Mizeria - trupească şi sufletească - a poporului român de astăzi este deprimantă. Umilinţele naţiunii sunt nesfârşite. Cine va pune capăt acestei căderi? Scurte concepte ale Sfantului Maxim Marturisitorul | Miscarea celor ca noi!

luni, 10 mai 2010

Scurte concepte ale Sfantului Maxim Marturisitorul

luni, 10 mai 2010
Scurte concepte ale Sfantului Maxim Marturisitorul
«Ocărâţi fiind, binecuvântăm; prigoniţi noi răbdăm; huliţi, noi mângâiem; ca nişte lepădături ale lumii ne-am făcut, ca gunoiul tuturor până astăzi». I Corinteni 4, 12 - 14.

Omul e dotat cu percepţie sensibilă (simţire) şi cu minte, ca cele două organe de sesizare a realităţii. Însuşi faptul că e dotat cu acestea arată că omul nu e făcut ca o fiinţă ce poate trăi separat de orice altă realitate. Prin simţire sesizează cele văzute, prin minte cele nevăzute. Normal este ca simţirea să fie numai un prilej prin care raţiunea ca funcţie discursivă a minţii să ia cunoştinţă de raţiunile divine ce se ascund în lucruri. Aşadar simţirea trebuie să stea în slujba minţii. Când nu se întâmplă aceasta simţirea lucrează singură, nepreocupându-se decât de aspectul văzut, frumos la vedere şi gustos la mâncare, al lucrurilor; sau îşi subordonează raţiunea, care în loc dea struni simţirea, de-a o călăuzi, îi făureşte argumente pretins raţionale pentru această comportare, şi născoceşte moduri de satisfacere a dorinţelor ei. Lumea devine astfel pur materială. Iar facultăţile sufleteşti s-au abătut de la firea lor. Astfel simţirea n-a mai rămas percepţie sensibilă obiectivă, ci a devenit “simţire” afectată în mod exagerat de plăcere şi durere. Puterile sufleteşti ale poftei şi iuţimii, menite să dorească cele spirituale şi să lupte pentru ele, îşi pun energia lor la dispoziţia simţirii şi astfel omul pofteşte cu tărie ceea ce place simţirii şi urăşte cu toată puterea ceea ce e dureros pentru simţire, raţiunea aducând argumente pentru căutarea plăcerii şi fuga de durere şi născocind modalităţi pentru aflarea plăcerii şi evitarea durerii. Dar efectele acestei orientări sunt multiple: pe de o parte lumea se îngustează pentru om numai la cele văzute şi materiale, iar nemaivăzându-se raţiunile divine din lucruri, nu se mai străvede nici Dumnezeu; pe de altă parte în om totul reducându-se la lucrarea simţirii sau punându-se în slujba ei, omul se unilateralizează, devenind întreg numai simţire, poftă şi mânie, sau nu mai patimă şi iraţionalitate. Cu alte cuvinte ansamblul lume-Dumnezeu în continuă lărgire, se reduce pentru om, legătura acestuia cu el se slăbeşte şi se împuţinează, împuţinându-se şi viaţa lui lăuntrică. Cu cât uită mai mult de Dumnezeu, cu cât neglijează mai mult lumea, cu înţelesul ei larg, cu atâta se sărăceşte şi se denaturează şi viaţa omului. Păcatul,departe de-a însemna o afirmare şi o lărgire a omului şi a legăturilor lui cu lumea, e o diminuare a omului şi o îngustare a lumii. Iar mântuirea din păcat departe de-a însemna o preocupare a omului exclusiv de sine şi de Dumnezeu şi eventual o îngustare a omului, e o lărgire a lui prin activarea legăturilor cu lumea eliberată şi repusă în orizonturile ei tot mai lărgite şi prin această lume cu Dumnezeu. Omul păcătuieşte şi se mântuieşte devenind duh, adică privind lumea din adâncul unei vieţi străbătute de Duhul dumnezeiesc.
Ridicarea omului la Dumnezeu trebuie să treacă prin faza unei reveniri a lui la starea de natură. Simţirea trebuie să devină pură percepţie sensibilă, iar raţiunea trebuie să-şi recâştige fermitatea ei obiectivă.
Totul e făcut de Dumnezeu conform unei raţiuni şi toate se înţeleg şi se săvârşesc normal conform unei raţiuni. Numai patima e iraţională, pentru că n-a făcut-o Dumnezeu. Poruncile divine îşi au raţiunile lor, păcatul provine totdeauna dintr-o despărţire a voii de raţiunea firii, iar virtutea din restabilirea acordului între voie şi raţiunea firii. «Căci nimic nu este iraţional în raţiunea firii». Dar îndată ce voia se hotărăşte să lucreze conform cu raţiunea firii, nu mai e singură, ci are harul dumnezeiesc în ajutor. De aceea o stare a naturii pure, separată de harul dumnezeiesc, nu există în concepţia ortodoxă. «Iar dacă nimic iraţional nu se află în raţiunea firii, pe drept cuvânt îndată ce voia se mişcă conform raţiunii firii, primeşte lucrarea lui Dumnezeu într-ajutor». E şi firesc să fie aşa o dată ce raţiunile firii sunt de origine divină şi lucrurile sunt purtate în mişcarea lor naturală de energiile proniatoare ale lui Dunmezeu.
Astfel, mişcarea naturală care însufleţeşte întregul univers şi fiecare făptură e un impuls dat firii şi susţinut în ea de Dumnezeu în calitate de cauză şi ţintă finală a ei. Mişcarea nu e un efect al căderii de la Dumnezeu ca în concepţia lui Origen, ci ţine de însăşi firea celor create, manifestând aspiraţia acestora de la existenţa simplă la existenţa fericită şi la existenţa fericită veşnică. Atât de pozitiv priveşte Sf. Maxim dezvoltarea creaţiunii în ansamblul ei, încât după El însuşi Dumnezeu care nu e pentru şi în Sine, nici început, nici ţintă finală, nici interval mişcător între acestea două, ca unul ce nu se dezvoltă spre nimic, fiind nelimitat din veci; se face pentru lume acţiune ce mijloceşte între început şi ţinta finală, sporind şi adaptându-se potrivit cu diferitele faze pe care le parcurge lumea, în sânul lumii, dar totuşi neidentificate cu natura ei creată, sunt ascunse ca forţe efective energiile divine; trecând prin toate fazele de dezvoltare ale ei. Aceasta e Providenţa divină: «Dumnezeu nu este pentru Sine, pe cât putem noi cunoaşte, nici început, nici mijloc, nici sfârşit... Începutul existenţelor, mijlocul şi sfârşitul lor este Dumnezeu ca cel ce le face pe acestea, nu ca cel ce le suferă. Căci e început ca Făcător, mijloc ca Proniator şi sfârşit ca Cel ce le circumscrie». Dumnezeu le conduce dinlăuntru ca putere eficientă şi din afară ca ţintă atractivă pe toate în dezvoltarea lor spre îndumnezeire şi El fiind Unul, toate sunt legate prin El întreolaltă. «Toate există în împreunare cu toate, fără confuzie, în temeiul legăturii unice şi indisolubile în care le ţine începutul şi Cauza unică şi ocrotitoare, căci legătura aceasta covârşeşte şi acoperă toate relaţiile particulare văzute în toate după firea fiecărui lucru, nu alterându-le şi desfiinţându-le şi făcându-le să nu mai fie, ci copleşindu-le şi arătându-le mai presus de toate, cum apare întregul faţă de părţi sau mai bine zis cauza întregului, în temeiul căreia se arată şi există atât întregul cât şi părţile întregului. Cel ce le ţine toate la un loc şi le călăuzeşte atât pe planul mai general al Providenţei, cât şi pe planul mai special al mântuirii este Dumnezeu prin Logosul şi Duhul Sfânt, adică Raţiunea divină ca Raţiunea cea mai generală ce îmbrăţişează toate raţiunile făpturilor şi viaţa divină, prin care se susţine şi se înalţă calitativ viaţa tuturor. De aceea înălţarea spre treapta cea mai înaltă a existenţei, spre îndumnezeire nu se poate face decât prin Logos. El este substanţa sau tăria ce lucrează în virtuţi, este calea omului întărit în virtuţi, ce nu se abate nici la dreapta nici la stânga. El este uşa care deschide lumea cunoştinţei celor ce au străbătut bine calea virtuţilor. Cel ce se înalţă din faza întâi a purificării de patimi şi a dobândirii virtuţilor, la cunoaşterea raţiunilor divine din lume, tot în mediul Logosului înaintează, întrucât aceste raţiuni sunt razele Raţiunii. Raţiunile acestea nu pot fi văzute însă decât în duh; după lucrarea de purificare, deci este o cunoaştere harică şi ca atare are în ea ceva intuitiv. Cel ce le vede pe ele vede şi dincolo de ele. Ele sunt «oglinzi›› ale Logosului. Raţiunea discursivă şi privirea intuitivă se întâlnesc şi se armonizează. Dar pe măsură ce omul progresează, prin purificare, în cunoaşterea raţiunilor tot mai generale ale lumii, el se simte într-o armonie tot mai deplină cu ansamblul Universului. Căci înaintează în cunoaşterea Raţiunii supreme, din care pornesc toate raţiunile tuturor şi căreia îi sunt subordonate toate. În primul rând el se ridică din dezbinarea faţă de oameni, refăcând unitatea firii omeneşti, sfâşiată prin păcat. Ajunsă la privirea directă a Logosului, mintea vede toate făpturile în mod unitar şi simplu în El. Deci până în Dumnezeu e însoţită mintea individuală de ansamblul creaţiunii. Si nici atunci aceasta nu dispare, ci devine şi mai luminoaă, aşa cum lucrurile dintr-o cameră, când vine lumina soarelui peste ele, se văd mai clare decât atunci când sunt scufundate în întuneric. Dacă totuşi Sf, Maxim afirmă, în acord cu întreaga mistică răsăriteană, că mintea trebuie să devină «goală» de toate vălurile impresiilor şi ideilor din lume, pentru a vedea pe Logosul «gol››, neacoperit de vălurile simbolurilor create, aceasta nu înseamnă decât că acestea trebuie să se deplaseze din centrul privirii, spre periferie, spre a fi văzut în centru Logosul şi numai pe laturile lui, în lumina răspândită de El, raţiunile legii şi ale firii, reprezentate prin Moise şi Ilie. Ca pregătire pentru scoaterea lui Dumnezeu pe primul plan al vederii e necesară, pentru o vreme, uitarea înţelesurilor lucrurilor. Dar pe urmă ele pot apărea şi apar de fapt, fără pericol, scăldate în lumina curăţitoare şi unificatoare a Logosului. Dar ridicarea de pe treapta a doua, a contemplării lui Dumnezeu în mod indirect prin raţiunile lumii, la treapta a treia, a contemplării directe a lui Dumnezeu, nu se mai face prin puterile naturale ale minţii şi voinţei omeneşti, jutate de har. Această ridicare nu se poate realiza decât prin energia exclusivă a lui Dumnezeu, după oprirea puterilor umane. Aceasta este îndumnezeirea omului, după moartea mistică a puterilor lui naturale. Aceasta este Duminica vieţii îndumnezeite, după Sâmbăta odihnei de puterile naturale şi după cele 6 zile de lucrare naturală a vieţii de aici. Prin trecerea noastră în ziua a 7-a a odihnei de puterile naturale, însuşi Dumnezeu se odihneşte de activitatea creată pe care o susţine în noi, de lucrarea proniatoare, ca susţinătoare şi călăuzitoare a activităţii naturale a lumii create, iar prin ridicarea noastră la activitatea necreată, ale cărei subiecte devenim, însuşi El revine la activitatea Sa exclusiv necreată dinainte de a fi lumea. Mai bine zis nu exact la aceea, căci atunci nu existau subiecte create după, natură, la nivelul cărora trebuie oricum să se află activitatea dumnezeiască pe care ele o vor avea atunci, identică calitativ, dar nu şi cantitativ, cu activitatea lui Dumnezeu însuşi. În această oprire a activităţii noastre create şi primire a activităţii necreate divine, noi suntem însoţiţi nu numai de Logosul providenţial, care după ce a creat lumea şi a dezvoltat-o până la limita puterilor ei, acum se odihneşte ca să revina la exlusiva activitate necreată, ci şi de Logosul întrupat, care moare cu noi, rămânând aşa în ziua Sâmbetei, şi învie cu noi în Duminica fără de sfârşit. Propriu zis, dacă Logosul nu s-ar fi întrupat să moară şi să învie împreună cu noi ca om, n-am fi putut ajunge nici la Sabatul creaţiunii şi la ziua a 8-a a îndumnezeirii, fiind opriţi de păcat. Iar Dumnezeu n-ar fi putut avea satisfacţia de-a trece la această odihnă, după încheierea în mod fericit a lucrării Sale în legătură cu creaţiunea. Logosul îşi desăvârşeşte opera în legătură cu lumea ca Hristos. Prin Hristos ne împlinim destinul nostru, ne îndumnezeim. Mistica Sf. Maxim este o mistică hristologică, fără să înceteze de a fi un sistem atotcuprinzător, în care lumea intră şi se valorifică pentru veci în toată amploarea ei.

* daca doresti sa citesti toate scrierile Sfantului Maxim Marturisitorul, te rog sa-mi lasi adresa ta de email la comentarii si-ti voi trimite fisierul cu acestea

1 comentarii:

Anonim spunea...

Sfantul Maxim Marturisitorul este fara nicio indoiala unul dintre cei mai mari mistici.Adresa mea de email este aioro2002@yahoo.com.

Trimiteți un comentariu