni un om evlavios şi toate patimile păcătoase vor pieri. În viaţa mea am văzut multe cazuri asemănătoare petrecute sub ochii mei.

I-am povestit câteva întâmplări în care rugăciunea lui Iisus şi-a arătat puterea ei făcătoare de minuni. L-am încredinţat că, înainte de a merge acasă, ar fi mai bine să vină împreună cu mine la Pociaev, spre a se închina Maicii Domnului, care este scăparea păcătoşilor, spre a se spovedi şi a se împărtăşi acolo. Soldatul a ascultat toate acestea cu luare-aminte, cu inima curată şi cu bucurie. A fost de acord cu toate sfaturile mele. Am purces, prin urmare, la Pociaev, învoindu-ne să nu vorbim nimic unul cu altul, rostind neîncetat rugăciunea lui Iisus. A doua zi ostaşul mi-a spus că se simte mai bine. După înfăţişare se vedea că e puţin mai liniştit. În trei zile am ajuns la Pociaev, unde i-am spus să nu întrerupă rugăciunea nici noaptea, până când va adormi, încredinţându-l că Prea Sfântul Nume al lui Iisus este de nesuferit pentru vrăjmaş şi că are puterea să-l mântuiască. O dată cu aceasta, i-am citit din Filocalie. Deşi suntem datori să săvârşim rugăciunea lui Iisus în orice vreme, atunci când ne pregătim pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine ale lui Iisus trebuie să stăruim cu mai multă osârdie şi băgare de seamă în rostirea ei. Soldatul a făcut aşa cum l-am povăţuit şi, peste puţin timp, s-a spovedit şi s-a împărtăşit. Din când în când, gândurile năvăleau asupra lui, însă prin rugăciunea lui Iisus puteau fi izgonite foarte uşor. Sâmbătă seara el se culcă mai devreme, spunând necontenit rugăciunea lui Iisus, pentru ca să se poată scula mai uşor la utrenia de duminică. Eu însă am rămas în colţul meu, unde, lângă o lampă mică, îmi citeam Filocalia. El adormi de abia peste un ceas, tocmai când eu mă sculasem la rugăciune.

La un moment dat, după vreo douăzeci de minute, soldatul tresări şi, deşteptându-se, sări repede din pat, alergă la mine cu ochii plini de lacrimi şi cu mare bucurie îmi spuse:

- Ah, frate, ce-am văzut eu acum! Ce uşor mă simt şi câtă bucurie mi-a cuprins inima! Acum cred că Dumnezeu nu-i chinuieşte, ci îi miruieşte pe păcătoşi. Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!

Mirat şi încântat de această veste bună, l-am rugat să-mi spună amănunţit tot ce i s-a întâmplat.

- Îndată ce am adormit, m-am văzut în aceeaşi luncă unde am fost chinuit. La început m-am înspăimântat, dar când am băgat de seamă că în locul norului negru răsare soarele strălucitor, că o lumină fermecătoare îşi aruncă razele peste frumoasa luncă, care era plină de iarbă şi de flori, m-am liniştit. Atunci s-a apropiat de mine acelaşi bunel, dar de data aceasta părea aşa de bun, încât nu te saturai să-l priveşti. Când s-a oprit în faţa mea, mi-a spus încet, blând de tot: „Du-te la Jitomir, la biserica Sfântului Gheorghe, purtătorul de biruinţă. Acolo vei fi primit ca paracliser. Trăieşte acolo până la sfârşitul vieţii şi roagă-te neîncetat. Dumnezeu să te miluiască!” Spunând aceste cuvinte, m-a binecuvântat cu semnul sfintei cruci şi în aceeaşi clipă s-a făcut nevăzut. Eu am simţit o bucurie aşa de mare, încât mi-e cu neputinţă să mi-o arăt prin cuvinte. Mi se părea că mi s-a ridicat o mare greutate de pe inimă şi parcă am zburat la ceruri… In această stare m-am deşteptat. Mă simţeam uşor de tot, iar inima nici nu ştia ce să facă de bucurie. Aşadar, ce-mi rămâne de făcut? Voi merge acum numaidecât la Jitomir, aşa cum mi-a poruncit bătrânul. Cu rugăciunea, călătoria îmi va fi mai uşoară!

- Iubite frate, unde vrei să te duci în miez de noapte? Stai cel puţin la utrenie şi, după ce te vei fi rugat, apoi să pleci, cu ajutorul lui Dumnezeu.

N-am mai dormit, ci ne-am dus la biserică. Atât timp cât a ţinut utrenia, soldatul s-a rugat cu stăruinţă şi cu lacrimi, îmi spunea că se simte foarte bine şi că e plin de bucurie, iar rugăciunea se săvârşeşte cu multă dulceaţă. Apoi, după ce se isprăvi Liturghia, s-a mai împărtăşit o dată, iar după masă l-am petrecut până la drumul ce duce la Jitomir, unde ne-am despărţit cu lacrimi de bucurie.

Am rămas singur şi mă gândeam încotro aş putea să-mi îndrept de data aceasta paşii. In cele din urmă m-am hotărât să mă întorc la Kiev. Mă atrăgeau îndrumările înţelepte ale duhovnicului meu de acolo şi, pe deasupra, mai trăgeam nădejdea că, după ce voi trăi la el câtva timp îmi va găsi, poate, nişte binefăcători iubitori de Hristos cu ajutorul cărora să pot pleca la Ierusalim sau cel puţin la Muntele Athos. Astfel, după ce am mai stat o săptămână la Pociaev, petrecându-mi timpul cu amintirile întâmplărilor pline de învăţătură întâlnite, m-am pregătit de drum, mi-am luat traista şi m-am dus la biserică să mă închin Maicii Domnului în vederea călătoriei, să mă rog la Liturghie şi apoi să pornesc înainte, la drum.

La un moment dat, pe când stăteam în fundul bisericii, intră pe uşă un om care, cu toate că nu era bine îmbrăcat, totuşi, după înfăţişare, părea să fie de neam bun. Se apropie de mine şi mă întrebă unde se vând lumânările. I-am arătat. Când s-a isprăvit Liturghia, am mai rămas să mă rog lângă urma paşilor Maicii Domnului. După ce m-am rugat, am plecat. Dar n-am mers prea mult pe uliţă, când am văzut o casă cu fereastra deschisă, sub care şedea un domn cu o carte în mână. Fiindcă trebuia să trec pe lângă geam, am băgat de seamă că cel care şedea sub fereastră era tocmai cel care mă întrebase în biserică unde se vând lumânările. Mi-am ridicat pălăria, iar el, drept răspuns, mi-a făcut semn să intru în curtea lui, unde mă întrebă:

- Eşti pelerin, nu?

După ce mă pofti în casă, m-a întrebat cine sunt şi unde merg. Apoi m-a servit cu un ceai şi mi-a spus:

- Eu te-aş sfătui să te duci la mănăstirea Soloveţ. Acolo se află un schit singuratic şi liniştit, care se numeşte Anzersk. Locul este aşa de frumos, încât ţi se pare că e un al doilea Athos. Oricine e bine primit acolo; ca ascultare, călugării citesc Psaltirea în biserică, pe rând, vreo patru ceasuri pe zi sau pe noapte. Eu însumi vreau să merg într-acolo şi, potrivit făgăduinţei date, o să merg pe jos. Aş fi bucuros să mergem împreună, căci cu tine aş fi mai ferit de primejdii. Drumul este lăturalnic, iar eu am la mine o însemnată sumă de bani. Pe deasupra, în tot timpul călătoriei ţi-aş face rost şi de mâncare. Am merge la vreo trei stânjeni depărtare unul de altul, ca să nu ne stingherim unul altuia bunul mers al rugăciunii. Gândeşte-te! Călătoria îţi va folosi şi ţie.

Am socotit că această neaşteptată întâmplare nu este decât un răspuns al Maicii Domnului, pe care o rugasem să-mi arate calea şi să mă îndrume pe cărări drepte. Fără a sta pe gânduri, m-am învoit numaidecât.

A doua zi am şi pornit în pelerinaj. Trei zile am mers aşa cum ne învoisem, la o oarecare depărtare unul de altul. El citea fără întrerupere o carte pe care n-o lăsa din mână nici ziua, nici noaptea, iar din când în când mai cugeta la Dumnezeu ştie ce. În sfârşit, ne-am oprit într-un loc potrivit ca să stăm la masă. Cât mânca, cartea stătea deschisă, iar dânsul deseori se uita în ea. Când am văzut că această carte este Evanghelia, i-am spus:

- Îndrăznesc să te întreb: pentru ce dumneata nu laşi niciodată, nici ziua, nici noaptea, Evanghelia din mâini, ci mereu o ţii şi o porţi cu dumneata?

- Pentru că, îmi răspunse el, aproape necontenit izvorăsc din ea învăţături noi pentru mine…

- Ce fel de învăţături? îl întrebai.

- Ale vieţii creştine, care, în cele din urmă, se reduce la rugăciune. Eu socot că rugăciunea este cea mai însemnată şi cea mai potrivită unealtă în viaţa fiecărui creştin. Rugăciunea alcătuieşte în sine atât prima treaptă, cât şi cununa unei vieţi petrecute în duhul evlaviei. Tocmai de aceea, Evanghelia ne porunceşte să ne rugăm neîncetat. Căci, în timp ce pentru alte fapte creştineşti sunt rânduite anumite ceasuri, zile şi luni, pentru rugăciune este potrivită orice vreme. Fără rugăciune nu putem face nimic bun, iar fără Evanghelie nu putem învăţa rugăciunea aşa cum ni se cere s-o facem, cu toată vrednicia. De aceea, toţi cei care au dobândit mântuirea pe calea vieţii lăuntrice, cum sunt sfinţii propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu, ca şi pustnicii şi sihastrii, şi chiar toţi creştinii cu frica lui Dumnezeu, au socotit adâncirea în cuvintele şi învăţăturile dumnezeieşti drept o îndeletnicire de mare trebuinţă. Mulţi dintre ei purtau Evanghelia cu ei şi dădeau următorul sfat tuturor celor care le cereau îndrumări privitoare la mântuire: „Şezi cu tăcere în chilia ta, citind şi recitind Evanghelia.”

Mi-a plăcut foarte mult felul cum judeca şi râvna lui pentru rugăciune, de aceea l-am mai întrebat:

- Care evanghelist pune în chip deosebit la îndemână învăţăturile şi îndrumările în legătură cu rugăciunea?

- Toţi cei patru evanghelişti, răspunse el. Într-un cuvânt, întreg Noul Testament, citit pe rând. Citindu-l timp îndelungat şi recitindu-l cu multă luare-aminte, mi s-au descoperit treptele, şi legătura dintre ele, ce se găsesc în întreaga Evanghelie cu privire la învăţătura despre rugăciune, începând chiar de la primul evanghelist şi mergând pe rând într-o rânduială dreaptă şi chibzuită. De pildă: dintru început este arătată apropierea sau intrarea ce duce la învăţătura despre rugăciune, apoi veşmântul din afară, cum rugăciunea este îmbrăcată în cuvinte; mai departe ţi se pune în faţă condiţia care este de trebuinţă unei rugăciuni adevărate; iar mai pe urmă, mijloacele şi pildele prin care o putem învăţa. În cele din urmă, este pusă înainte învăţătura tainică despre rugăciunea lăuntrica duhovnicească, neîncetată, făcută în Numele lui Iisus Hristos, care este de folos întotdeauna, ca una ce e mai binefăcătoare şi mai înaltă decât rugăciunea din afară. Sunt descrise apoi roadele fericite, trebuinţa ei şi- altele.

Într-un cuvânt, în Evanghelie este arătată, de la început şi până la sfârşit, în toate amănuntele, întreaga cunoştinţă privitoare la nevoia rugăciunii, într-o rânduială bine închegată, de unde se desprinde însăşi calea de urmat.

Auzind toate aceste descoperiri minunate, mi-am pus în gând să-l rog să-mi arate, pe rând, tot ce mi-a spus.

- Întrucât mie îmi place, mai mult decât orice, să ascult şi să stau de vorbă despre rugăciune, aş dori să văd această legătură tainică. Vă rog arătaţi-mi toate acestea chiar din Evanghelie.

Se învoi bucuros şi-mi zise:

- Deschide Evanghelia şi însemnează cele ce îţi voi spune. Fii bun de ia seama la însemnările mele. Să luăm mai întâi capitolul al şaselea din Evanghelia lui Matei şi citeşte acolo de la versetul al cincilea până la versetul al nouălea. Uite, aici se află pregătirea pentru rugăciune, care învaţă să începem rugăciunea nu pentru slava deşartă şi nu într-o lume zgomotoasă, ci într-un loc singuratic şi liniştit. Ne mai învaţă apoi să ne rugăm nu numai pentru iertarea păcatelor, ci şi pentru unirea cu Dumnezeu şi, prin urmare, să nu născocim multe cereri de prisos, care privesc feluritele nevoi ale vieţii, aşa cum fac păgânii. Pe urmă citeşte mai departe, în acelaşi capitol, de la versetul al nouălea până la versetul al 14-lea. Aici este înfăţişat veşmântul rugăciunii, adică ni se arată ce cuvinte trebuie să rostim atunci când ne rugăm. Aici sunt înmănuncheate într-un chip înţelept toate cele ce sunt de trebuinţă şi toate cele ce ni se cer pentru viaţa noastră. După aceasta mergi în prelungirea capitolului, citind versetele al 14-lea şi al 15-lea şi vei vedea condiţia pe care trebuie s-o păzim pentru ca rugăciunea să fie lucrătoare, căci dacă nu-i iertăm pe cei care ne fac rău, nici Domnul nu ne va ierta păcatele noastre. Trecând la capitolul al şaptelea, vei găsi, de la versetul al şaptelea la versetul al 12-lea, mijlocul care chezăşuieşte izbânda în rugăciune şi care ne dă o arvună în nădejdea ce-o avem, şi anume: să cerem, să căutăm, să batem. Această stăruitoare poruncă nu arată decât rostirea deasă a rugăciunii, iar această practică de căpetenie are drept ţintă nu numai folosirea rugăciunii în timpul tuturor îndeletnicirilor noastre, cu care trebuie să meargă mână în mână, ci chiar trebuinţa de a le depăşi în orice vreme. Aceasta este însuşirea cea mai de seamă a rugăciunii… Ca pildă, vei vedea în capitolul al 14-lea al evanghelistului Marcu, de la versetul al 32-lea până la versetul al 40-lea, că însuşi Iisus Hristos a spus de mai multe ori aceleaşi cuvinte în timpul unei rugăciuni. Un exemplu asemănător, privitor la deasa rostire a rugăciunii, ne înfăţişează şi evanghelistul Luca în capitolul al 11-lea, până la versetul al 14-lea, unde e vorba de cererea stăruitoare făcută de un om nevoiaş la uşa prietenului său, ca şi acolo unde este vorba de cererea văduvei, săvârşită în faţa judecătorului nedrept, care i-a făcut dreptate din pricina rugăciunii ei stăruitoare (Lev. 18, l-l4), şi care închipuieşte porunca lui Iisus Hristos care spune să ne rugăm pururea, în orice vreme şi în orice loc, fără să deznădăjduim, adică fără să ne lenevim.

Se mai descoperă, în Evanghelia lui Ioan, învăţătura lăuntrică şi tainică, adică însuşi miezul rugăciunii inimii. Mai întâi, ea ni se pune la îndemână în înţeleaptă istorisire despre convorbirea lui Iisus Hristos cu Samaritean-ca, unde ni se dezvăluie închinarea lăuntrică făcută în duh şi în adevăr, în faţa lui Dumnezeu, aşa cum voieşte Dumnezeu. Această închinare este tScmai rugăciunea neîncetată şi adevărată, care curge spre viaţa veşnică, asemenea unei ape vii (In. 4-l4). Mai departe, în capitolul al 15-lea, de la versetul al patrulea până la versetul al optulea, se zugrăvesc mai limpede puterea, înrâurirea şi trebuinţa rugăciunii lăuntrice, adică petrecerea sufletului în Hristos, într-o necurmată amintire de Dumnezeu, în sfârşit, citeşte în capitolul al 16-lea al aceluiaşi evanghelist, de la versetul al 23-lea până la versetul al 25-lea. Priveşte ce taină se descoperă aici! Vezi că rugăciunea făcută în Numele lui Iisus Hristos, sau aşa-numita rugăciune a lui Iisus, adică: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă, repetată de multe ori şi des, are o foarte mare putere şi, cu multă uşurinţă, deschide şi luminează mintea şi inima. Asta se poate vedea fără nici o îndoială, dacă vom lua de pildă pe Sfinţii Apostoli, cărora, cu toate că nu au fost decât un singur an ucenicii Domnului Iisus şi cu toate că învăţaseră de la El rugăciunea domnească, adică „Tatăl nostru”, pe care o cunoaştem de la ei, totuşi, către sfârşitul vieţii Lui pământeşti, Iisus Hristos le-a descoperit taina prin care le-a arătat cum să-şi împlinească lipsa, pentru ca rugăciunea lor să aibă o hotărâtă izbândă. El le-a spus: „Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi”, că „orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da” (In. 16,24 şi 23). Acest lucru s-a întâmplat cu ei întocmai, căci mai târziu, când Apostolii au învăţat să se roage în numele Domnului Iisus Hristos, câte fapte minunate au făcut ei atunci şi cât de mult s-au minunat ei înşişi!… Vezi acum ce unitate strânsă şi deplină este în învăţătura privitoare la rugăciune, aşa cum cu atâta înţelepciune este înfăţişată în sfânta Evanghelie? Dar dacă, după toate locurile citate, vei trece la citirea epistolelor apostolice, vei găsi de asemenea şi acolo o învăţătură despre rugăciune, ce se desfăşoară în chip curgător.

Astfel, în Faptele Apostolilor este descrisă partea practică, adică încordarea stăruitoare şi necontenită în rugăciune a primilor creştini, care au fost luminaţi de credinţa în Iisus Hristos (Fapte 4,31). Se vorbeşte despre roadele sau urmările acestei neîncetate petreceri în rugăciune, adică despre revărsarea Sfântului Duh, dimpreună cu darurile Lui, asupra celor ce se roagă. Ceva asemănător vei găsi şi în capitolul al 16-lea, versetele 25 şi 26. Apoi urmăreşte, rând pe rând, epistolele apostolilor şi vei vedea:

1) cât e de trebuincioasă rugăciunea în toate întâmplările din viaţa unui om (Iac. 5, 13-l6);

2) cum ne ajută Duhul Sfânt să ne rugăm (Iuda 1, 20 şi 21 şi Rom. 8, 26);

3) cum trebuie să ne rugăm totdeauna în Duhul (Efes. 6, 18);

4) cât de trebuincioasă este liniştea sau pacea lăuntrică în timpul rugăciunii (Filip. 4, 6-8);

5) cât de necesar este să ne rugăm neîncetat (I Tes. 5, 17) şi, în sfârşit,

6) vom înţelege că trebuie să ne rugăm nu numai pentru noi înşine, ci şi pentru toţi oamenii (I Tim. 2, l-5).

Adâncindu-ne un timp mai îndelungat şi cu mai multă luare-aminte, se pot dobândi multe alte descoperiri privitoare la cunoştinţele tainice, ascunse în cuvântul Domnului, care scapă unei citiri făcute în fugă şi rareori. Ai înţeles, din cele arătate de mine acum, cu câtă înţelepciune şi cu câtă orânduială, închegate într-o strânsă legătură, descoperă Noul Testament al Domnului nostru Iisus Hristos îndrumările Sale privitoare la rugăciune? Cât e de luminată şi de lină curgerea în care sunt puse textele în cele patru Evanghelii? Iată, de pildă: la Sfântul Matei găsim începutul şi păşirea în rugăciune, veşmântul, condiţiile şi celelalte. Mergând mai departe, la Sfântul Marcu găsim exemplele, la Sfântul Luca, pildele, iar la Sfântul Ioan, practica tainică săvârşită în rugăciunea lăuntrică, deşi toate acestea se găsesc, mai pe scurt sau mai pe larg, la toţi evangheliştii. În Faptele Sfinţilor Apostoli se zugrăvesc lucrarea şi urmările rugăciunii; în epistolele apostolilor, ca şi în Apocalipsă, multe însuşiri sunt strâns legate cu lucrarea rugăciunii!… Iată pentru ce eu mă mulţumesc numai cu Evanghelia în învăţătura tuturor căilor vieţii ce duc spre mântuirea sufletului.

În timp ce el îmi arăta şi-mi tâlcuia, eu îmi însemnam în Biblia mea toate textele din Noul Testament. Toate aceste locuri păreau să fie de mare preţ şi ziditoare de suflet, lucru pentru care i-am mulţumit mult.

Apoi am mai mers vreo cinci zile în tăcere. Tovarăşul meu de călătorie simţi, la un moment dat, o puternică durere în picioare, din care pricină el năimi o căruţă cu doi cai, în care mă luă şi pe mine. În acest chip, am ajuns până la punctul cel mai înaintat, unde ne-am oprit pentru trei zile, cu scopul ca, după ce ne vom fi odihnit, să pornim imediat spre Anzersk, spre care îl mâna o nestăpânită dorinţă.

Ajunşi acolo, am întâlnit un vechi cunoscut călugăr, care, după ce i-am povestit cele auzite de la profesor, îmi zise:

- Ce om vrednic de laudă e tovarăşul tău! Se vede că, pe lângă o inimă plină de evlavie, el mai are şi o minte plină de lumina învăţăturii. Aş vrea să-l văd şi eu.

- Locuim la aceeaşi gazdă. Pot să ţi-l înfăţişez chiar mâine. Acum însă e târziu… Iartă-mă!

citeste si Povestirea a sasea

4. Povestirea a patra

„Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea”
(Ps. 72, 27)

„Omul propune, iar Dumnezeu dispune.”

Cu aceste cuvinte am venit încă o dată la binefăcătorul meu.

- Credeam că astăzi voi merge întins spre Sfânta Cetate a Ierusalimului, dar iată că s-a întâmplat altfel. Un lucru cu totul neprevăzut m-a oprit pentru încă trei zile în loc. Eu n-am avut răbdare să nu vin din nou la dumneavoastră ca să vă spun acest lucru şi să vă cer un sfat.

După ce mi-am luat rămas bun de la toată lumea, am pornit cu ajutorul lui Dumnezeu pe calea mea şi, în momentul în care voiam să trec bariera, am văzut că la poarta ultimei case stătea un cunoscut, care era pelerin ca şi mine şi pe care nu-l mai văzusem de vreo trei ani. După ce ne-am salutat, el m-a întrebat încotro plec. I-am răspuns:

- Eu aş dori, dacă e după voia lui Dumnezeu, să mă duc la vechiul Ierusalim.

- Slavă Domnului, mi-a răspuns el, iată că aici ai un bun tovarăş de drum.

- Dumnezeu să fie cu tine, am spus’eu, dar nu ştii că am obiceiul şi să călătoresc întotdeauna singur?

- Ascultă-mă, eu ştiu că acest însoţitor are să-ţi placă. Şi ţie, şi lui vă va fi bine împreună. Uite, vezi? Tatăl stăpânului acestei case la care lucrez merge, aşa cum s-aj făgăduit, tot spre vechiul Ierusalim şi are să-ţi fie pe plac. El e un bătrân negustor din oraşul acesta, om bun şi surd cu desăvârşire, aşa că oricât ai striga nu te poate auzi. Dacă vrei să-l întrebi ceva, trebuie să-i scrii pe hârtie şi atunci îţi răspunde. El şi în casă e mereu tăcut, iar tu îi vei fi lui de folos pe drum. Băiatul lui îi dă un câl şi| teleguţa până la Odessa, ca să le vândă acolo. Deşi bătrânul doreşte să meargă pe jos, din pricina bagajului şi a darurilor pentru Mormântul Domnului, va merge cu calul. Şi tu ai să-ţi poţi pune traista tot aici. Ia gândeşte-te acum, cum ai să poţi lăsa un om bătrân şi surd să pornească la drum cu teleguţa, pe o cale atât de lungă? Am tot căutat o călăuză, dar toţi cer o sumă prea mare, ba chiar e periculos să-l laşi să plece cu un om necunoscut, căci are cu dânsul şi bani, şi lucruri. Frate, primeşte propunerea mea, şi cu adevărat va fi bine. Hotărăşte-te, pentru slava lui Dumnezeu şi pentru dragostea de aproapele! Eu, la rândul meu, am să-i încredinţez pe stăpânii mei că eşti un om de nădejde şi ei or să fie nespus de bucuroşi. Sunt nişte oameni buni şi ţin foarte mult la mine. Sunt doi ani de când lucrez la ei.

După ce am vorbit astfel la poartă, m-a condus în casă, la stăpân; văzând că este o familie cinstită, am primit propunerea lor. Şi, acum m-am şi hotărât ca a treia zi de Crăciun, dacă o să vrea Dumnezeu, după Sfânta Liturghie să pornim la drum.

Iată ce întâmplări neprevăzute se întâlnesc pe calea vieţii, dar numai Dumnezeu şi Sfânta Lui Pronie conduc faptele şi gândurile noastre, precum este scris: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă.” (Filip. 2, 13). Ascultând acestea, binefăcătorul meu mi-a zis:

- Mă bucur din toată inima, prea iubite frate, că Domnul a rânduit, aşa, pe neaşteptate, să te mai văd o dată într-un timp atât de scurt. Şi fiindcă acum eşti liber, eu te voi găzdui mai multă vreme cu dragoste, iar tu îmi vei povesti mai multe din întâmplările tale pline de învăţătură, pe care le-ai întâmpinat în lunga ta cale de pelerin, căci ţi-am ascultat cu plăcere şi cu luare-aminte şi celelalte povestiri de mai înainte.

- Sunt gata să fac cu bucurie ceea ce-mi cereţi. Au fost multe, de tot felul, şi bune, şi rele; nu va dura mult ca să le povestesc pe toate, căci multe dintre ele le-am uitat; nu m-am silit să ţin minte în mod special decât pe acelea care erau povaţă şi îndemn spre rugăciune pentru sufletul meu trândav, iar pe celelalte, arareori le ţineam minte sau, mai bine zis, căutam să uit cele trecute, potrivit cu învăţătura Sfântului Pavel, care zice: „Uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filip. 3,14). Ba chiar şi răposatul, fericitul meu duhovnic, îmi spunea că piedicile rugăciunii inimii năpădesc din două părţi, din dreapta şi din stânga; adică, de nu va izbuti vrăjmaşul să ne întoarcă de la rugăciune prin gândurile deşarte şi prin cugetele păcătoase, atunci aduce în amintire gânduri pline de învăţătură sau insuflă idei frumoase, numai ca să ne abată cât de puţin de la rugăciune, pe care el nu o poate suferi. Şi aceasta se numeşte răpire din partea dreaptă, în vremea când sufletul, dis- preţuind vorbirea cu Dumnezeu, se întoarce către plăcuta vorbire cu el însuşi sau cu făpturile.

De aceea el m-a învăţat ca în timpul rugăciunii să nu primesc nici cea mai frumoasă gândire duhovnicească, ba chiar, după trecerea zilei, dacă ţi se va întâmpla să vezi că ţi-ai petrecut vremea mai mult în gânduri şi vorbiri ziditoare decât în rugăciunea inimii – care se face fără închipuire şi care este adevărata rugăciune -, atunci să socoteşti că şi aceasta e ceva care întrece măsura sau care dezvoltă o lăcomie duhovnicească, îndeosebi la începători, care au nevoie să cumpănească vremea petrecută în rugăciune mai mult decât vremea petrecută în ocupaţiile cu alte fapte de dreptate. Totuşi e cu neputinţă să le uiţi pe toate. Unele întâmplări s-au întipărit atât de adânc în memorie, încât, chiar dacă multă vreme nu-ţi aduci aminte de ele, sunt totuşi vii în amintire, ca, de pildă, acea familie evlavioasă la care Dumnezeu m-a învrednicit să rămân câteva zile.

În timpul călătoriei mele prin gubernia Tobolsk, mi s-a întâmplat să trec printr-un oraş. Îmi rămăseseră foarte puţini posmagi şi de aceea am intrat într-o casă pentru a cere pâine de drum. Stăpânul mi-a zis:

- Slavă Domnului! Ai venit la timp, nevastă-mea a scos chiar acum pâinea proaspătă din cuptor. Ţine aici o pâine caldă şi roagă-te lui Dumnezeu şi pentru noi.

După ce le-am mulţumit, am început să-mi rânduiesc pâinea în traistă, iar gospodina, văzându-mi, traista mi-a zis:

- Ce sac rupt! S-a tocit de tot. O să ţi-l schimb. Şi mi-a dat un sac tare.

Le-am mulţumit din suflet şi am plecat mai departe. Am intrat într-o băcănie de mărunţişuri, unde am cerut puţină sare, iar negustorul mi-a umplut un sac mic. Ma bucuram cu duhul şi îi mulţumeam lui Dumnezeu pentru ca îmi scotea în cale mie, nevrednicului, nişte oameni atât de buni. Iată, mă gândeam eu, acum n-am nici o grijă de hrană pe timp de o săptămână; voi dormi şi voi fi mulţumit; binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul!

Trecând vreo cinci verste dincolo de oraş, am intrat într-un sat sărac aşezat chiar lângă drum, cu o bisericuţă de lemn, însă bine împodobită pe dinafară. Trecând pe lângă ea, am dorit să mă închin şi intrând în pridvor m-am rugat. Nu departe de sfântul locaş, lângă o băltoacă, se jucau doi copilaşi de vreo cinci sau şase ani. Mă gândeam că sunt copiii preotului, cu toate că erau mult prea bine îmbrăcaţi. Rugându-mă, m-am dus mai departe. Nu am făcut decât vreo zece paşi de la biserică şi deodată aud în urma mea un strigăt:

- Sărăcuţule! Sărăcuţule! Mai stai puţin!

Cei ce strigau şi alergau spre mine erau copilaşii pe care-i văzusem, un băieţaş şi o fetiţă. M-am oprit locului, iar ei, apropiindu-se, m-au apucat de mână.

- Vino cu noi la mămica! Ea îi iubeşte pe cerşetori.

- Eu nu sunt cerşetor, le-am spus. Eu sunt pelerin.

- Dar ce ai în sac?

- Aici ţin pâinea mea pentru drum.

- Ba nu, să mergem negreşit la maica, să-ţi dea bani de drum.

- Dar unde este maica voastră? am întrebat eu.

- Uite, în dosul bisericii, dincolo de boschet. Copilaşii m-au condus într-o grădină foarte frumoasă, în mijlocul căreia se afla o casă mare, boierească. Am intrat în sală. Ce curăţenie şi ce de podoabe se aflau acolo! Şi iată că ne ieşi în întâmpinare, în grabă, stăpâna casei.

- Te rog frumos, pofteşte înăuntru! De unde te-a tri-mis Dumnezeu la noi? Stai jos, stai jos, iubite frate!

Mi-a luat sacul din spate, mi l-a pus pe masă, iar pe mine m-a aşezat într-un scaun foarte moale.

- N-ai vrea să mănânci ceva? Sau poate vrei mai bine să bei un ceai? Sau ai nevoie de altceva?

- Vă mulţumesc din adâncul sufletului, am răspuns eu, sacul mi-e plin de mâncare. Râvna şi purtarea dumneavoastră plină de dragoste mi-e mai scumpă decât gustarea. O să mă rog lui Dumnezeu să vă blagoslovească pentru dragostea evanghelică faţă de străini. Spunând aceasta, am simţit un puternic imbold către o întoarcere înăuntru. Rugăciunea clocotea în mine, în inima mea, şi aveam nevoie de tihnă şi linişte ca să-i dau lărgime acestei flăcări rugătoare, care singură a izbucnit, şi ca să ascund din faţa oamenilor semnele exterioare ale rugăciunii, care sunt lacrimile, suspinele şi mişcările deosebite ale feţei şi buzelor.

M-am ridicat, de aceea, şi am zis:

- Vă rog să mă iertaţi, e timpul să plec. Domnul Iisus Hristos să fie cu dumneavoastră şi cu copilaşii dumneavoastră dragi!

- Ah, nu! Să ferească Dumnezeu! Nu pleca! Nu-ţi dau drumul! Iată că spre seară va sosi din oraş soţul meu. El are serviciul la tribunalul judeţean şi s-a dus acum cu prilejul alegerilor judecătoreşti. Cum o să se mai bucure dânsul dacă o să te vadă! El socoteşte pe fiecare pelerin ca pe un trimis al lui Dumnezeu. Iar dacă o să pleci, el o să se întristeze foarte tare că nu te-a văzut. Şi apoi, mâine e duminică. O să te rogi împreună cu noi la Liturghie şi-ai să mănânci cu noi ce ne va trimite Dumnezeu. În fiecare sărbătoare se adună la noi cam vreo treizeci de oameni, fraţi întru Hristos, săraci. Dar tu, cum de nu mi-ai spus nimic despre tine? De unde eşti şi încotro călătoreşti? Hai, vorbeşte-mi! Mie îmi place să aud cuvinte duhovniceşti de la oamenii plăcuţi lui Dumnezeu. Copii! Luaţi traista pelerinului şi-l duceţi în odaia cu icoane; acolo o să doarmă la noapte.

Auzind aceste cuvinte ale ei, mă minunam şi mă gândeam: stau de vorbă cu un om sau cu un duh?

Aşa că am rămas să-l aştept pe boier. Am povestit pe scurt călătoria mea, spunându-i că merg la Irkuţk.

- Vei trece negreşit prin Tobolsk, iar eu am acolo pe mama mea, care e călugăriţă într-o mănăstire de maici, iar acum e schimnică. Noi îţi vom da o recomandare, şi dânsa te va primi. Multă lume merge la ea pentru sfaturi duhovniceşti. O să-i duci cu acest prilej o carte a Sfântului Ioan Scărarul, pe care i-am cumpărat-o din Moscova. Ce bine ar fi!

În sfârşit, s-a apropiat vremea prânzului şi ne-am aşezat la masă. Au mai venit patru femei, care au luat masa cu noi. După ce s-a sfârşit felul întâi, una dintre ele s-a sculat, a făcut o închinăciune la icoană, apoi s-a închinat către noi, s-a dus şi a adus felul al doilea şi din nou s-a aşezat. Apoi alta s-a dus, întocmai, după al treilea fel de mâncare. Văzând acestea, i-am zis stăpânei:

- Îndrăznesc să întreb: aceste femei sunt rudele dumneavoastră?

- Da, sunt surorile mele întru Hristos: aceasta e bucătăreasa, aceasta e soţia vizitiului, aceasta e fata în casă, iar aceasta e camerista mea, şi toate sunt măritate.

Auzind şi văzând acestea, m-am mirat şi mai mult. I-am mulţumit lui Dumnezeu care mi-a arătat oameni atât de plăcuţi Lui şi în inimă simţeam o puternică lucrare a rugăciunii. Şi pentru ca să fiu mai repede singur şi să nu stingheresc rugăciunea, sculându-mă de la masă, i-am zis cucoanei:

- Aveţi nevoie să vă odihniţi după masă, iar eu ma voi duce să mă plimb prin grădină.

- Nu, eu nu mă odihnesc, spuse doamna. Merg şi eu cu tine în grădină, iar tu îmi vei povesti ceva folositor pentru suflet. Dar dacă te vei duce singur, copiii nu-ţi vor da pace. Îndată ce or să te vadă, n-or să te mai lase singur nici un minut, aşa de mult îi iubesc ei pe săraci, pe fraţii lui Hristos, pe pelerini.

N-am avut ce face şi ne-am dus în grădină împreună. Când am intrat în grădină, pentru ca să-mi pot păstra mai bine liniştea, m-am închinat în faţa cucoanei până la pământ şi i-am zis:

- Vă rog în numele lui Dumnezeu, spuneţi-mi: de mult duceţi această viaţă plăcută lui Dumnezeu? Şi în ce chip aţi dobândit această evlavie?

- îţi voi povesti totul. Mama mea este strănepoata Sfântului Iosafat, cel ale cărui moaşte odihnesc, deschise, la Bolgorod. Noi am avut în oraş o casă mare. O aripă a casei era locuită de un nobil, care nu era bogat. În cele din urmă el a murit, iar soţia lui, care era însărcinată, a născut un copil şi a murit în urma naşterii. Copilul ce s-a născut a rămas un orfan cu totul sărac. Maica mea l-a luat din milă ca să-l crească, iar după un an m-am născut şi eu. Noi am crescut împreună şi am învăţat cu aceiaşi profesori şi ne înţelegeam atât de bine, de parcă am fi fost frate şi soră.

După oarecare vreme a murit şi tatăl meu, iar maica mea, părăsind oraşul, s-a mutat cu noi chiar în satul acesta, pe moşia ei. Ne-a dăruit acest sat al ei, iar ea, zidin-du-şi o chilie, s-a mutat la mănăstire. Ne-a lăsat ca testament, dându-ne binecuvântarea ei părintească, să trăim creştineşte, să ne rugăm cu osârdie lui Dumnezeu şi, mai mult decât orice, să ne silim a împlini porunca de căpetenie, adică dragostea de aproapele, să-i hrănim şi să-i ajutăm pe săraci, fraţii lui Hristos, în simplitate şi smerenie, să-i creştem pe copii în frica lui Dumnezeu şi să ne purtăm cu robii noştri ca şi cu fraţii.

Iată, aşa trăim aici însinguraţi de zece ani, căutând pe cât putem să împlinim testamentul maicii noastre. Avem şi o casă pentru cerşetori, în care şi acum trăiesc mai mult de zece oameni infirmi şi bolnavi. Dacă vrei, mâine îi vizităm.

După ce a sfârşit această poveste, am întrebat:

- Dar unde e cartea lui Ioan Scărarul, pe care doriţi s-o trimiteţi mamei dumneavoastră?

- Să mergem în casă şi am să ţi-o arăt.

De-abia ne aşezasem să citim, când sosi şi boierul. Când m-a văzut, m-a îmbrăţişat cu dragoste şi ne-am sărutat frăţeşte, creştineşte, apoi m-a condus în camera lui şi mi-a zis:

- Să mergem, iubite frate, în cabinetul meu, ca să-mi blagosloveşti chilia. Cred că soţia mea te-a obosit. Cum vede un pelerin, sau o pelerină, sau vreun bolnav, e bucuroasă să stea lângă ei şi ziua, şi noaptea. În tot neamul ei a fost acest obicei, moştenit din bătrâni.

Am intrat în cabinet. Ce de cărţi! Ce icoane frumoase! Crucea făcătoare de viaţă era în mărime naturală, şi lângă ea era aşezată o Evanghelie.

După ce m-am rugat i-am zis:

- La dumneavoastră e raiul pe pământ. Iată pe însuşi Domnul Iisus Hristos, Prea Curata Lui Maică şi Sfinţii plăcuţi Lui, iar aceste cărţi sunt cuvintele şi îndrumările lor dumnezeieşti, cele vii şi netăcute! Eu cred că dumneavoastră vă desfătaţi adesea cu convorbirea lor cerească.

- Da, recunosc, îmi place să citesc.

- Dar ce fel de cărţi aveţi aici?

- Am multe şi toate sunt cu conţinut duhovnicesc, răspunse boierul. Iată Vieţile Sfinţilor pe tot anul, scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Vasile cel Mare. Multe cărţi au conţinut teologic şi filosofic, precum sunt şi multe cărţi de predici, scrise de predicatori renumiţi, dintre cele mai noi. Biblioteca mea costă cam vreo cinci mii de ruble.

- Nu se găseşte, oare, la dumneavoastră vreo scriere despre rugăciune? Mie îmi place tare mult să citesc despre rugăciune.

- Am una dintre cele mai noi cărţi despre rugăciune. E scrisă de un preot din Petersburg.

Boierul scoase din raft o carte care cuprindea tâlcuirea rugăciunii domneşti „Tatăl Nostru” şi am început s-o citim împreună cu plăcere. Puţin mai târziu veni şi soţia sa, care ne aduse câte un ceai, iar copilaşii ne aduseră un coşuleţ de argint frumos lucrat, în întregime umplut cu nişte prăjituri uscate, cum n-am mai mâncat niciodată în viaţa mea. Boierul mi-a luat cartea, a dat-o cucoanei şi mi-a zis:

- Noi o s-o rugăm pe ea să ne citească, deoarece citeşte foarte frumos, iar noi ne vom întări.

Cucoana a început să citească, iar noi ascultam. Pe când ascultam cele ce se citeau, eu vegheam şi la rugăciunea care se înfiripa înăuntrul inimii mele. Cu cât ascultam mai mult, cu atât rugăciunea creştea mai tare şi mă îndulcea. La un moment dat, am văzut că cineva a trecut ca un fulger pe dinaintea ochilor mei, ca şi cum ar fi zburat prin aer. Era chipul răposatului meu duhovnic. Eu m-am cutremurat, dar, ca să nu se observe aceasta, am zis: „Ier-taţi-mă, am aţipit puţin.” în momentul acela, am simţit ca şi cum duhul duhovnicului meu ar fi pătruns în duhul meu sau ca şi cum l-ar fi luminat. Am simţit în mine o lumină şi o mulţime de gânduri cu privire la rugăciune. Doamna terminase de citit. Boierul întrebă:

- Ţi-a plăcut această scriere?

- Mi-a plăcut foarte mult, căci rugăciunea domnească „Tatăl Nostru” este mai presus şi mai de preţ decât toate rugăciunile scrise pe care le avem noi creştinii, pentru că ea ne este dată de însuşi Domnul Iisus Hristos, iar tâl- cuirea pe care ne-aţi citit-o este foarte bună. Doar că se referă în cea mai mare parte la lucrarea exterioară creştină, iar mie mi-a fost dat să citesc la Sfinţii Părinţi şi o lămurire contemplativă, tainică.

- Pe care dintre Părinţi i-ai citit?

- De pildă, pe Maxim Mărturisitorul şi pe Petre Damaschinul.

- Te rog, spune-mi ce-ţi aminteşti de la ei.

- Cu plăcere. Cuvintele „Tatăl Nostru carele eşti în ceruri” se tâlcuiesc în cartea pe care am citit-o acum ca o insuflare a dragostei frăţeşti pentru oameni, ca unii ce suntem copiii unui singur Tată. Este foarte drept acest cuvânt, dar la Sfinţii Părinţi cuvintele acestea se explică mai adânc şi mai duhovniceşte. Ei spun că acest text ne îndeamnă să ne ridicăm mintea la cer, la Tatăl ceresc, şi să ne aducem aminte de datoria noastră de a ne aşeza în fiecare clipă în prezenţa lui Dumnezeu şi de a umbla ca înaintea lui Dumnezeu.

Cuvintele „sfinţească-se numele Tău” sunt lămurite aici în sensul că trebuie să avem grija să nu rostim numele lui Dumnezeu fără evlavie sau să facem vreun jurământ nedrept, cu cuvântul, pentru ca, astfel, numele lui Dumnezeu să fie rostit cu sfinţenie şi să nu fie folosit în deşert. Insă tâlcuitorii de taină văd în aceasta o cerere directă pentru rugăciunea lăuntrică a inimii şi, prin rugăciunea inimii, de sine lucrătoare, să se sfinţească şi să se lumineze toate simţirile şi puterile sufleteşti.

Cuvintele „vie împărăţia Ta” înseamnă: să vie în inimile noastre pacea lăuntrică, liniştea şi bucuria duhovnicească, în carte se tâlcuieşte că prin cuvintele: „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi” trebuie să înţelegem cererea privitoare la trebuinţele vieţii trupeşti care nu sunt de prisos, ci numai necesare şi suficiente pentru ajutorul oamenilor. Însă Maxim Mărturisitorul, prin cuvântul privitor la „pâinea cea spre fiinţă”, înţelege hrănirea sufletului cu pâinea cea cerească, adică hrăni-rea cu cuvântul lui Dumnezeu şi unirea sufletului cu Dumnezeu, prin cugetarea la Dumnezeu şi prin rugăciunea lăuntrică neîncetată a inimii.

- Acesta e un lucru mare şi este aproape cu neputinţă, pentru cei ce trăiesc în lume, să dobândească rugăciunea lăuntrică, exclamă boierul, chiar dacă Domnul ar ajuta să ţi-o faci pe cea din afară fără lenevire.

- Să nu gândiţi în acest fel! Dacă ar fi cu neputinţă acest lucru şi ar însemna o greutate de neînvins, atunci Dumnezeu n-ar fi poruncit-o tuturor. Puterea Lui se săvârşeşte şi în neputinţă, iar Sfinţii Părinţi cei plini de experienţă ne dau în acest scop mijloacele care uşurează calea spre dobândirea rugăciunii inimii. Desigur, pentru cei ce s-au lepădat de lume, se arată mijloace mai deosebite şi mai înaintate, dar şi pentru mireni ei dau, de asemenea, anumite mijloace potrivite, care duc cu siguranţă la dobândirea rugăciunii lăuntrice.

- N-am avut prilejul să citesc nicăieri ceva asemănător, spuse boierul.

- Daţi-mi voie, dacă binevoiţi, să vă citesc din filocalie.

Mi-am adus Filocalia, am căutat cuvântul lui Petru Damaschinul, alcătuit din trei părţi, şi am început să citesc următoarele:

„Trebuie să ne învăţăm a chema numele lui Dumnezeu mai mult decât a respira, în toată vremea şi în tot locul şi la tot lucrul. Apostolul zice: «Rugaţi-vă neîncetat», adică ne învaţă să avem aducere-aminte de Dumnezeu în orice vreme, în orice loc şi în timpul oricărui lucru. Dacă faci ceva, trebuie să ai în minte pe Creatorul lucrurilor; dacă vezi lumina, adu-ţi aminte de Cel ce ţi-a dat-o; dacă vezi cerul, pământul, marea şi tot ce se află într-însa, minunează-te şi proslăveşte pe Cel ce le-a zidit; dacă te îmbraci cu hainele tale, adu-ţi aminte cine ţi le-a dat pe acestea şi mulţumeşte-I Celui care are grijă de viaţa ta. Ca să spun pe scurt, orice mişcare să-ţi fie pricină de aducere-aminte şi de proslăvire a lui Dumnezeu. Şi, iată, în acest fel tu te vei ruga neîncetat, iar sufletul tău se va bucura totdeauna de aceasta.”

- Binevoiţi să vedeţi cum acest mijloc, care duce la rugăciune neîncetată, este potrivit, uşor şi la îndemâna fiecăruia dintre cei ce au măcar cât de puţin simţăminte omeneşti.

Boierului i-a plăcut aceasta nespus de mult şi, încântat, m-a îmbrăţişat, mi-a mulţumit, s-a uitat la Filocalia mea şi mi-a zis:

- Negreşit voi cumpăra această carte. Am s-o procur de la Petersburg. Iar acum, ca să nu-l tlit, voi copia acest cuvânt pe care mi l-ai citit. Dictează-mi-l!

Şi el l-a transcris pe loc, repede şi frumos. Apoi a exclamat:

- Doamne, Dumnezeule! Eu am icoana Sfântului Damaschin (era probabil icoana Sfântului Ioan Damaschin).

El a luat o ramă, a pus foaia scrisă sub sticlă şi a atârnat-o sub icoană, zicând:

- Iată cuvântul viu al plăcutului lui Dumnezeu, de sub chipul lui, îmi va aduce aminte mai des să împlinesc cu fapta acest sfat mântuitor.

După aceasta ne-am dus să luăm cina. La masă şedeau cu noi, ca şi la prânz, toţi oamenii casei, bărbaţii şi femeile. Ce tăcere şi linişte pioasă domneau în tot timpul mesei! După ce am cinat cu toţii, oamenii mari şi copiii s-au rugat multă vreme. Pe mine m-au pus să le citesc acatistul Prea Dulcelui Iisus.

După ce s-au terminat toate, cei ce au servit s-au dus să se odihnească, iar noi trei am rămas în cameră. Stăpâna casei mi-a adus o cămaşă albă şi ciorapi, eu m-am închinat până la pământ şi i-am zis:

- Nu voi lua ciorapii, căci n-am purtat ciorapi de când sunt. Noi ne-am obişnuit să purtăm întotdeauna obiele.

Ea alergă din nou şi-şi aduse caftanul ei vechi din postav subţire şi galben şi îl tăie în două pentru obiele, iar boierul spuse: „Uite, i s-a rupt încălţămintea aproape cu totul!”, şi îşi aduse ghetele sale noi, mari, pe care le încălţa pe deasupra cizmelor, apoi îmi spuse: „Du-te în camera de alături, acolo nu este nimeni, şi schimbă-te!” Eu m-am dus, m-am schimbat şi apoi am venit din nou în camera lor. Ei m-au aşezat pe un scaun şi au început să mă încalţe. Boierul îmi înfăşură picioarele cu obiele, iar soţia sa mă încălţă cu ghetele. La început nu i-am lăsat, dar ei mi-au poruncit să stau jos, zicând: „Şezi şi taci! Şi Hristos a spălat picioarele ucenicilor.”

N-am avut ce face şi am început să plâng. Plângeau şi ei.

După aceasta, doamna a rămas să doarmă în camera copiilor, iar eu cu boierul ne-am dus în grădină, în pavilion. Multă vreme nu ne venea somnul. Stăteam culcaţi şi vorbeam între noi. La un moment dat, el a început să insiste:

- Pentru Dumnezeu, spune-mi tot adevărul şi cu conştiinţa deschisă, cine eşti tu? Tu trebuie să fii de neam bun şi te prefaci, ca un nebun pentru Hristos. Tu citeşti, tu scrii bine, vorbeşti şi cugeti drept. Calităţile acestea nu le poate avea cineva cu creştere ţărănească.

- Eu v-am povestit tot adevărul, cu inimă curată, atât dumneavoastră cât şi doamnei, atunci când am vorbit despre originea mea şi nu m-am gândit nici o clipă să vă mint sau să vă înşel. La ce bun aş face-o? Iar ceea ce vorbesc nu vorbesc de la mine, ci ceea ce am auzit de la răposatul meu duhovnic cel plin de înţelepciune dumnezeiască şi ceea ce am citit la Sfinţii Părinţi. Mai mult decât orice, conştiinţa mea este luminată de rugăciunea lăuntrică, pe care n-am dobândit-o singur, ci mi-au sădit-o în inima mea mila lui Dumnezeu şi învăţătura duhovnicului. Acest lucru este cu putinţă pentru fiecare om; e destul să se cufunde cu mai multă linişte în inima sa şi să cheme mai mult Numele lui Iisus Hristos care luminează şi atunci va simţi îndată o lumină lăuntrică şi totul îi va fi lămurit, chiar va vedea unele taine ale împărăţiei lui Dumnezeu în această lumină. Ba chiar şi aceasta este o taină adâncă şi care luminează, ca omul să afle puterea de a se adânci în el însuşi, de a se vedea pe sine, de a se desfăta întru conştiinţa de sine, de a se smeri şi de a plânge cu dulceaţă pentru căderea noastră şi pentru voinţa noastră stricată.

A cugeta cu chibzuinţă şi a vorbi cu oamenii nu-i un lucru prea greu şi cu neputinţă de împlinit, căci mintea şi inima au apărut mai înainte de învăţătura şi de înţelepciunea lumească.

Dacă există minte, atunci ea poate fi lucrată, fie prin ştiinţă, fie prin experienţă. Dar dacă lipseşte, atunci nici un fel de educaţie nu-ţi poate ajuta. Tocmai în aceasta stă toată nenorocirea, fiindcă dacă noi suntem departe de noi înşine, ba chiar nici nu prea dorim să ne apropiem de noi înşine, ci fugim neîncetat de întâlnirea cu noi înşine, şi dacă schimbăm adevărul pe nimicuri şi numai gândim să ne ocupăm cu lucruri duhovniceşti sau cu rugăciunea, dar nu avem timp, bătaia de cap sau grijile vieţii neîngă-duindu-ne să ne ocupăm cu acestea, atunci pierdem ce este mai important.

Căci ce este mai de seamă sau mai necesar, viaţa veşnică a sufletului, mântuirea lui, sau viaţa trecătoare a trupului, aşa degrabă trecătoare, şi pentru care punem toată silinţa noastră? Iacă aceasta este ceea ce îi aduce pe oameni ori la înţelepciune, ori la prostie.

- Să mă ierţi, frate drag, te-am întrebat nu doar dintr-o simplă curiozitate, ci din dragostea sufletului şi dintr-o creştinească luare-aminte la suferinţa aproapelui, precum şi pentru faptul că acum doi ani am văzut un caz care m-a făcut să-ţi pun întrebarea de mai dinainte.

Aşadar, precum îţi spuneam, a venit la mine un cerşetor, cu un buletin de soldat în retragere, bătrân, slab şi aşa de sărac, încât era aproape gol şi desculţ. Vorbea puţin şi foarte simplu, ca un ţăran din stepă. Noi l-am primit şi l-am dus la casa săracilor. Peste câteva zile s-a îmbolnăvit foarte tare şi de aceea l-am transportat în acest pavilion. L-am liniştit şi am început să-l îngrijim şi să-l tratăm noi singuri, eu şi soţia mea. În sfârşit, se apropia în mod vădit de moarte. Noi i-am făcut pregătirile, am chemat şi preotul nostru să-l spovedească, să-l împărtăşească şi să-i facă Sfântul Maslu. În ajunul morţii sale s-a ridicat, nii-a cerut o foaie de hârtie şi o pană, m-a rugat să închid uşa, să nu las pe nimeni să intre până ce nu-şi va scrie testamentul pentru fiul său, rugându-ne să trimitem acest testament, după moartea lui, la Petersburg, la adresa pe care ne-a indicat-o.

Am rămas uimit când i-am văzut scrisul, care nu era numai foarte frumos, dar arăta că era un om cult, iar compunerea era admirabilă, dreaptă şi foarte delicată. Mâine am să-ţi citesc testamentul lui, am păstrat o copie.

Acestea toate m-au mirat şi mi-au trezit curiozitatea să-l întreb despre originea şi viaţa lui. El m-a obligat prin jurământ să nu destăinuiesc nimănui nimic, înainte de moartea sa, şi mi-a povestit, spre slava lui Dumnezeu, viaţa sa:

- Eu am fost prinţ. Am avut o avere foarte mare şi am dus cea mai elegantă, cea mai luxoasă şi mai risipitoare viaţă. Soţia mi-a murit şi eu trăiam fericit cu fiul meu, care avea serviciul de căpitan în garda regală. Odată, pregătin-du-mă să plec la un bal, la o persoană foarte de seamă, am fost foarte supărat pe valetul meu. În plină furie, neputându-mă stăpâni, l-am lovit fără milă în cap şi am dat ordin să fie trimis la el în sat. Acestea s-au întâmplat seara; a doua zi, valetul a murit de congestie cerebrală.

Acestea toate s-au muşamalizat, iar eu, după ce pe moment mi-a părut rău de imprudenţaniea, am uitat re-Pede, cu totul, această întâmplare. După şase săptămâni, valetul care murise a început să mi se arate, mai întâi în vis, în fiecare noapte, tulburându-mă şi mustrându-mă mereu, cu aceste cuvinte, pentru fapta mea: „Om fără conştiinţă, tu eşti ucigaşul meu!” Mai târziu am început să-l văd aievea, în stare de veghe. Cu cât trecea timpul, cu atât mai des mi se arăta, sfârşind prin a mă supăra aproape necontenit.

În cele din urmă, împreună cu acesta vedeam şi pe alţi bărbaţi răposaţi pe care îi jignisem prin asprimea mea şi pe femeile pe care le dusesem în ispită. Toţi aceştia mă mustrau neîncetat şi nu-mi dădeau pace, astfel că nu mai puteam nici să dorm, nici să mănânc, nici să mă ocup cu ceva.

Puterile mi se sleiseră cu desăvârşire şi mi se lipise pielea de oase, de slăbiciune. Toată silinţa medicilor celor mai iscusiţi nu mi-a putut ajuta cu nimic. Am plecat în ţări străine ca să mă tratez şi, după un tratament de jumătate de an, nu m-am simţit cu nimic mai bine, iar vedeniile care mă chinuiau se înmulţeau mereu, fără milă. Am fost adus de acolo abia viu. Am încercat astfel grozăviile infernale ale chinurilor sufleteşti, mai înainte de despărţirea sufletului de trup. Atunci m-am încredinţat că există iadul şi am aflat ce înseamnă acesta.

Fiind într-o astfel de stare chinuitoare, mi-am recunoscut fărădelegile, m-am spovedit, am slobozit pe toţi oamenii care-mi slujeau şi m-am jurat ca să mă chinuiesc toată viaţa cu tot felul de osteneli şi să mă ascund în chip de cerşetor, pentru ca, pentru fărădelegile mele, să fiu cel mai de pe urmă slujitor al oamenilor din clasa cea mai de jos. De-abia mă hotărâsem cu tărie să încep această viaţă, că vedeniile care mă supărau s-au sfârşit îndată. Simţeam o bucurie şi o desfătare atât de mari, care-mi veneau din împăcarea cu Dumnezeu, încât nu le pot descrie pe deplin.

Iată, aşa am aflat, tot din experienţă, ce este raiul şi în ce fel se deschide împărăţia lui Dumnezeu înăuntrul inimilor noastre. Sunt cincisprezece ani de când rătăcesc prin această Siberie. Uneori mă angajam la munci grele, la ţărani, alteori îmi procuram hrana cerşind în numele lui Iisus.

Ah! ce fericire, ce mulţumire şi ce conştiinţă liniştită am avut eu în toate aceste privaţiuni ale mele. Asemenea bucurii le poate simţi pe deplin numai cel care este mutat, prin mila Mântuitorului, dintr-un iad chinuitor în raiul lui Dumnezeu.

Povestind aceasta, el mi-a înmânat testamentul său, ca să-l expediem fiului său, iar a doua zi a murit. Şi o copie a testamentului o păstrez în Biblia mea. Dacă doreşti ţi-o citesc.

Eu am deschis-o şi am început să citesc:


În numele lui Dumnezeu Celui în Treime preaslăvit, al Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh.

Prea iubitul meu fiu,

Sunt 15 ani de când tu nu l-ai mai văzut pe tatăl tău, dar el, în anonimatul său, se informa uneori despre tine, nutrea faţă de tine o dragoste părintească care-l obligă să-ţi trimită aceste rânduri, pe care le-am scris înainte de a muri, ca să-ţi fie o lecţie folositoare în viaţă.

Ştii cât am suferit din pricina vieţii mele imprudente Şi fără de grijă. Dar nu ştii cât de fericit am fost în neştiuta mea viaţă de pelerin, atunci când mă desfătam de roadele pocăinţei.

Eu mor liniştit la binefăcătorul meu şi totodată al tău, căci binefacerile revărsate asupra tatălui trebuie să-l atingă pe un fiu simţitor. Tu să-i arăţi recunoştinţă, aşa cum vei putea.

Lăsându-ţi binecuvântarea mea părintească, te conjur să-ţi aduci aminte de Dumnezeu, să-ţi păzeşti conştiinţa, să fii cu grijă, cu bunătate şi cu chibzuială. Cu subalternii tăi să te porţi cu cât mai multă bunăvoinţă, cu dragoste; pe săraci şi pe pelerini să nu-i dispreţuieşti, ţinând seama că tatăl tău muribund şi-a căpătat liniştea şi pacea sufletului său chinuit în viaţa de pelerin.

Chemând harul lui Dumnezeu asupra ta, îmi închid ochii liniştit, cu nădejdea vieţii veşnice, din mila lui Iisus Hristos, Mântuitorul oamenilor.

Al tău tată…

Aşa am stat culcaţi, boierul acesta bun şi cu mine, vorbind împreună. La un moment dat l-am întrebat:

- Socot, taică, desigur că aveţi multa bătaie de cap şi tulburare cu casa pentru străini. Căci printre fraţii noştri pelerini sunt şi unii care umblă fie că n-au nici o treabă, fie că le e lene să lucreze, făcând diferite şarlatanii pe drum, cum mi s-a întâmplat să văd chiar mie însumi.

- N-am avut multe cazuri din acestea. S-au nimerit să fie mai mult pelerini adevăraţi, îmi răspunse boierul, însă când vin asemenea vagabonzi, noi mai mult îi mângâiem şi îi ţinem să trăiască la noi timp mai îndelungat. Trăind ei printre cerşetorii noştri cei buni, fraţi ai lui Hristos, se îndreaptă adeseori şi apoi ies din casa săracilor ca oa-j meni smeriţi şi blânzi.

Iată, nu de mult am avut un exemplu de acest fel: Un târgoveţ din acest oraş s-a stricat atât de rău, încât toţi îl izgoneau pur şi simplu cu bâtele de la porţile lor.

Nimeni nu-i dădea măcar o bucată de pâine. El era beţiv, scandalagiu, bătăuş şi pe deasupra şi hoţ. Într-o astfel de stare a venit el la noi, rupt de foame. Cerea pâine şi rachiu, pentru care avea o patimă grozavă. Noi l-am primit cu dragoste şi i-am zis: „Trăieşte la noi, îţi vom da rachiu cât vrei, dar numai cu condiţia ca, de îndată ce te vei îmbăta, să te culci imediat. Insă dacă vei face un cât de mic scandal sau gălăgie, atunci nu numai că te vom alunga şi nu te vom mai primi niciodată, dar vom face şi un raport către judecător sau către poliţai, ca să te trimită în surghiun, ca pe un vagabond suspect.”

El a fost de acord şi a rămas la noi. O săptămână şi mai bine a băut într-adevăr mult, cât a vrut, dar, potrivit cu făgăduinţa dată şi ca să nu fie lipsit de rachiu, se culca sau ieşea din casă în grădină, unde se culca în tăcere. Când se trezea, fraţii din casa săracilor căutau să-l convingă şi-i dădeau sfaturi ca să se înfrâneze măcar câte puţin, la început. Astfel, treptat-treptat, el a început să bea mai puţin şi, în cele din urmă, peste vreo trei luni a devenit un om cumpătat şi acum lucrează undeva şi nu mănâncă pâine străină. Iată, acum trei zile a fost pe la mine ca să-mi mulţumească.

„Ce înţelepciune, săvârşită şi călăuzită de dragoste!”, m-am gândit eu şi am exclamat:

- Binecuvântat este Dumnezeu care-şi arată mila Sa în casa ocrotită de dumneavoastră!

După aceste convorbiri, boierul şi cu mine, după ce am dormit un ceas sau două, auzind clopotul de utrenie, ne-am îmbrăcat şi am plecat de-acasă. Când am intrat în biserică, am găsit-o pe soţia sa stând acolo de mult, împreună cu copilaşii ei. Am ascultat utrenia, după care a urmat dumnezeiasca Liturghie. Boierul, eu şi unul dintre copilaşi am intrat în altar, iar doamnă cu fetiţa au stat la fereastra altarului, ca să vadă ridicarea Sfintelor Daruri.

Doamne Dumnezeule! Cum se mai rugau ei în genunchi, plângând cu lacrimi de bucurie! Feţele lor deveniseră atât de luminoase, încât, privind la ele, am plâns şi eu.

După ce s-a terminat slujba, stăpânul, preotul, slugile şi toţi cerşetorii au intrat împreună în sala de mese. Numărul săracilor se ridica până la 40 de oameni. Aici se aflau şi ologi, şi bolnavi; erau chiar şi copii. Cu toţii s-au aşezat la aceeaşi masă. Ce linişte şi tăcere erau acolo! Eu, luându-mi îndrăzneala, i-am şoptit boierului:

- Pe la mănăstiri se citeşte în vremea mesei din Vieţile Sfinţilor. Ce bine ar fi dacă s-ar citi şi la dumneavoastră, mai ales că aveţi volumele pentru tot anul.

Boierul adresându-se doamnei, îi zise:

- De bună seamă, Masa, ar fi bine să introducem şi noi această rânduială. Va fi foarte ziditoare de suflet. Iată, la prima masă voi citi eu, apoi tu, pe urmă părintele, iar după aceea, pe rând, fraţii.

Preotul, pe când mâneam, zise: – îmi place să ascult, dar pentru citit vă rog să mă iertaţi, nu am deloc timp liber. Cum ajung acasă, nu ştiu de ce să mă apuc. Numai bătaie de cap şi grijă; trebuie ba una, ba alta. Am o grămadă de copii şi vite câte vrei. Alerg toată ziua de colo până colo. Nici nu-mi arde de citit sau de învăţat. Am uitat şi ceea ce am învăţat în seminar.

Când am auzit aceasta, am tresărit, dar doamna care şedea lângă mine m-a apucat de mână şi mi-a zis:

- Părintele din smerenie zice aceasta. El întotdeauna se umileşte astfel, în vreme ce duce o viaţă cum se cuvine şi plăcută lui Dumnezeu; iată, sunt 20 de ani de când este văduv şi creşte o întreagă familie de nepoţi şi pe lângă aceasta slujeşte des la biserică.

La aceste cuvinte mi-am adus aminte de cuvântul lui Nichita Stithatul din Filocalie. „Firea lucrurilor se măsoară după dispoziţia lăuntrică a sufletului, adică, aşa cum este fiecare, aşa îl judecă şi pe celălalt.” Şi mai departe zice: „Cel ce a ajuns la adevărata rugăciune şi dragoste, acela nu deosebeşte lucrurile. Nu-l deosebeşte pe cel drept de cel păcătos, ci îi iubeşte pe toţi la fel şi nu-i osândeşte, tot aşa cum face Dumnezeu, Care face să răsară soarele şi să plouă şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi.”

Din nou s-a aşternut tăcerea. În faţa mea şedea un cerşetor orb, din casa săracilor. Boierul îl hrănea, îi îm-bucătăţea peştele, îi dădea lingura, îi turna supa. Fixându-l cu privirea, am observat că acest cerşetor îşi ţinea gura mereu deschisă, iar limba se mişca neîncetat şi parcă se cutremura. M-am gândit: nu cumva se roagă? După ce s-a terminat masa, unei bătrâne i-a venit rău. Fiind cuprinsă de un acces puternic, ea începu să scâncească. Boierul şi cucoana au dus-o în dormitorul lor şi au aşezat-o în pat. Cucoana a rămas să aibă grijă de ea. Preotul, pentru orice eventualitate, se duse să aducă Sfintele Taine, iar boierul a poruncit să se pună caii la şaretă şi a plecat după doctor la oraş. Toţi s-au împrăştiat.

Am simţit parcă o foame de rugăciune. Era o dorinţă puternică de rugăciune, cu revărsările ei de plinătate, iar singurătatea şi tăcerea îmi lipseau de două zile. Simţeam în inimă ca un fel de inundare care tindea să irumpă şi să se reverse în toate mădularele, dar deoarece am reţinut această nevoie, am simţit o durere puternică, de altfel o durere plină de bucurie, care cerea o linişte plăcută şi dorinţa de a mă sătura de rugăciune. Aici mi s-a descoperit de ce adevăraţii lucrători ai rugăciunii ce se săvârşeşte singură fugeau de oameni şi se ascundeau în anonimat, după cum am mai înţeles pentru ce prea cuviosul Isihie numeşte grăire deşartă până şi convorbirea cea mai duhovnicească şi mai folositoare, precum zice şi Sfântul Efrem Şirul: „Vorba bună este de argint, dar tăcerea, de aur curat.” Gândindu-mă la toate acestea, m-am dus în casa săracilor. Acolo toţi se odihneau după masă. M-am urcat pe cerdac, m-am liniştit, m-am odihnit, m-am rugat. Când s-au trezit săracii, l-am găsit pe orb şi l-am condus spre grădină. Ne-am aşezat într-un loc singuratic şi am început să vorbim.

- Pentru Dumnezeu, spune-mi, spre folosul meu sufletesc, săvârşeşti rugăciunea lui Iisus?

- Da, de multă vreme, neîncetat.

- Dar ce simţi când o faci?

- Atâta doar, că nu pot trăi fără rugăciune nici ziua, nici noaptea.

- În ce chip ţi-a descoperit Dumnezeu această îndeletnicire? Povesteşte-mi, frate drag, cu de-amănuntul.

- În viaţa mea am fost meseriaş, în această localitate, îmi câştigam pâinea cu croitoria. Mă duceam prin alte gubernii, prin sate, şi coseam haine ţărăneşti. Într-un sat mi s-a întâmplat să trăiesc mai multă vreme la un ţăran, ca să-i cos haine pentru toată familia. Într-o zi de sărbătoare, am zărit pe măsuţa din colţul cu icoane trei cărţi şi am întrebat: „Cine citeşte la voi?”; „Nimeni, mi-a răspuns. Aceste cărţi ne-au rămas de la un unchi. El ştia carte.”

Luând una dintre cărţi, am deschis-o la întâmplare şi am citit, mi-aduc aminte, ca şi cum ar fi acum, următoarele cuvinte: „Rugăciune neîncetată înseamnă chemarea numelui lui Dumnezeu întotdeauna, ori de şezi, ori de mergi, ori de lucrezi, ori de mănânci, ori de faci orice alt lucru; în orice loc şi în orice vreme se cuvine să chemi numele lui Dumnezeu.”

Citind eu aceste cuvinte, m-am gândit că pentru mine ar fi foarte uşor şi am început să fac rugăciunea în şoaptă, în timp ce coseam, şi mi-a plăcut mult. Cei ce trăiau cu mine în casă au observat acest lucru şi au început să râdă de mine: „Ce tot şopteşti întruna, de parcă ai fi un vrăjitor? Ori poate descânţi ceva? “

Ca să ascund acest lucru, am încetat să mişc buzele şi am început să fac rugăciunea numai cu limba. În cele din urmă, m-am obişnuit atât de bine cu rugăciunea, încât limba o rostea singură şi ziua, şi noaptea. Şi mie îmi era plăcută această îndeletnicire. Am umblat astfel multă vreme, apoi, la un moment dat, am orbit cu desăvârşire, în neamul nostru, aproape toţi au avut apă neagră la ochi. Comuna noastră m-a înscris, din pricina sărăciei mele, la azilul care se găseşte în gubernia noastră, în oraşul To-bolsk. Acum, într-acolo mă şi duc. Stăpânii m-au oprit, pentru că vor să-mi dea trăsura până la Tobolsk.

- Cum se numeşte cartea aceea din care ai citit, nu cumva Filocalia?

- Drept să-ţi spun, nu ştiu. Nici nu m-am uitat la titlul ei. Am adus Filocalia mea, am căutat în partea a patra la

Calist Patriarhul acele cuvinte pe care mi le spusese el pe de rost şi am început să i le citesc.

- Acestea sunt! strigă orbul. Citeşte, frate! Ce frumos scrie acolo!

Când am ajuns la rândul unde scria „trebuie să ne rugăm cu inima”, el m-a întrebat:

- Ce înseamnă aceasta? Cum se face aceasta?

I-am răspuns că toată învăţătura privitoare la rugăciunea inimii este arătată în această carte, în Filocalie; atunci el m-a rugat stăruitor să-i citesc tot textul.

- Iată cum vom face, am spus eu. Când ai de gând să porneşti către Tobolsk?

- Chiar şi acum, mi-a răspuns el.

- Atunci, uite ce: mâine am de gând să plec şi eu. Vom merge împreună şi eu am să-ţi citesc cele ce privesc rugăciunea inimii şi am să-ţi arăt mijlocul ca să afli locul inimii, ca să intri într-însa.

- Dar cu trăsura cum rămâne?

- Ei, ce-ţi mai trebuie trăsură? Parcă nu ştii cât e până la Tobolsk? Numai 50 de verste. O să mergem încet. Ştii ce bine va fi să fim numai noi doi, singuri! O să stăm de vorbă mergând pe jos, vom citi mai lesne.

În felul acesta ne-am înţeles. Spre seară a venit boierul în persoană, ca să ne cheme pe toţi la cină, iar după masa de seară l-am anunţat că pornesc la drum cu orbul şi că nu ne trebuie trăsură, ca să citim mai lesne Filo-calia. La aceasta boierul ne-a zis:

- Şi mie mi-a plăcut foarte mult Filocalia. Am şi alcătuit scrisoarea şi am pregătit banii ca mâine, când voi pleca la tribunal, să-i expediez la Petersburg, ca să-mi trimită Filocalia cu prima poştă.

Dimineaţa am pornit la drum. Am mulţumit mult acestor stăpâni pentru dragostea lor pilduitoare şi pentru milosârdia lor. Amândoi ne-au condus aproape o verstă departe de locuinţa lor. Acolo ne-am luat rămas bun.

Mergeam câte puţin şi încet, câte vreo 10-l5 verste pe zi, iar tot timpul care ne rămânea poposeam prin locuri singuratice şi citeam Filocalia. I-am citit tot ce era în legătură cu rugăciunea inimii, în ordinea pe care mi-a arătat-o răposatul meu duhovnic. Am început adică de la cartea lui Nichifor Monahul, apoi Grigorie Sinaitul şi aşa mai departe. Cu câtă sete şi luare-aminte asculta el cuvintele acestea! Ce mult îi plăceau şi cum îl mai desfătau! După aceea, a început să-mi pună asemenea întrebări cu privire la rugăciune, încât nu eram în stare să-i dau răspunsul potrivit.

După ce am citit cele ce erau necesare din Filocalie, el s-a rugat cu stăruinţă să-i arăt în mod practic cum se poate afla inima cu mintea şi cum se poate vârî într-însa numele dumnezeiesc al lui Iisus Hristos şi cum se poate ruga în chip lăuntric cu dulceaţă în inimă.

Am început să-i povestesc:

- Iacă, tu nu vezi nimic, dar cu toate acestea poţi să-ţi închipui şi să-ţi înfăţişezi cu mintea ceea ce ai văzut mai înainte, adică vreun om sau vreun lucru oarecare, ori de pildă vreun mădular de-al tău, o mână sau un picior. Ţi le poţi închipui atât de viu, încât să fie ca şi cum te-ai uita la ele, şi poţi să-ţi fixezi asupra lor ochii tăi, chiar orb fiind?

- Pot, îmi răspunse orbul.

- Atunci, închipuie-ţi inima. Intoarce-ţi ochii ca şi cum te-ai uita la ea prin piept şi imaginează-ţi-o cât mai viu cu putinţă, iar cu urechile ascultă cu atenţie cum palpită şi cum bate ea, lovitură după lovitură. Atunci când te vei obişnui cu aceste bătăi, începe să-ţi potriveşti cuvintele rugăciunii cu fiecare bătaie de inimă, uitându-te la ea. În acest fel, la prima bătaie să zici sau să gândeşti: „Doamne”, la a doua: „Iisuse”, la a treia: „Hristoase”, la a patra: „miluieşte-mă” şi repetă aceasta de mai multe ori. Pentru tine e uşor, căci ai făcut începutul şi pregătirea pentru rugăciunea inimii. Apoi, îndată ce o să te obîşnuieşti cu aceasta, o să poţi intra înăuntrul inimii şi ieşi de acolo, unind rugăciunea lui Iisus cu respiraţia, precum învaţă Părinţii. Adică, atunci când tragi înăuntru aerul, soarbe şi pe „Doamne Iisuse Hristoase”, iar cândi slobozeşti aerul din tine, şopteşte „miluieşte-mă”.

Ocupă-te cât mai mult şi cât mai des cu această lucrare şi în puţină vreme vei simţi o durere uşoară şi plăcută în inimă, apoi vor apărea înăuntrul ei o bucurie şi o treptată încălzire. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, vei dobândi rugăciunea cea dinăuntrul inimii, de sine lucrătoare şi îndulcitoare.

O dată cu aceasta însă fereşte-te pe cât îţi stă în putere să primeşti închipuiri în minte, neprimind chipurile care ţi se vor arăta. Cu nici un preţ să nu primeşti nici un fel de închipuiri, căci Sfinţii Părinţi ne poruncesc cu putere să ne păzim în timpul rugăciunii mintea fără închipuiri, ca să nu cădem în înşelăciune.

Orbul, ascultând cu luare-aminte toate acestea, a început să lucreze cu stăruinţă, după metoda arătată, iar noaptea, când ne opream să dormim, se îndeletnicea în mod special cu această rugăciune, vreme mai îndelungată. După vreo cinci zile, a început să simtă o căldură puternică şi o bucurie nespusă în inimă şi pe deasupra o mare dorinţă să se ocupe neîncetat cu această rugăciune, care a deschis într-însul dragostea pentru Iisus Hristos.

Din când în când a început să vadă câte o lumină, dar nu vedea în ea nici un fel de chipuri sau lucruri. Uneori i se arăta, când intra în inimă, ca o flacără de lumânare puternică, care izbucnea desfătător înăuntrul inimii, izbucnind afară prin gâtlej şi luminându-l. Iar în vremea acestei înflăcărări, putea vedea şi lucrurile care se petreceau în depărtare, ceea ce chiar s-a întâmplat odată.

Mergeam atunci printr-o pădure. El era adâncit în rugăciunea lui, în tăcere. La un moment dat mi-a zis:

- Ce rău îmi pare! Arde biserica. Iată s-a prăbuşit şi clopotniţa.

Eu i-am zis:

- Nu-ţi mai închipui lucruri deşarte! Asta-i o ispită. Trebuie respinse cât mai degrabă toate închipuirile. Cum poţi vedea ce se petrece în oraş? Până acolo mai avem 12 verste.

El m-a ascultat, a continuat să se roage şi tăcea. Spre seară am ajuns în oraş şi am văzut, într-adevăr, câteva case arse şi o clopotniţă, construită pe nişte pari de lemn, căzută. Erau acolo oameni care se îmbulzeau şi se mirau cum de clopotniţa n-a strivit pe nimeni în cădere. După părerea mea, nenorocirea s-a întâmplat tocmai în vremea în care orbul îmi vorbea despre ea.

El mi-a zis:

- Tu ai spus că vedenia mea este deşartă, dar uite că e chiar aşa. Cum să nu-I mulţumesc şi cum să nu-L iubesc pe Domnul Iisus Hristos, care-şi descoperă harul Său şi păcătoşilor şi orbilor şi neînţelepţilor. Şi ţie îţi mulţumesc că m-ai învăţat lucrarea inimii.

Eu i-am răspuns:

- De iubit, să-L iubeşti pe Iisus Hristos şi de mulţumit, Lui să-I mulţumeşti, dar fereşte-te să primeşti felurite vedenii drept nemijlocite descoperiri ale harului, căci aceasta se poate întâmpla după ordinea firească a lucrurilor. Sufletul omenesc, în mod relativ, nu este legat de loc şi de materie. El poate să vadă şi în întuneric, şi pe cele foarte depărtate ca şi cum s-ar petrece aproape. Nu- ttiai că noi nu-i dăm acestei însuşiri sufleteşti puterea şi hbertatea necesară şi o strivim, ori prin ideile noastre încurcate ori prin gândurile noastre risipite. Dar când ne concentrăm în noi înşine, atunci ne retragem de la tot ce se petrece în jurul nostru şi mintea se subţiază. Atunci sufletul nostru intră în rostul său şi lucrează în cel mai înalt grad. Astfel că aceasta este o lucrare firească. Am auzit de la răposatul meu duhovnic că şi oameni care nu lucrează rugăciunea, ori pentru că nu au această capacitate, ori pentru că sunt bolnăvicioşi, văd lumină chiar în cea mai întunecoasă cameră. Văd cum aceasta iese din toate lucrurile, disting obiectele şi simt natura lor dublă (firească şi suprafirească) şi pătrund gândurile celorlalţi. Cu atât mai mult, cele ce se petrec în vremea rugăciunii inimii direct din harul lui Dumnezeu sunt atât de desfătătoare, încât nici o limbă nu le poate spune şi nici nu pot fi asemănate cu nimic din cele materiale. Toate cele simţite sunt mult mai prejos faţă de simţirea plină de dulceaţă a harului care lucrează în inimă.

Orbul meu a ascultat acestea cu multă luare-aminte şi s-a făcut şi mai smerit. Rugăciunea creştea în inima lui din ce în ce mai puternic şi îi dădea o nespusă desfătare. Iar eu mă bucuram de aceasta din tot sufletul şi-i mulţumeam lui Dumnezeu cu osârdie pentru că m-a învrednicit să văd un rob al Său atât de binecuvântat.

În cele din urmă am ajuns la Tobolsk. L-am condus pe orb la azil, l-am lăsat acolo şi, după ce mi-am luat rămas bun cu dragoste de la el, m-am dus mai departe, în drumul meu.

Am mers cam vreo lună, încet, şi simţeam în adânc cât de ziditoare şi încurajatoare sunt bunele pilde, cele vii. Adesea citeam Filocalia şi repetam tot ce-i spusesem orbului care făcea rugăciunea. Pilda lui îmi înflăcăra inima, dăruirea şi dragostea faţă de Domnul. Rugăciunea inimii mă îndulcea atât de mult, încât nu credeam să fie cineva mai fericit decât mine şi nu ştiam cum putea fi o fericire mai mare, mai deplină, în împărăţia cerurilor. Nu numai că simţeam acest lucru înăuntrul sufletului meu, dar şi toate cele din afară mi se înfăţişau într-o formă încântătoare şi toate mă îndemnau să-L iubesc şi să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Oamenii, arborii, plantele, animalele, toate mi se păreau înrudite, în toate găseam icoana numelui lui Iisus Hristos.

Mă simţeam uneori atât de uşor, încât mi se părea că nu am trup şi parcă nu umblam, ci pluteam plin de bucurie prin văzduh. Uneori intram cu totul în mine însumi şi vedeam limpede toate cele din lăuntrul meu, minunân-du-mă de alcătuirea prea înţeleaptă a trupului omenesc. Alteori simţeam o bucurie atât de mare, parcă eram împărat şi, în vremea tuturor mângâierilor de felul acesta, doream ca să dea Dumnezeu să mor mai repede, ca să-mi revărs recunoştinţa la picioarele Lui, în lumea duhurilor.

Se vede că ori mă îndulceam peste măsură de aceste simţiri, ori poate aşa a îngăduit voia lui Dumnezeu, dar din timp în timp simţeam în inima mea un fel de cutremurare şi teamă. Mă gândeam să nu mi se întâmple cumva din nou vreo nenorocire sau năpastă, asemănătoare cu aceea care mi s-a întâmplat din cauza fetei pe care am învăţat-o rugăciunea lui Iisus în paraclis. Gândurile năvăleau asupra mea ca un nor şi, cu acest prilej, mi-am adus aminte de cuvintele cuviosului Ioan Carpatul, care zice adesea că cel ce învaţă pe alţii este dat spre necinste Şi rabdă năpaste şi ispite pentru cei ce s-au folosit de la el în chip duhovnicesc. După ce m-am luptat cu gândurile acestea, mi-am înteţit rugăciunea, cu care le-am alungat cu desăvârşire şi, îmbărbătându-mă, mi-am zis: Facă-se voia lui Dumnezeu! Sunt gata să rabd tot ce-mi va trim ite Iisus Hristos pentru firea mea cea mândră şi ticăloasă. Căci cei cărora le-am descoperit taina intrării în inimă a rugăciunii lăuntrice erau, mai înainte de a se întâlni cu mine, pregătiţi pentru nemijlocita învăţătură tainică dată de Dumnezeu.

Liniştindu-mă cu această înţelegere, am pornit din nou, rugăciunea şi mângâierea bucurându-mă şi mai mult decât înainte. Vreo două zile timpul a fost foarte ploios şi drumul s-a umplut de atâta noroi, încât abia puteam să-mi scot picioarele din nămol. Mergeam prin stepă şi, pe o distanţă de 15 verste, n-am întâlnit nici un sat. În sfârşit, către seară, am văzut o casă chiar lângă drum. M-am bucurat şi m-am gândit: uite aici am să cer să mă odihnesc, iar mâine dimineaţă voi vedea ce va da Dumnezeu! Poate că se va îndrepta şi vremea!

Când m-am apropiat, am văzut un bătrân beat, îmbrăcat într-o manta militară, care şedea pe o prispă, lângă casa aceea. M-am închinat şi i-âm zis:

- Nu s-ar putea să rog pe cineva ca să dorm aici?

- Cine ar putea să-ţi dea voie în afară de mine? răspunse bătrânul, eu sunt cel mai mare aici! Aceasta este o staţie poştală, iar eu sunt supraveghetorul.

- Atunci, rogu-te, dă-mi voie să dorm la dumneata.

- Ai buletin? Arată-mi actele.

Eu i-am dat buletinul, dar el, ţinându-l în mâini, mă întrebă din nou:

- Dar unde-i buletinul?

- În mâinile dumitale, am răspuns. Supraveghetorul îşi puse ochelarii, citi şi spuse:

- E un act legal, poţi să dormi aici, că doar sunt un om bun. Uite, îţi dau şi un păhărel de rachiu.

- N-am băut rachiu de când sunt, am răspuns eu.

- Ei, puţin îmi pasă, cel puţin să iei cina cu noi.

Ne-am aşezat la masă, el, bucătăreasa, o femeie tânără destul de ameţită şi ea, şi cu mine. În tot timpul cinei ei s-au certat, învinuindu-se unul pe altul, iar la sfârşit s-au şi bătut. Supraveghetorul se duse în tindă, ca să se culce, iar bucătăreasa a început să strângă masa, să spele cănile şi lingurile, ocărându-i mai departe pe bătrân.

După ce am stat puţin, gândind că nu se va potoli curând, i-am zis:

- Eu unde aş putea să mă culc? Sunt foarte obosit din pricina drumului.

- Uite, taică, am să-ţi aştern.

Şi, punând un scaun lângă banca de la fereastră, care era în faţă, a aşternut o pătură şi a pus un căpătâi.

M-am culcat şi am închis ochii, ca şi cum aş fi adormit. Multă vreme a mai forfotit bucătăreasa. În cele din urmă a terminat toate, a stins lumina şi s-a apropiat de mine. La un moment dat, întreaga ferestruică din colţul din faţă, atât rama, cât şi sticla şi pervazul s-au sfărâmat în mici bucăţi, risipindu-se cu o groaznică pârâitură. Toată casa s-a zguduit, iar în dosul ferestrei s-au auzit un geamăt de durere, un strigăt şi o zvârcolire. De spaimă, femeia sări în mijlocul camerei şi se prăbuşi pe podea. Eu am sărit involuntar, crezând că s-a deschis pământul sub mine. Am văzut cum doi vizitii au adus în casă un om plin de sânge, aşa că nu i se vedea nici faţa. Acest lucru mai tare m-a înspăimântat. Omul era un curier, care se oprise să-şi schimbe caii aici. Vizitiul lui, neputând să cârmească bine, în clipa când voia să întoarcă spre poartă, a spart fereastra cu oiştea şi, cum în faţa casei se afla un şanţ, brişcă s-a răsturnat, şi curierul, căzând, şi-a zgâriat adânc capul, lovindu-se de un par ascuţit, cu care era întărită prispa. Curierul a cerut apă, ca să-şi spele rana, şi rachiu. Şi-a spălat-o, a dat un pahar peste cap, apoi a strigat să i se aducă caii. Eu m-am apropiat de el şi i-am zis:

- Cum se poate să pleci cu o durere aşa de mare?

- Un curier nu are vreme să fie bolnav, răspunse el şi plecă în galop.

Vizitii au târât muierea, care era în nesimţire, spre sobă, într-un colţ, acoperind-o cu o rogojină, şi au spus:

- Povestea asta i s-a întâmplat dintr-o prea mare spaimă. O să se dezmeticească.

Iar supraveghetorul s-a mai dres niţel şi s-a dus să se culce din nou. Eu am rămas singur.

Muierea se sculă curând şi începu să umble din colţ în colţ ca o bezmetică şi, în cele din urmă, a ieşit din casă; iar eu, după ce m-am rugat, simţind că mi-au slăbit puterile, mai înainte de a se lumina de ziuă am adormit puţin. Dimineaţa, luându-mi rămas bun de la supraveghetor, am pornit la drum. Mergeam şi înălţăm rugăciunea mea cu credinţă, cu nădejde şi cu mulţumire către Tatăl îndurărilor şi a toată mângâierea, care m-a izbăvit dintr-o nenorocire atât de apropiată.

După şase ani de la această întâmplare, trecând pe la o mănăstire de maici, am intrat în biserică, să mă rog. Stareţa, fiind iubitoare de străini, după Liturghie m-a luat la ea acasă şi a poruncit să mi se dea un ceai. Deodată sosiră la ea pe neaşteptate nişte musafiri. Stareţa a ieşit în întâmpinarea lor, iar pe mine m-a lăsat cu călugăriţele care îngrijeau de chilia ei. O maică smerită care-mi turna ceaiul a trezit în mine curiozitatea de a o întreba: – Maică, eşti de mult în această mănăstire?

- De cinci ani, răspunse ea. Am fost adusă aici nebună şi Dumnezeu şi-a făcut milă cu mine în această mănăstire. Maica stareţă m-a lăsat să vieţuiesc pe lângă ea şi m-a tuns în monahism.

- Dar din ce pricină ai înnebunit? o întrebai.

- Lucram la o staţie de poştă şi noaptea, pe când dormeam, nişte cai au spart fereastra, iar eu, speriindu-mă, mi-am ieşit din minţi. Rudele mele m-au purtat un an întreg pe la locurile sfinte, dar nu m-am vindecat decât aici.

Auzind aceasta, m-am bucurat în sufletul meu şi l-am proslăvit pe Dumnezeu, Care pe toate le întocmeşte cu înţelepciune pentru mântuirea sufletului nostru.

Au mai fost multe întâmplări felurite, am spus eu, adresându-mă binefăcătorului meu. Dacă ar fi să le povestesc pe rând, nu-mi vor ajunge nici trei zile şi trei nopţi, ca să le spun pe toate. Vă voi mai istorisi doar una singură.

Într-o zi senină de vară, am zărit un cimitir lângă drum şi o aşa-numită capelă, adică o biserică mică, şi câteva case care aparţineau sfinţiţilor slujitori. Sunase de Liturghie şi m-am dus şi eu acolo. Tot într-acolo se îndreptau şi oamenii din împrejurimi, iar unii, până să ajungă la biserică, s-au aşezat pe iarbă şi, văzându-mă pe mine că vin grăbit, mi-au zis:

- Nu te grăbi, o să mai stai destul până începe slujba. Aici se slujeşte foarte încet, preotul e bolnăvicios şi slujeşte tărăgănat.

Într-adevăr, slujba a durat foarte mult. Preotul care era tânăr, dar foarte slab şi palid, se mişca foarte încet, dar de altfel slujea cu multă evlavie şi simţire, iar către sfârşitul Liturghiei a rostit o predică foarte frumoasă, destul de lămurită, cu privire la cum se dobândeşte dragostea faţă de Dumnezeu.

Văzând că sunt străin, preotul m-a chemat la el acasă şi m-a oprit la masă. În timpul mesei i-am zis:

- Cu câtă evlavie şi cât de fără grabă slujiţi, părinte!

- Da, mi-a răspuns părintele, deşi aceasta nu le e pe ] plac parohienilor, care cârtesc. Dar eu nu am ce face, căci mie îmi place ca orice cuvânt al rugăciunii să-l cuget mai întâi şi să mă îndulcesc de el şi abia după aceea să-l rostesc cu glas tare, căci fără simţire şi participare lăuntrică, orice cuvânt rostit va fi fără de rod, atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi. Toată lucrarea stă în viaţa lăuntrică şi în rugăciunea făcută cu luare-aminte. Şi cât de puţini se ocupă de lucrarea lăuntrică! Asta vine din faptul că nu vor, nu se îngrijesc de cele duhovniceşti, de luminarea lăuntrică, mai zise preotul.

L-am întrebat din nou:

- Dar cum se poate dobândi aceasta? Se pare că un astfel de lucru este tare greu de înţeles.

- Câtuşi de puţin; ca să te luminezi duhovniceşte şi ca să fii cu luare-aminte, om lăuntric, trebuie să iei un text oarecare din Sfânta Scriptură şi să ţii toată luarea-aminte şi cugetarea cât se poate mai mult asupra lui, şi aşa ţi se descoperă lumina înţelegerii. Tot aşa trebuie să procedăm şi în timpul rugăciunii; dacă vrei ca ea să fie curată, dreaptă şi desfătătoare, trebuie să-ţi alegi o rugăciune scurtă, care constă în puţine cuvinte, dar care să fie puternică şi s-o repeţi de mai multe ori şi timp mai îndelungat, şi atunci vei simţi gustul pentru rugăciune.

Mi-a plăcut foarte mult această îndrumare a preotului, cât era ea de simplă, dar totodată adâncă şi înţeleaptă.

I-am mulţumit în gândul meu lui Dumnezeu pentru că mi-a arătat un astfel de păstor adevărat al Bisericii Sale. După terminarea mesei, preotul mi-a zis:

- Tu culcă-te puţin după masă, iar eu mă voi îndeletnici cu citirea cuvântului lui Dumnezeu, ca să mă pregătesc pentru predica de mâine.

Astfel m-am dus la bucătărie. Acolo nu era decât o femeie bătrână, care şedea ghemuită în colţ şi tot tuşea. Eu m-am aşezat sub ferestruică, am scos din traistă Filocalia mea şi am început să citesc încet, numai pentru mine însumi. In cele din urmă, am auzit că bătrâna spunea în şoaptă neîncetat rugăciunea lui Iisus. Eu m-am bucurat când am auzit rostirea deasă a numelui Domnului, Cel Prea Sfânt, şi i-am zis:

- Ce bine e, maică, să săvârşeşti mereu rugăciunea! Aceasta este cel mai mântuitor lucru creştinesc.

- Da, taică! răspunse ea, la bătrâneţele mele nu am altă bucurie decât să zic: Doamne, miluieşte-mă!

- Dar de când te-ai obişnuit să te rogi aşa?

- Din copilărie! Nici nu pot să trăiesc fără asta, căci rugăciunea lui Iisus m-a izbăvit de pieire şi de moarte.

- Cum? Ia povesteşte-mi te rog, pentru slava lui Dumnezeu şi pentru slava puterii harice de care e pătrunsă rugăciunea lui Iisus.

Eu mi-am băgat Filocalia în traistă, m-am aşezat mai aproape de ea şi dânsa a mceput să-mi povestească:

- Eram tânără şi frumoasă. Părinţii mei m-au sfătuit să mă mărit. Nunta urma să fie a doua zi. Mirele venea spre casa noastră şi, la un moment dat, când era cam la zece paşi depărtare de noi, a căzut şi a murit. Eu m-am speriat aşa de tare, încât am refuzat să mă mai căsătoresc. Şi m-am hotărât să trăiesc în feciorie şi să călătoresc pe la locurile sfinte, ca să mă rog lui Dumnezeu. Totuşi mi-era teamă să pornesc la drum singură, ca nu cumva oamenii răi să-şi bată joc de tinereţea mea.

Atunci, o pelerină bătrână, pe care o cunoşteam, m-a învăţat ca, ori încotro m-aş duce în drumul meu, să săvârşesc neîncetat rugăciunea lui Iisus. Şi ea m-a încredinţat cu tărie că în timpul acestei rugăciuni nu mi se poate întâmpla nici o nenorocire pe drum. Eu am crezut toate acestea şi într-adevăr am umblat fără să mi se întâmple nici un rău pe drum, întocmai cum mi-a spus bătrâna pelerină, chiar în cele mai îndepărtate locuri sfinte. Părinţii mei îmi dădeau bani pentru aceasta. La bătrâneţe însă m-am îmbolnăvit şi preotul acesta mă ţine şi mă hrăneşte din milă.

Am ascultat cu plăcere povestirea şi nu ştiam cum să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru ziua aceasta care mi-a descoperit nişte pilde atât de ziditoare. Apoi, cerând blagoslovenie de la preotul cel evlavios, m-am dus în drumul meu, bucurându-mă.

De curând, când veneam încoace prin gubernia Kazan, mi s-a întâmplat să aflu cum se descoperă în mod lămurit şi viu puterea rugăciunii făcute în numele lui Iisus Hristos până şi în sufletele celor ce se ocupă cu aceasta în mod inconştient şi cum, totodată, o repetare deasă şi îndelungată a rugăciunii este cea mai scurtă şi mai sigură cale care duce la dobândirea bunelor roade ale rugăciunii.

Mi s-a întâmplat odată să dorm într-un sat de tătari. Când am intrat în sat, am văzut sub fereastra unei case o căruţă şi un vizitiu rus. Caii mâncau lângă căruţă. M-am bucurat de aceasta şi mă gândeam să rog pe cineva să îmi îngăduie să dorm aici, sperând că, cel puţin, voi dormi împreună cu creştini. M-am apropiat şi am întrebat pe vizitiu cine este călătorul. El mi-a răspuns că e un boier care merge de la Kazan în Crimeea. În vremea când vorbeam cu vizitiul, boierul, dând la o parte pielea care acoperea căruţa, şi-a scos capul, s-a uitat la mine şi m-a întrebat.

- Eu dorm aici, dar dumneata? Eu n-am intrat în casă pentru că la tătari e foarte murdar. M-am hotărât să rămân noaptea în căruţă.

Boierul a ieşit apoi la plimbare, seara era frumoasă şi am început să stăm de vorbă. Printre multe altele, el mi-a povestit din propria sa viaţă următoarele:

- Până la vârsta de 65 de ani am făcut serviciul la marină, cu gradul de căpitan de rangul întâi. La bătrâneţe m-am îmbolnăvit de o boală de nevindecat, de gută. Aşa că, ieşind la pensie, m-am dus în Crimeea, la moşioara soţiei mele, fiind aproape în permanenţă bolnav. Soţia mea era cam zănatică. Avea o fire distrată şi era o mare jucătoare de cărţi. S-a plictisit să trăiască lângă mine, bolnav cum eram. Părăsindu-mă, a plecat la Kazan, la o fiică a noastră, măritată cu un funcţionar care-şi avea serviciul acolo. Mi-a luat toate lucrurile, ducând cu ea şi pe servitorii de la curte şi nu mi-a lăsat pe lângă mine decât un băieţaş de opt ani, care-mi era fin.

Aşa am trăit singur vreme de trei ani. Copilul care-mi slujea avea însuşiri deosebite şi-mi făcea toate treburile casnice, făcea curăţenie în cameră, făcea focul în sobă, îmi fierbea casa, încălzea samovarul, dar, cu toate acestea, era foarte zburdalnic, un ştrengar care nu tăcea niciodată. Mereu alerga, era gălăgios, striga, se juca, făcea tot felul de năzbâtii şi din această pricină mă deranja foarte mult. Iar eu, din pricina bolii şi din plictiselă, am început să citesc cărţi duhovniceşti. Aveam la mine o carte admirabilă despre rugăciunea lui Iisus, scrisă de Sfântul Grigorie Palama. O citeam aproape mereu şi, câte puţin, am început să zic rugăciunea. Băiatul mă stingherea şi nici o ameninţare nu-l putea înfrâna de la ştrengăriile lui.

Atunci m-am gândit la următorul mijloc: i-am poruncit să se aşeze în camera mea pe un scăunel şi să rostească rugăciunea lui Iisus. La început nu i-a plăcut deloc şi căuta pe toate căile să scape de acest canon sau tăcea.

Ca să-l oblig să îndeplinească porunca, puneam lângă mine varga. Când spunea rugăciunea, eu citeam liniştit cartea sau ascultam cum rosteşte rugăciunea. Dar îndată ce tăcea, îi arătam varga, şi el, speriindu-se, se apuca din nou de rugăciune. Acest lucru mă bucura foarte mult, căci în locuinţa mea începea să se facă linişte. Am observat că nu mai era nevoie de nuia şi că băiatul începea să împlinească porunca bucuros şi cu osârdie. Am observat, de asemenea, o totală schimbare în firea lui zburdalnică. El a devenit tăcut şi liniştit, iar treburile casnice le îndeplinea cu mai mult spor. Fapt ce m-a bucurat şi am început să-i dau mai multă libertate.

În sfârşit, ce crezi că a ieşit din toate acestea? El s-a obişnuit aşa de bine cu rugăciunea, încât o făcea aproape mereu şi în vremea oricărui lucru, fără să fie silit de mine. Când îl întrebam ceva în legătură cu această schimbare, el îmi răspundea că simte o dorinţă de neînvins de a rosti întotdeauna rugăciunea.

- Dar ce simţi când o faci?

- Nimic, numai că mă simt bine când fac rugăciunea.

- Dar în ce constă binele acesta?

- Nu ştiu cum să vă spun.

- Simţi oare o veselie?

- Da, o veselie.

Băiatul împlinise 12 ani atunci când începu războiul din Crimeea. Eu am plecat la fiica mea, în Kazan, iar pe el l-am luat cu mine. Aici i-am făcut loc în bucătărie împreună cu alţi servitori; din această pricină, tânjea foarte tare şi mi se plângea că oamenii, glumind şi făcând diferite năzbâtii între ei, s-au agăţat şi de eî, îuându-l în bătaie de joc, şi că îl împiedică să facă rugăciunea. In sfârşit, după vreo trei luni a venit la mine şi mi-a spus:

- O să plec acasă, aici nu mai pot să sufăr plictiseala şi gălăgia.

Eu i-am răspuns:

- Cum poţi să te duci, pe vreme de iarnă, la aşa o distanţă mare? Mai aşteaptă până ce voi pleca eu, atunci te voi lua şi pe tine.

A doua zi băiatul a dispărut. L-am căutat peste tot, dar nu l-am găsit nicăieri. În cele din urmă, primesc o scrisoare de la oamenii din Crimeea care îmi păzeau moşia, în care se spunea că acel băiat a fost găsit în casa mea pustie, la 4 aprilie, a doua zi de Paşti. Zăcea mort pe podele în odaia mea, cu mâinile aşezate pe piept, cu pioşenie, cu căciula sub cap şi îmbrăcat cu acelaşi surtuc cu care fusese îmbrăcat la mine şi cu care şi plecase. L-au înmormântat în grădina mea. Când am primit această ştire, am fost foarte mirat cum de a putut ajunge atât de repede băiatul până la moşie. El a plecat pe 26 februarie, iar la 4 aprilie a fost găsit. Ca să faci într-o lună de zile aproape 3000 de verste trebuia să-ţi ajute Dumnezeu ca să-i poţi face, chiar cu căruţa, căci ar veni câte o sută de verste pe zi; iar el era, pe deasupra, îmbrăcat în haine de vară şi fără o copeică în buzunar. Să admitem că l-o fi luat cineva cu căruţa, dar nici aşa nu ar fi putut ajunge fără Pronia deosebită a lui Dumnezeu pentru el. Iată cum băiatul meu, spuse în sfârşit boierul, a gustat rodul rugăciunii, iar eu nici la bătrâneţe n-am ajuns la măsura lui. Mai apoi i-am zis boierului:

- E foarte frumoasă cartea Prea Cuviosului Grigorie Palama pe care aţi binevoit s-o citiţi. Şi eu o ştiu. Dar în ea se vorbeşte mai mult despre rugăciunea lui Iisus orală; citiţi cartea care se numeşte Filocalia. Acolo veţi găsi o cunoaştere deplină şi desăvârşită, care ne arată cum se poate dobândi rugăciunea lui Iisus duhovnicească, ce se face în minte şi în inimă, şi cum se gustă rodul ei cel prea dulce.

Cu prilejul acesta i-am arătat şi Filocalia mea. Am văzut că el a primit cu plăcere sfatul meu şi a făgăduit să-şi facă rost de o astfel de carte.

Doamne Dumnezeule, mă gândeam în sinea mea, ce minunate arătări ale puterii dumnezeieşti se vădesc din această rugăciune. Atât de înţeleaptă şi atât de pilduitoare este întâmplarea aceasta! Pe băiat nuiaua l-a învăţat rugăciunea, ba i-a servit şi ca mijloc de mângâiere! Oare necazurile şi năpastele întâlnite pe calea rugăciunii nu sunt tot nişte nuieluşe ale lui Dumnezeu? Şi dacă e aşa, de ce ne temem şi ne tulburăm când ni le arată mâna Domnului Dumnezeu, Tatăl Nostru cel ceresc, Cel ce e plin de nemărginită dragoste, şi când această nuieluşă ne învaţă să ne deprindem mai stăruitor cu rugăciunea şi ne conduce spre o negrăită mângâiere?

Când am terminat cu aceste istorisiri, i-am spus binefăcătorului meu:

- Iertaţi-mă, pentru numele lui Dumnezeu, am trăncănit prea multe, iar Sfinţii Părinţi numesc convorbirile fără măsură, chiar şi pe cele duhovniceşti, grăiri deşarte.

E timpul să-l văd pe tovarăşul meu de drum, cu care voi pleca la Ierusalim. Rugaţi-vă pentru mine, păcătosul, ca Domnul, cu mila Lui cea mare, să-mi întocmească drumul meu în cele bune.

- Îţi doresc, iubitul meu frate în Domnul, răspunse el, ca harul lui Dumnezeu, Cel plin de dragoste, să-ţi lumineze drumul tău şi să te însoţească, aşa cum îngerul Rafael l-a însoţit pe Tobie.

citeste si Povestirea a cincea