Mizeria - trupească şi sufletească - a poporului român de astăzi este deprimantă. Umilinţele naţiunii sunt nesfârşite. Cine va pune capăt acestei căderi? 6. Povestirea a sasea | Miscarea celor ca noi!

miercuri, 24 februarie 2010

6. Povestirea a sasea

miercuri, 24 februarie 2010
„Frate ajutat de frate este ca o cetate tare şi înaltă şi are putere ca o împărăţie întemeiată.”
(Pilde 18, 19)

Pelerinul: După cuvântul şi făgăduinţa dată ieri, venind la cuvioşia ta, l-am poftit şi pe cinstitul meu tovarăş de drum, pe care ai vrut să-l vezi. Este cel care mi-a uşurat calea de pelerin printr-o convorbire mântuitoare de suflet.

Duhovnicul: Suntem foarte bucuroşi, atât eu, cât şi aceşti oaspeţi ai mei, să vă vedem pe amândoi şi să ne folosim din lucrarea şi practica voastră. Uite, şi eu, la rândul meu, ţi-i înfăţişez pe musafirii mei: un prea cuvios schimnic şi un cucernic preot. Ştim că unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, acolo, potrivit făgăduinţei Lui, va veni El însuşi, în persoană. Noi însă, până acum, suntem cinci persoane adunate în numele Lui; darul Lui se va revărsa, prin urmare, cu mai multă milă asupra noastră!

Ceea ce am aflat ieri de la tovarăşul tău de călătorie, iubite frate, despre înflăcărata-ţi alipire de Sfânta Evanghelie, este foarte interesant şi plin de învăţăminte. Sunt doritor să aud în ce chip ţi s-a descoperit această mare taină din câmpul evlaviei?

Profesorul: Dumnezeu Cel prea plin de dragoste, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, mi-a descoperit, după mila Sa nemăsurată, această cunoştinţă, în chip minunat, fără mijlocirea vreunui om. Timp de cinci ani am fost profesor de liceu, străbătând cărările vieţii prin întunericul desfrâului şi înflăcărându-mă de filosofia deşartă după firea lumii, iar nu după Hristos. Şi poate că aş fi pierit cu desăvârşire dacă nu m-ar fi reţinut întrucâtva faptul că trăiam împreună cu evlavioasa mea mamă şi cu o soră care îşi petrecea viaţa cu multă luare-aminte, într-o neîntinată feciorie… Într-o bună zi, plimbându-mă pe strada principală, m-am întâlnit şi am făcut cunoştinţă cu un tânăr frumos, care se dădea drept francez, un student cu actele în regulă, venit de curând din Paris, care căuta un loc de pedagog. Învăţătura lui plină de fineţe mi-a plăcut foarte mult. L-am poftit în casa mea, ca musafir, şi ne-am împrietenit. Timp de două luni a venit des la mine. Uneori ne plimbam împreună, hoinăream şi tot împreună intram în casele oamenilor din lumea mare. Către sfârşit, veni într-o bună zi la mine, poftindu-mă să mergem într-una din familiile mai sus pomenite şi, ca să mă înduplece mai uşor, a început să-mi vorbească de veselia şi buna dispoziţie care te întâmpină de cum păşeşti pragul acelei casei. Dar, după ce îmi spuse aceste cuvinte, la un moment dat începu să mă roage stăruitor sa ieşim afară din cabinetul în care ne aflam şi să stăm în salon. Rugămintea lui mi se păru ciudată şi, după ce i-am spus că am băgat de seamă de mai multe ori neplăcerea lui de a sta în odaia mea de lucru, l-am întrebat care e cauza. Apoi l-am mai reţinut în cabinetul meu şi din altă pricină: salonul se afla lângă camera mamei şi a surorii mele, unde n-ar fi fost frumos să vorbim despre felurite deşertăciuni. El îşi menţinea totuşi dorinţa prin diferite şiretlicuri. În cele din urmă, îmi spuse deschis următoarele:

- Pe raftul din faţă se află printre cărţi o Evanghelie. Eu cinstesc atât de mult această carte, încât îmi vine greu să vorbesc în faţa ei despre lucrurile noastre pline de atâtea chestii neserioase… Te rog, du-o de aici, şi atunci vom vorbi în toată libertatea.

Uşuratic cum eram, am surâs când am auzit aceste cuvinte, am luat apoi Evanghelia din raft şi i-am zis:

- Trebuia să-mi fi spus mai de mult. Şi dându-i-o în mâini, am bâiguit:

- Uite, pune-o singur în cealaltă cameră!…

Dar, minune, de abia m-am atins de el cu Evanghelia şi, în aceeaşi clipă, tânărul se cutremură şi se făcu nevăzut, întâmplarea m-a uimit atât de puternic, încât, de spaimă, m-am prăbuşit în nesimţire pe podele. Auzind zgomotul, ai casei au dat fuga în cabinet şi, timp de o jumătate de oră, s-au chinuit să mă readucă în simţiri. Revenindu-mi, am simţit că mă cuprinseseră o mare frică, un cutremur, o tulburare plină de nelinişte şi o desăvârşire amuţire. Picioarele şi mâinile îmi înţepeniseră aşa de tare, încât nu le mai puteam mişca. Doctorul, care fusese chemat între timp, a stabilit că boala se numeşte paralizie şi că nu e decât urmarea unei puternice zguduiri lăuntrice sau a unei spaime. În ciuda tuturor leacurilor pe care le primeam în mod regulat de ia mai mulţi medici, zăceam în pat şi nu simţeam nici cea mai mică uşurare în mersul bolii, care, în cele din urmă, m-a silit să ies la pensie şi să mă las de slujba mea de profesor. Între timp, bătrâna mea mamă muri, iar sora mea se hotărî să-şi închine viaţa traiului mănăstiresc, toate acestea îmi adânciră boala, care devenea tot mai grea. În ceea ce mă priveşte, nu aveam decât o singură bucurie: citirea Evangheliei, care, încă de începutul bolii, se afla mereu în mâinile mele, ca un zălog al minunatei întâmplări ce se petrecuse cu mine.

Într-o zi, pe neaşteptate, a sosit un pustnic necunoscut care strângea bani pentru un sfânt locaş. El îmi spunea cu multă credinţă să nu mă bizui pe leacuri, care, fără ajutorul Domnului, nu sunt în stare să vindece. Să mă rog stăruitor lui Dumnezeu, ca El să mă ajute, căci rugăciunea este cel mai puternic mijloc pentru vindecarea tuturor bolilor.

- Dar cum aş putea să mă rog, în starea în care mă aflu, când nu-mi stă în putinţă nici să fac metanii, nici să-mi ridic mâna ca să-mi fac cruce? i-am răspuns eu cu mintea risipită.

La aceste vorbe el îmi răspunse:

- Roagă-te măcar aşa cum poţi!

Dar nu m-a lămurit mai temeinic cum trebuie să mă rog… După plecarea lui, am început să mă gândesc, nu ştiu cum, fără voia mea, la rugăciune, la puterea şi la lucrarea ei, aducându-mi aminte de lecţiile de teologie pe care le audiasem demult, la Academie, pe când eram încă student. Această cugetare era o îndeletnicire plină de bucurii pentru mine, îmi aducea din nou în minte cunoştinţele religioase pline de lumină, care îmi încălzeau sufletul, şi atunci am simţit o oarecare uşurare în mersu bolii mele. Datorită faptului că se afla mereu la mine Evanghelia, în care aveam mare credinţă, căpătată în urma întâmplării minunate ce s-a petrecut cu mine, întemeiat, de asemenea, pe faptul că tot eşafodajul lecţiilor de care îmi aduceam aminte se sprijinea pe texte evanghelice, am socotit că cel mai bun lucru este să învăţ cele privitoare la rugăciune şi la evlavia creştină direct din îndrumările Evangheliei. Citind-o cu multă băgare de seamă, am scos din paginile ei un întreg îndreptar de viaţă trăită în vederea mântuirii şi de adevărată rugăciune lăuntrică, ca dintr-un izvor puternic şi bogat. Cu un simţământ pătruns de cucernicie, am însemnat toate locurile şi textele care aveau o strânsă legătură cu problemele care mă interesau şi de atunci stărui necontenit în învăţarea acestor aşezăminte dumnezeieşti şi, pe cât îmi stă în putinţă, să le pun în practică printr-o trăire personală, chiar dacă uneori o fac cu multă greutate. În timpul acestei îndeletniciri, boala mea a început, încet, încet, să-mi treacă şi, în sfârşit, după cum vedeţi, acum sunt cu totul sănătos.

Am hotărât, după pilda surorii mele şi din râvna sufletului meu, să-mi închin viaţa unei trăiri pustniceşti, pentru a putea primi şi a-mi însuşi fără nici o piedică învăţăturile atât de dulci ce izvorăsc din viaţa veşnică, arătată în cuvintele Domnului. Şi vreau să fac acest pas în semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru mila Lui părintească, pentru vindecare şi pentru înţelepţire.

Astăzi sunt în drum spre un schit singuratic, de lângă mănăstirea Soloveţ, pe malul Mării Albe, care se numeşte Anzersk. Am auzit că acest schit este unul dintre cele mai potrivite locuri pentru viaţa contemplativă. Deşi în călătoria mea Sfânta Evanghelie mă mângâie şi îmi luminează cu îmbelşugare mintea necoaptă încă, încăl-zindu-mi totodată şi inima rece, o dată cu mărturisirea neputinţei mele, vă spun cu toată sinceritatea că toate condiţiile ce se cer pentru împlinirea faptelor de evlavie şi pentru dobândirea mântuirii, care cer o totală jertfire, nevoinţe mai presus de fire, cea mai adânc smerită cugetare, toate aceste condiţii, pe care le porunceşte Evanghelia, zic, mă înspăimântă prin înălţimea lor şi, mai ales, prin neputinţa inimii mele stricate. Acum mă aflu la mijloc, între nădejde şi deznădejde, fără să ştiu ce se va întâmpla cu mine de aici înainte.

Duhovnicul: în faţa unei dovezi care te obligă atât de mult şi care vădeşte o deosebită şi minunată milă din partea lui Dumnezeu, precum şi în faţa minţii dumitale luminate în cele ale ştiinţei, nu-ţi este iertat nu numai să cazi în deznădejde, dar nici măcar să laşi să pătrundă în suflet cea mai mică umbră de îndoială privitoare la acoperământul lui Dumnezeu şi la ajutorul Lui. Ştii ce spune în privinţa aceasta luminatul de Dumnezeu Ioan Gură de Aur? „Nimeni nu trebuie să deznădăjduiască, învaţă el, şi să-şi închipuie că este cu neputinţă să împlineşti poruncile Evangheliei! Când Dumnezeu a hotărât mântuirea omului, nu i-a dat poruncile cu gândul ca, prin ne-împlinirea lor, să-l facă un călcător de lege. Nu! Ci pentru ca prin sfinţenia lor şi prin buna lor întrebuinţare să ne facă fericiţi atât în viaţa de aici, cât şi în cea veşnică.” Desigur că împlinirea regulată şi neabătută a pravilelor dumnezeieşti pare, pentru firea noastră, foarte grea, iar ca urmare însăşi mântuirea pare de neatins. Totuşi, acelaşi cuvânt dumnezeiesc, care a dat poruncile din lege, ne arată şi mijloacele, nu numai pentru lesnicioasa lor împlinire, ci chiar pentru dobândirea unei mângâieri în vremea împlinirii lor. Dacă la prima vedere toate aces tea par acoperite cu o perdea tainică, aceasta desigur că a făcut-o Dumnezeu pentru ca, mai ales, să-l aducă pe ne voitor la smerenie şi să-l apropie mai uşor de unirea cu Sine prin arătarea unui mijloc de scăpare fără ocoluri adică prin rugăciune, prin cererea ajutorului Său părintesc. Tocmai aici se ascunde taina mântuirii, iar nu în nădejdea pe care o avem în puterile noastre.

Pelerinul: Cât de mult aş vrea eu, neputinciosul şi slăbănogul, să pătrund această taină, pentru ca, prin ea, să-mi îndrept trândava mea viaţă spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea mea.

Duhovnicul: Taina îţi este cunoscută, iubite frate, o ai descoperită în cartea ta, în Filocalie. Ea se ascunde în rugăciunea neîncetată, pe care tu ai învăţat-o aşa de bine şi cu care te-ai ocupat şi te-ai mângâiat cu atâta râvnă!…

Pelerinul: Cad la picioarele tale, prea cuvioase părinte! Pentru Dumnezeu, învredniceşte-mă să aud din gura ta tot ce este de folos în legătură cu această taină mântuitoare şi cu sfinţita rugăciune, după care însetez cu o nepotolită dorinţă şi despre care îmi place să ascult şi să citesc pentru întărirea şi mângâierea mult păcătosului meu suflet.

Duhovnicul: Deşi nu-ţi pot îndeplini dorinţa prin propria mea gândire, pentru că eu însumi sunt începător în această lucrare, am la mine un caiet, scris de un părinte duhovnicesc, privitor la chestiunea care te interesează. Dacă toţi au plăcerea să asculte, îl voi aduce şi îl voi citi îndată în faţa voastră.

Toţi: Vă rugăm, prea cuvioase părinte! Nu ne lăsaţi lipsiţi de această cunoştinţă mântuitoare.

Taina mântuirii ce se descoperă prin rugăciunea neîncetată

Cum ne măntuim? Această cuvioasă întrebare se naşte în chip firesc în mintea fiecărui “creştin, ca urmare o simţământului de slăbănogire şi de stricăciune a firii omeneşti şi ca o rămăşiţă a avântului către adevăr şi dreptate sădit în ea dintru început. Orice om care crede cât de cât în nemurire şi în răsplata vieţii veşnice se întâlneşte fără voia lui cu acest gând: cum să te mântu-ieşti? Atunci îşi ridică privirea spre cer… Întâmpinând greutăţi în dezlegarea problemei, el întreabă în această privinţă pe oamenii înţelepţi şi pricepuţi, apoi citeşte, după îndrumările lor, cărţile de povăţuire duhovnicească cu privire la mântuire, stăruind să împlinească, fără nici o abatere, prin faptă, adevărurile şi pravilele pe care le-a auzit şi le-a citit. El află mai întâi de condiţiile mântuirii, care îi sunt puse în faţă ca nişte lucruri de trebuinţă, şi anume: o viaţă plină de evlavie, nevoinţele şi ostenelile luate asupra noastră pentru o deplină jertfire de sine, care duc la înfăptuirea virtuţilor şi la o neîntreruptă împlinire a tuturor poruncilor dumnezeieşti, care sunt o mărturie a credinţei noastre tari şi nezdruncinate… Mai departe i se spune că toate aceste condiţii de mântuire trebuie împlinite — negreşit — cu cea mai mare smerenie şi, mai ales, toate deodată. Căci, aşa cum toate faptele bune atârnă una de alta, tot astfel trebuie să se sprijine, să se desăvârşească şi să se însufleţească una pe alta, asemenea razelor care numai atunci îşi revarsă puterea şi scot la iveală flacăra, când sunt înmănuncheate, printr-o lentilă de sticlă, într-un singur punct. Altminteri, „ cel ce e nedrept în foarte puţin, şi în mult este nedrept” (Le. 16, 10).

În plus, pentru o mai bună încredinţare despre nevoia acestei lucrări înmănuncheate şi întrunite, el aude frumoase cuvinte de laudă pentru cei ce săvârşesc fapte bune şi vorbe de osândă pentru cei ce fac fapte josnice mânaţi de patimi deşarte. Toate acestea sunt pecetluite cu o făgăduinţă nemincinoasă, fie a unei mari fericiri şi răsplăţi, fie a unei pedepse de chinuri şi de necazuri în viaţa veşnică.

Acesta este, de obicei, cuprinsul unei predici din timpurile mai noi!

Creştinul care doreşte cu înfocare să-şi mântuiască sufletul se apropie astfel, cu toată bucuria, de îndeplinirea îndrumărilor şi de punerea în practică a tuturor celor auzite şi citite. Dar, vai! Chiar la primul pas făcut în avântul său, el nu găseşte putinţa să-şi ajungă ţelul, înţelegând curând, chiar din propria experienţă, că firea lui vătămată şi slăbită va birui legea minţii lui, că voinţa lui liberă este legată, înclinările sunt stricate, iar duhul este neputincios. Când îşi dă seama prin experienţă personală de neputinţa lui, el trece în chip firesc la întrebarea dacă nu cumva s-ar găsi unele mijloace care ar putea să uşureze îndeplinirea celor rânduite de legea Domnului pentru cei ce s-au învrednicit să dobândească, mântuirea şi sfinţenia. Ca urmare, pentru a împăca îndemnul minţii şi al conştiinţei cu neputinţa puterilor de îndeplinire, el se întoarce din nou către cei ce predică mântuirea şi îi întreabă: Cum să fac să mă mântuiesc? Cum mă voi îndreptăţi, când voi fi întrebat de ce nu pot îndeplini condiţiile de mântuire? Dar oare cei ce predică aceste lucruri sunt ei înşişi în stare să îndeplinească fără nici o abatere tot ce îi învaţă pe alţii? Ei spun: „ Cere de la Dumnezeu, roagă-te lui Dumnezeu ca să-ţi ajute?” Şi atunci n-ar fi oare o lucrare mai rodnică dacă, în primul rând sau, mai bine zis, întotdeauna şi în orice stare, am căuta să învăţăm rugăciunea ca pe una care este pricinuitoarea tuturor faptelor ce trebuie împlinite pentru dobândirea mântuirii şi pe care le cere o viaţă trăită în duhul evlaviei?

Astfel îşi încheie cercetarea cel care caută şi, în acelaşi timp, se apucă să înveţe rugăciunea, să citească, să cugete, să judece şi să cerceteze învăţăturile celor ce au scris ceva în legătură cu această chestiune. Într-adevăr, cel ce caută găseşte acolo gânduri luminoase, cunoştinţe adânci şi cuvinte puternice. Unul, de pildă, vorbeşte foarte frumos despre trebuinţa rugăciunii, altul, despre puterea ei, despre lucrarea ei binefăcătoare, despre datoria de a ne ruga, despre stăruinţa în rugăciune, despre luarea-aminte, despre căldura duhului, curăţenia gândurilor, împăcarea cu vrăjmaşii, despre smerenie, înfrângerea inimii şi alte stări care trebuie să însoţească rugăciunea.

Dar ce este rugăciunea în ea însăşi şi cum trebuie, de fapt, să ne rugăm? La aceste întrebări, deşi sunt cele dintâi şi cele mai trebuincioase, rareori se pot da lămuriri cuprinzătoare şi pe înţelesul tuturor. Atunci cel ce doreşte rugăciunea cu multă râvnă se trezeşte din nou în faţa unei taine. Din citirea făcută în linii mari i se va înrădăcina în memorie o parte a rugăciunii, care, cu toate că e plină de evlavie, totuşi rămâne exterioară, şi atunci el poate ajunge la următoarea concluzie: ca să te rogi, trebuie să te duci la biserică, să-ţi faci cruce, să te închini, să stai în genunchi, să citeşti Psaltirea, canoanele, acatistele…

Această părere obştească despre rugăciune o au cei ce nu cunosc scrierile despre rugăciunea lăuntrică şi lucrările despre contemplaţie ale Sfinţilor Părinţi. În cele din urmă, cel ce continuă să caute va afla cartea ce se numeşte „Filocalia”, în care 25 de Sfinţi Părinţi au pus la îndemână ştiinţa şi miezul rugăciunii adevărate, rugăciunea inimii. Aici taina mântuirii şi a rugăciunii începe, pentru el, să se descopere, şi căutătorul vede că a te ruga cu adevărat înseamnă să-ţi îndrepţi cugetul spre neîntrerupta aducere-aminte de Dumnezeu, să umbli ca şi cum Dumnezeu ar sta de faţă în orice loc, să-ţi îmboldeşti sufletul spre iubirea Lui prin mijlocirea cugetării la Dumnezeu şi să-ţi uneşti respiraţia şi bătăile inimii cu numele Domnului, conducându-te în toate acestea de chemarea, ce se face mai întâi cu gura, a Prea Sfântului Nume al lui Iisus Hristos, sau de rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus în orice timp şi în orice loc, fără să ţii seama de îndeletnicirea pe care o ai… Cu toate că aceste adevăruri strălucitoare îl vor convinge pe cel ce caută rugăciunea să treacă imediat la împlinirea înţeleptelor îndrumări, totuşi, în timpul practicii, făcută cu întreruperi, el nu va rămâne cu totul lipsit de greutăţi atâta vreme cât un povăţuitor încercat nu-i va descoperi întreaga taină. Anume că numai repetarea deasă şi neîn: cetată a rugăciunii (oricum s-ar rosti la început) este singurul mijloc puternic, atât pentru săvârşirea rugăciunii lăuntrice, cât şi pentru mântuirea sufletului. Deasa repetare a rugăciunii este temelia care ţine toată clădirea lucrării de mântuire, aşa cum o întăreşte Sfântul Simeon Noul Teolog: „Acela, zice el, care se roagă neîncetat şi-a unit astfel, într-un singur mănunchi, toate faptele bune.”

Şi atunci povăţuitorul, ca să desfăşoare adevărul acestei descoperiri în toată întinderea lui, îl dezvoltă în chipul de mai jos:

Pentru mântuirea sufletului este de trebuinţă, în primul rând, credinţă. Sfânta Scriptură spune: „Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evr. 11, 6). „Cel ce nu va crede se va osândi” (Mc. 16, 16).

Dar tot în Sfântă Scriptură se vede că omul singur nu poate da naştere nici măcar unei credinţe de mărimea grăuntelui de muştar, că însăşi credinţa nu vine de la noi, ci este un dar de la Dumnezeu; credinţa, ca dar duhovnicesc, se dă de către Duhul Sfânt.

În acest caz ce-i de făcut? Cum putem împăca nevoie de credinţă cu neputinţa noastră de a o naşte în noi? În Evanghelie este descoperit mijlocul de a o dobândi, dimpreună cu câteva pilde. „ Cereţi şi vi se va da ” (Le. 11,9). Apostolii n-au fost în stare să trezească în ei înşişi, cu propria lor putere, o credinţă desăvârşită, dar L-au rugat pe Iisus Hristos: „Doamne, măreşte-ne credinţa!” Iată o pildă în care se arată cum trebuie căutată credinţa. Credinţa se dobândeşte, astfel, prin rugăciune.

Însă, pentru mântuirea sufletului sunt de trebuinţă, pe lângă o credinţă adevărată, şi faptele bune, căci „credinţa fără fapte este moartă”. Diri fapte este îndreptăţit omul, iar nu numai din credinţă, căci scris este: „de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile: să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mt. 19, 17-l9). Iar aceste porunci trebuiesc împlinite toate deodată. „ Că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile” (Iac. 2, 10). Sfântul Apostol Pavel, arătând slăbiciunea omenească, zice că „dinfaptele Legii nici un om nu se va îndrepta” (Rom. 3, 20). „Ştim cu adevărat că Legea e duhovnicească; dar eu sunt trupesc, vândut sub păcat” (Rom. 7,14). În ce chip am putea, prin urmare, sa împlinim faptele cerute de Legea Domnului, când omul e slab şi nu are puterea să înfăptuiască poruncile?

Nimeni nu are putinţa atâta vreme cât nu o cere, cât nu se roagă lui Dumnezeu ca să i-o dea. „Nu aveţi, pentru că nu cereţi”, ne arată pricina Apostolul (Iac. 4, 2). Dar chiar însuşi Iisus Hristos spune: „ [...]fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15, 5). Cum putem să facem însă ceva cu El, Mântuitorul ne învaţă astfel: „Rămâneţi întru Mine, şi Eu întru voi.” Căci „ cine rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă”. Iar să rămâi întru El înseamnă să simţi neîncetat că Domnul Hristos este de faţă şi să te rogi neîncetat întru numele Lui: „ Orice veţi cere de la Tatăl întru numele Meu vă va da.” Aşadar, putinţa de a săvârşi fapte bune se dobândeşte prin rugăciune! Pilda o vedem chiar la Apostolul Pavel, care de trei ori s-a rugat să biruiască ispita, plecându-şi genunchii în faţa Tatălui ceresc, ca să-i întărească omul lăuntric şi, în sfârşit, poruncind fraţilor săi ca, mai întâi de toate, să se roage şi chiar pentru orice să se roage neîncetat.

Din tot ce s-a zis mai sus urmează că întreaga mântuire sufletească atârnă de rugăciune şi de aceea ea este cea dintâi de trebuinţă, înaintea oricărei fapte, căci mulţumită ei prinde viaţă credinţa şi prin ea se împlinesc toate faptele bune. Într-un cuvânt, în vremea rugăciunii tot lucrul bun este încununat de izbândă, iar fără ea nici o faptă creştinească de evlavie nu se poate săvârşi.

Aşadar, pe când celelalte virtuţi îşi au fiecare timpul lor, rugăciunii i se cere să fie neîntreruptă, necontenită. Când e vorba de rugăciune, Evanghelia ne porunceşte să o spunem necurmat: „Rugaţi-vă neîncetat”. Se cuvine deci să ne rugăm totdeauna, să ne rugăm în orice vreme, în orice loc.

Adevărata rugăciune îşi are condiţiile ei: trebuie adusă în faţa lui Dumnezeu cu mintea şi cu inima curate, cu o înflăcărată stăruinţă, cu o puternică luare-aminte, cu o evlavie plină de cutremur şi cu cea mai adâncă smerenie. Dar dacă cineva nu e împăcat în conştiinţa lui curată şi vede că e departe de condiţiile adevăratei rugăciuni, înfăţişată mai sus, că îşi face rugăciunea mai mult de nevoie, mai mult în silă decât de bună voie? Cum va fi sufletul atras din plăcere, din dragoste, spre rugăciune? Însăşi Sfânta Scriptură mărturiseşte că omul nu este în stare să se împotrivească şi să-şi cureţe cu desăvârşire mintea de gânduri necuvioase, că „omul este înclinat spre gânduri rele încă din tinereţile lui” şi numai Dumnezeu ne dă altă inimă şi un duh nou. Iar „ca să voiţi şi ca să săvârşiţi” (Filip. 2, 13), tot de la Dumnezeu este. Însuşi Apostolul Pavel a spus: „duhul meu (adică glasul) se roagă, dar mintea mea este neroditoare” (I Cor. 14, 14). „Căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie ” (Rom. 8, 26), întăreşte tot el. Din toate acestea reiese că în rugăciune noi nu putem scoate la iveală însuşirile ei, adică miezul ei!

În faţa unei astfel de neputinţe care pune stăpânire pe orice om, ce mai poate face acesta, din voinţa şi puterea lui, pentru mântuirea sufletului său? El nu-şi poate dobândi credinţa fără rugăciune şi nici nu poate face nici o faptă bună fără ea. Ba chiar, la urma urmei, nu este în stare nici măcar să se roage cu adevărat. Ce-i rămâne deci lui de făcut? Ce mai poate face el din propria lui putere şi libertate ca să nu piară, ci să se mântuiască?

Aşa cum în fiecare lucru este o calitate, Domnul a lăsat această însuşire numai în dependenţă de voinţa şi de darul Său. Şi, pentru ca să arate mai limpede dependenţa omului de voia Sa şi ca să-l cufunde mai adânc în smerita cugetare, Domnul n-a lăsat pe seama voii şi puterii omeneşti decât cantitatea rugăciunii, poruncindu-i să se roage neîncetat, în orice vreme şi în orice loc, şi tocmai prin această înmulţire a rugăciunii se descoperă mijlocul tainic ce duce către dobândirea adevăratei rugăciuni; iar o dată cu rugăciunea, vin şi credinţa, şi împlinirea poruncilor şi mântuirea. Aşadar, partea omului este cantitatea. Deasa rostire a rugăciunii îi e dată şi îi este lăsată în voia lui… Asta o învaţă şi Părinţii Bisericii. Sfântul Macarie cel Mare spune: „A te ruga (des) atârnă de voia noastră, iar a te ruga cu adevărat este lucrarea Duhului. ” Prea cuviosul Isihie spune că rugăciunea deasă aduce deprinderea, care mai târziu se face una cu firea, şi că fără deasa chemare a numelui Domnului Iisus Hristos e cu neputinţă să-ţi cureţi inima. Prea cuvioşii Calist şi Jgnatie ne dau sfatul ca, înainte de a purcede pe calea nevoinţelor şi a faptelor bune, să începem rugăciunea în numele lui Iisus Hristos, rostind-o des, neîncetat, căci deasa repetare curăţă chiar o rugăciune necurată. Fericitul Diadoh zice iarăşi că, dacă omul ar chema numele lui Dumnezeu cât mai des cu putinţă, adică dacă s-ar ruga neîncetat, n-ar cădea în greşeală. Câtă experienţă, câtă înţelepciune şi câtă căldură cuprind aceste îndrumări practice ale Părinţilor! în simplitatea lor plină de experienţă ei aruncă o lumină asupra căilor şi mijloacelor de desăvârşire duhovnicească. Ce mare deosebire se află între Sfinţii Părinţi şi înţelepţii lumii, care vin cu îndrumări scoase dintr-o cugetare seacă! Mintea caută să se îndemne: fă cutare şi cutare faptă bună, înarmează-te cu bărbăţia, întrebuinţează puterea voinţei, încredinţează-te de bunele urmări ale faptelor bune; curăţă mintea şi inima de gânduri deşarte, umple locul lor cu cugetări pline de învăţătură, fă binele şi vei fi cinstit şi liniştit; trăieşte aşa cum o cer mintea şi conştiinţa. Dar vai l In ciuda tuturor străduinţelor, toate acestea nu-şi ating ţinta fără rugăciunea deasă şi fără milostivirea lui Dumnezeu pe care ea o atrage.

Să cercetăm apoi învăţăturile Părinţilor şi vom vedea ce spun ei despre curăţirea sufletului. De pildă, Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Când ţi se întunecă sufletul de gânduri necurate, biruieşte-i pe potrivnici cu numele lui Iisus, chemându-l cât mai des. O armă mai puternică şi mai plină de izbândă nu vei găsi nici în cer, nici pe pământ. ” Sfântul Grigorie Sinaitul învaţă: „Să ştii că nimeni nu-şi poate ţine mintea în frâu prin propriile sale puteri şi, de aceea, când te năpădesc gânduri necurate, cheamă numele lui Iisus, de mai multe ori, şi atunci gândurile se vor linişti de la sine.”

Cât e de simplu şi, în acelaşi timp, de la îndemână şi plin de experienţă acest mijloc, care nu se potriveşte deloc cu sfatul unei cugetări uscate, care caută să dobândească printr-o înaltă părere de sine şi prin lucrare proprie curăţenia sufletească! Cumpănind aceste îndrumări întemeiate pe viaţa practică date de Sfinţii Părinţi, ajungem la următoarea concluzie, şi anume: mijlocul cel mai însemnat, cel mai potrivit pentru dobândirea faptelor de mântuire şi de desăvârşire duhovnicească, este repetarea deasă, neîncetată a rugăciunii, oricât ar fi ea de neputincioasă.

Iubite suflet de creştin! Dacă nu găseşti în tine puterea de a te închina în duh şi în adevăr, dacă inima ta nu simte încă gustul dulce şi căldura care se ivesc în timpul rugăciunii minţii, atunci jertfeşte pe altarul rugăciunii ceea ce poţi, ceea ce atârnă de voinţa ta, ceea ce este pe măsura puterilor tale. Mai întâi, uneşte-ţi gura cu chemarea deasă, neabătută din calea rugăciunii; dă slobozenie acestui mădular să cheme cât mai des, neîncetat, puternicul Nume al lui Iisus Hristos. Această faptă nu este o muncă grea şi stă în puterile fiecăruia. Pe deasupra, aceasta o cere şi porunca plină de experienţă a Sfinţilor Apostoli: „ Să aducem întotdeauna jertfă lui Dumnezeu rodul gurii care mărturiseşte Numele Lui. ” Repetarea deasă a rugăciunii va aduce negreşit deprinderea şi se va face una cu firea, va atrage cu timpul mintea şi inima într-o stare cuviincioasă. Dar o dată cu aceasta, să-ţi fie clar că dacă omul ar împlini, fără întrerupere, porunca dumnezeiască cu privire la rugăciunea neîncetată, atunci el ar îndeplini toate poruncile printr-una singură. Dacă ar săvârşi neîncetat rugăciunea, în orice vreme, în timpul oricărei îndeletniciri sau lucrări, dacă ar chema în chip tainic Numele dumnezeiesc al lui Iisus Hristos, chiar dacă la început o va face fără nici o căldură sufletească şi osândire de sine, ci numai de silă, totuşi, măcar în acest răstimp, el n-ar mai avea vreme pentru plăcerile simţite şi păcătoase. Orice gând rău care vine să se furişeze în minte ar întâlni o piedică; orice faptă păcătoasă săvârşită de cineva n-ar mai putea fi judecată cu atâta grabă, aşa cum e judecată de o minte deşartă. S-ar curma sau s-ar nimici cu totul vorba multă şi zadarnică, iar fapta necuviincioasă s-ar curaţi imediat prin puterea plină de har a Numelui lui Dumnezeu, chemat atât de des. Deasa practicare a rugăciunii ar abate sufletul de la faptele păcătoase şi l-ar atrage spre miezul cunoaşterii de sine, spre unirea cu Dumnezeu! îţi dai seama, acum, cât de însemnată şi de trebuincioasă este cantitatea, adică numărul de rugăciuni? Deasa rostire a rugăciunii este singurul mijloc pentru dobândirea unei rugăciuni curate şi adevărate, este cea mai bună, cea mai lucrătoare pregătire pentru rugăciune şi cea mai dreaptă cale pentru atingerea scopului, cale care duce, prin rugăciune, la mântuire!

Ca să te încredinţezi mai bine despre nevoia şi vrednicia unei rugăciuni repetate cât mai des şi cât mai puternic cu putinţă, ia seama:

1. Fiecare îndemn, fiecare gând spre rugăciune nu sunt decât lucrarea Duhului Sfânt şi glasul îngerului tău păzitor.

2. Numele lui Iisus Hristos chemat în rugăciune cuprinde o binecuvântată putere de sine stătătoare şi de sine lucrătoare.

3. Nu te tulbura din pricina necurăţiei sau a uscăciunii care însoţeşte rugăciunea ta, ci cu multă răbdare aşteaptă roadele pe care cu siguranţă le vei culege dintr-o deasă chemare a Numelui lui Dumnezeu. Nu asculta vorbele lipsite de practică şi de tâlc ale unei lumi deşarte, care caută să ne încredinţeze că simpla chemare a Numelui lui Iisus, chiar atunci când e făcută cu toată stăruinţa, însă cu răceală, rămâne o poliloghie nefolositoare… Nu! Puterea Numelui lui Dumnezeu şi deasa Lui chemare îşi vor aduce roadele la timpul lori…

Un scriitor duhovnicesc vorbeşte foarte frumos în această privinţă: „Ştiu, spune el, că pentru mulţi filosofi – care se închipuie a fi duhovniceşti, dar care caută peste tot o mărire înşelătoare – repetarea deasă, dar simplă, singuratică, făcută cu gura, nu are decât o mică însemnătate şi nu este decât o îndeletnicire de rând. Dar ei se înşală, nenorociţii, şi uită cuvântul de îndrumare al lui Iisus Hristos. «De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor» (Mt. 18, 3). Ei alcătuiesc un fel de ştiinţă în jurul rugăciunii, zidită pe temeliile slabe ale înţelepciunii fireşti. Dar oare e nevoie de multă învăţătură, de minte sau de cunoştinţă ca să spui cu o inimă curată: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă? Oare nu astfel de rugăciuni au fost lăudate de însuşi dumnezeiescul nostru învăţător? Oare nu prin aceste rugăciuni, rostite în scurte cuvinte, dar repetate adesea, au fost dobândite şi săvârşite minunile? Ah! Iubite suflet de creştin! Veghează şi să nu taci când e vorba de chemarea neîncetată în rugăciune a Domnului! Şi chiar dacă strigătul ar ieşi dintr-o inimă încă răspândită şi plină de cele ale lumii, cu atât mai mult ai nevoie! Trebuie numai s-o spui mereu, să nu taci şi poţi fi liniştit: rugăciunea se va curaţi prin ea însăşi de păr-tăşia ei cu cele lumeşti. Nu uita niciodată că «mai mare este Cel ce e în voi decât cel ce este în lume» (I In. 4, 4). «Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi pe toate le ştie», zice Apostolul.

După toate aceste încredinţări, hotărăşte-te şi încearcă să petreci măcar o singură zi veghind asupra omului lăuntric, într-o repetare deasă a rugăciunii tale, în aşa fel încât, treptat, chemarea lui Iisus Hristos în rugăciune să se facă o cât mai multă vreme. Şi această întâietate a rugăciunii faţă de lucrurile vieţii îţi va arăta la vremea potrivită că ziua n-a fost pierdută, ci câştigată pentru mântuire şi că, în cumpăna dreptei judecăţi dumnezeieşti, rugăciunea deasă, ca o balanţă, uşurează talerul slăbiciunilor şi faptelor tale, ştergând păcatele săvârşite în acea zi şi sădite în cartea aducerii-aminte, adică în conştiinţă, aşezându-te totodată pe treapta dreptăţii şi dăruindu-ţi nădejdea că vei primi o lumină care să se prelungească şi în viaţa veşnică.

Pelerinul: îţi mulţumesc din adâncul sufletului, sfinte părinte, pentru că mi-ai îndulcit păcătosul suflet prin citirea acestor cuvinte atât de frumoase. Te rog în Numele Domnului să-mi dai blagoslovenia să copiez pentru mine aceste rânduri, pline de mireasmă duhovnicească. În câteva ceasuri isprăvesc. Tot ce ai citit este atât de frumos şi îmbucurător, este atât de limpede şi de uşor de înţeles, chiar pentru o minte proastă cum e mintea mea! Sfinţii Părinţi din Filocalie tot aşa învaţă despre rugăciuni. Iată, de pildă, Sfântul Ioan Carpatul, în partea a patra din Filocalie, spune la fel, că, dacă nu ai puterea trebuincioasă unei înfrânări şi unei nevoinţe lucrătoare, atunci să ştii că Domnul vrea să te mântuiască prin rugăciune. Şi cât de frumos şi de lămurit este dezvoltată această problemă în caietul sfinţiei tale. Îi mulţumesc mai întâi lui Dumnezeu şi apoi sfinţiei tale că m-am învrednicit să aud aceste învăţături de mare însemnătate!

Profesorul: Şi eu, la rândul meu, am ascultat cu multă luare-aminte şi cu multă plăcere lecţia sfinţiei tale! Toate dovezile, adevărate după cea mai dreaptă judecată, sunt pentru mine tot ce poate fi mai frumos. Totuşi, mie mi se pare că izbânda unei rugăciuni neîncetate depinde mai ales de împrejurări prielnice şi de o singurătate în care trebuie să domnească cea mai desăvârşită linişte. Sunt desigur de aceeaşi părere, că rugăciunea deasă sau neîncetată este mijlocul cel mai puternic şi unic pentru dobândirea tuturor faptelor de evlavie, pentru luminarea sufletului şi că este pe măsura puterilor omeneşti, dar acest mijloc poate fi folosit numai atunci când omul se bucură de singurătate şi de linişte, căci numai depărtân-du-se de feluritele îndeletniciri, de griji şi de risipiri el poate să se roage des sau neîncetat. Atunci nu-i rămâne decât o singură luptă, cu lenea sau cu urâtul care vine din năvala gândurilor. Dar, dacă un om care are îndatoririle lui de slujbaş şi care se află într-o zgomotoasă adunare de oameni ar dori cu toată osârdia să se roage cât mai des, el n-ar putea s-o facă, din pricina unei risipiri de neînlăturat. Urmează că îndemnul de a te ruga cât mai des se poate împlini numai în anumite împrejurări prielnice. Prin urmare, acest mijloc sigur de mântuire nu este la îndemâna tuturor bunilor râvnitori.

Duhovnicul: Degeaba trageţi astfel de concluzii! O inimă învăţată cu rugăciunea lăuntrică se poate ruga fără nici o piedică întotdeauna, în tot felul de îndeletniciri, fie ale trupului, fie ale minţii, în mijlocul oricărei agitaţii. Se poate spune cu tărie că nici un fel de risipire nu este în stare să curme rugăciunea în cel ce vrea să se roage, căci gândul tainic al omului nu este deloc legat de cele din afară, ci e cu desăvârşire liber în sine însuşi. În orice timp el poate fi simţit şi prefăcut în rugăciune, ba chiar însăşi limba e slobodă să rostească rugăciunea în mijlocul mulţimilor şi în vremea îndeletnicirilor din afară, în chip tainic, fără nici un sunet. Pe deasupra, ocupaţiile noastre nu sunt atât de însemnate şi nici convorbirile noastre nu sunt atât de atrăgătoare, încât să nu putem găsi momentul prielnic pentru ca, în acelaşi timp, să chemăm Numele lui Iisus Hristos, măcar din când în când şi cât mai des, chiar dacă mintea nu este încă deprinsă cu rugăciunea neîncetată. Este adevărat că depărtarea de oameni şi de lucrurile care risipesc mintea e cea mai însemnată condiţie pentru cel ce vrea să se roage cu luare-aminte şi neîncetat, dar, cu toate acestea, atunci când nu ne putem retrage în singurătate, nu trebuie să căutăm scuze prin care să ne îndreptăţim rugăciunea făcută rar, căci cantitatea, numărul, deasa rostire stau în puterea fiecăruia, atât a celui sănătos, cât şi a celui bolnav şi sunt lăsate la libera lui voie. Pildele care adeveresc cele spuse ne sunt oferite de oamenii care, fiind împovăraţi de îndatoriri, risipiţi din pricina feluritelor slujbe, din pricina grijilor, ostenelilor şi muncilor de tot felul, nu numai că au chemat întotdeauna Numele dumnezeiesc al lui Iisus Hristos, ci chiar, prin acest mijloc, au învăţat şi au ajuns la rugăciunea neîncetată, lăuntrică, ce se săvârşeşte în inimă. Astfel, patriarhul Fotie, care din slujba de senator a trecut la scaunul de patriarh, în tot timpul cât a condus întinsa turmă cuvântătoare ce ţinea de Constan-tinopol, şi-a petrecut viaţa chemând neîncetat Numele Domnului, ba chiar a ajuns, prin această chemare, la rugăciunea inimii, care se săvârşeşte singură. Tot astfel Calist din Muntele Athos a învăţat rugăciunea neîncetată trecând printr-o ascultare plină de osteneli şi de griji, cum e bucătăria. La fel s-a întâmplat cu Lazăr, cel cu inimă curată, care, fiind însărcinat cu o necontenită muncă în folosul fraţilor, rostea neîncetat, în toiul tuturor îndeletnicirilor zgomotoase, rugăciunea lui Iisus şi astfel se liniştea. De asemenea, au fost şi mulţi alţii care practicau neîncetata chemare a Numelui lui Iisus. Dacă n-ar fi cu putinţă să ne rugăm în timpul îndeletnicirilor sau in mijlocul oamenilor care ne risipesc luarea-aminte, atunci fără îndoială că nu s-ar rândui ceea ce trece peste puterile noastre. În cuvântarea sa despre rugăciune, Sfântul Ioan Gură de Aur spune următoarele: „Nimeni nu trebuie să se înfăţişeze cu răspunsul că acela ce este ocupat cu grijile vieţii nu se poate ruga întotdeauna, aşa cum nu se poate ruga nici cel ce n-are putinţa să vină la biserică. Pretutindeni, oriunde te-ai afla, poţi să ridici un jertfelnic lui Dumnezeu în mintea ta, prin mijlocirea rugăciunii. În acest chip, e potrivit să te rogi şi în piaţă, şi în călătorie, şi lângă tarabă, şi în atelier. Oriunde, în orice loc poţi să te rogi.” Şi e de la sine înţeles că, dacă omul îşi va întoarce luarea-aminte în mod stăruitor înlăuntrul său, atunci peste tot va găsi un loc potrivit pentru rugăciune, numai să înţeleagă că rugăciunea trebuie să fie îndeletnicirea cea mai de seamă şi că ea stă înaintea tuturor îndatoririlor sale. Atunci, desigur, el ar trebui să-şi rânduiască treburile cu mai multă hotărâre, iar în timpul convorbirilor cu oamenii ar trebui să fie cât mai scurt la vorbă, cât mai tăcut şi să stea cât mai departe de pălăvrăgeala nefolositoare. Apoi n-ar trebui să se încurce în griji de prisos, încât, cu ajutorul tuturor acestor înfrânări, să câştige cât mai multă vreme pentru rugăciunea lăuntrică. Dacă un astfel de om s-ar afla în asemenea stări sufleteşti, toate lucrările lui s-ar încununa de izbândă, prin puterea chemării Numelui Domnului. În cele din urmă, s-ar obişnui cu această neîncetată chemare a Numelui lui Iisus Hristos şi ar cunoaşte din proprie experienţă că repetarea deasă a rugăciunii, acest unic mijloc de mântuire, stă în puterea şi în voia omului şi că în orice vreme, în orice stare şi în orice loc este cu putinţă şi potrivit să te rogi şi să treci de la rugăciunea deasăfăcută cu gura la rugăciunea făcută cu mintea, iar de la aceasta, la rugăciunea inimii, care deschide împărăţia lui Dumnezeu în lăuntrul nostru.

Profesorul: Sunt de aceeaşi părere, că în timpul tuturor îndeletnicirilor trupeşti este cu putinţă şi e potrivit să se săvârşească rugăciunea deasă sau chiar cea neîncetată, căci acestea nu cer o adâncire încordată, nici multă luare-aminte; de aceea mintea mea poate în vremea lucrului să se cufunde în rugăciunea neîncetată, iar gura să o urmeze în rostirea ei. Dar când trebuie să mă îndeletnicesc cu ceva ce este în legătură numai cu puterea minţii, cum e o lectură săvârşită cu luare-aminte, sau o cugetare făcută asupra unei chestiuni adânci, sau scrierea unei lucrări, atunci cum mă mai pot ruga cu mintea şi cu gura? Şi, fiindcă rugăciunea este o lucrare care ţine de minte, atunci cum i-aş putea da, aceleiaşi minţi, două îndeletniciri felurite?

Duhovnicul: Răspunsul este foarte simplu, dacă vom ţine seama că cei ce se roagă neîncetat pot fi împărţiţi în trei grupe: 1) începători; 2) înaintaţi şi 3) cei ce au dobândit rugăciunea. Pe acest temei, începătorii pot avea, chiar în timpul rugăciunii făcute cu mintea, o deasă îndreptare a minţii şi a inimii către Dumnezeu şi, măcar din când în când, o rostire scurtă cu gura, dar cei înaintaţi sau cei care au ajuns la starea de rugăciune necontenită pot să se îndeletnicească în mintea lor cu cugetarea sau cu alcătuirea unor cărţi, stăruind totuşi într-o neîntreruptă simţire a lui Dumnezeu, care este socotită temeiul însuşi al rugăciunii. Acest adevăr poate fi zugrăvit prin următoarea pildă. Închipuie-ţi că un împărat aspru şi neîngăduitor ţi-ar porunci să faci o lucrare stând la picioarele tronului său, fiind şi el de faţă. Sunt încredinţat că, oricât ai fi tu de adâncit în cugetarea ta, totuşi gândul că împăratul e de faţă, că în mâinile lui se află viaţa ta şi că el te stăpâneşte întru totul nu-ţi va îngădui să uiţi, nici pentru o clipă, că judeci şi cugeti nu undeva într-o singurătate, ci într-un loc care cere o deosebită cinstire, stimă şi bunăvoinţă. Tocmai acest simţământ viu, de nemijlocită apropiere de împărat, lămureşte foarte limpede şi cum putem să ne îndeletnicim cu neîncetata rugăciune lăuntrică chiar în timpul când lucrăm cu mintea.

Iar despre cei care, printr-o îndelungată deprindere sau din mila lui Dumnezeu, au dobândit rugăciunea inimii din rugăciunea minţii, aceştia nu-şi curmă rugăciunea neîncetată, nu numai în vremea unei cugetări adânci, ci nici chiar în timpul somnului, ceea ce o mărturiseşte înţeleptul: „Eu dorm, dar inima mea veghează”… La cei desăvârşiţi, lucrarea inimii capătă o capacitate atât de puternică în ce priveşte chemarea Numelui Domnului, încât, trezindu-se singuri în rugăciune, mintea şi întreg sufletul sunt absorbite într-o necurmată revărsare de rugăciune, fără să ţină seama de starea în care se află cel care se roagă şi de îndeletnicirea trupească pe care o are.

Preotul: Dă-mi voie, preacuvioase părinte, să-mi spun la rândul meu părerea. În bucata citită de prea cu-vioşia ta, se află un cuvânt vrednic de băgat în seamă, şi anume: singurul mijloc de mântuire şi de desăvârşire e repetarea deasă a rugăciunii, „oricum s-ar face ea”… Pentru mine asta e cam greu de înţeles, şi de aceea îmi vine următorul gând: ce folos voi avea eu dacă m-aş ruga neîncetat şi voi chema numai cu limba Numele lui Dumnezeu, dar nu voi avea luare-aminte şi nu voi înţelege cele ce rostesc? Aceasta nu va fi decât o vorbărie deşartă! Urmarea repetărilor mecanice nu va fi decât o trăncăneală de limbă şi o vătămare de minte, care va fi oprită din cugetarea ei. Dumnezeu nu ne cere cuvinte, ci minte trează şi inimă curată. N-ar fi mai bine oare să-ţi faci o rugăciune scurtă, fie chiar din când în când sau într-un anumit timp, dar cu toată luarea-aminte, cu stăruinţă, cu căldură sufletească şi cu o înţelegere cuviincioasă? Altminteri, chiar dacă ai rosti rugăciunea zi şi noapte, dar nu ai avea curăţenie sufletească şi fapte de evlavie, nu vei dobândi nimic din cele ce se cer pentru mântuire; căci, rămas numai la o bodogăneală exterioară, vei ajunge în cele din urmă la astfel de urmări, încât, obosit şi plictisit, ţi se va răci cu totul credinţa în rugăciune şi vei lepăda pentru totdeauna această practică fără nici un rod.

Dacă e vorba să mergem mai departe, aş putea spune că o simplă rugăciune făcută numai cu gura nu este de folos, ceea ce se vede din învinuirile pe care ni le înfăţişează Sfânta Scriptură, cum sunt, de pildă: „Aceşti oameni Mă cinstesc cu buzele, dar cu inima sunt departe de Mine.” „Nu oricine îmi zice Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor.” „Vreau mai bine să rostesc cinci cuvinte cu înţeles decât zece mii de vorbe în limbi” şi celelalte… Toate aceste lucruri dau pe faţă nerodnicia ruă-ciunii făcute cu gura, exterioară şi fără luare-aminte.

Duhovnicul: într-un fel, ceea ce ai spus ar putea avea un oarecare temei dacă, o dată cu sfatul de a rosti rugăciunea cu gura, n-am primi îndemnul repetării neîncetate; dacă rugăciunea făcută în Numele lui Iisus Hristos n-ar avea puteri de sine lucrătoare şi dacă nu s-ar dobândi luarea-aminte şi osârdia pentru rugăciune ca urmare chiar a practicării rugăciunii. Cum însă aici e vorba de repetarea deasă, de timpul îndelungat şi de rostirea neîncetată a rugăciunii (chiar dacă la început ea ar fi însoţita de neatenţie sau de uscăciune), tocmai prin aceasta se arată neîntemeiată concluzia sfinţiei tale.

Să privim lucrurile mai amănunţit. Un scriitor duhovnicesc, vorbind despre folosul cel mare şi despre rodnicia rugăciunii săvârşite cât se poate de des şi spuse cu aceleaşi cuvinte, zice: „Mulţi dintre oameni, călăuziţi de o mincinoasă lumină, socotesc că e nefolositor să te ocupi cu această rugăciune, săvârşită des, cu gura, şi mereu cu aceleaşi cuvinte, numind-o chiar o îndeletnicire maşinală şi lipsită de rost, cu care se ocupă oamenii simpli; ei nu cunosc taina care se descoperă într-un sfârşit, tocmai datorită acestei practici «maşinale». Ei nu pot înţelege cum acest strigăt făcut cu gura, dar des, se preface pe nesimţite într-un adevărat strigăt pornit din inimă, cum pătrunde adânc înăuntru, cum devine cel mai plăcut şi parcă ceva firesc pentru suflet, îl luminează, îl hrăneşte şi îl duce la unirea cu Dumnezeu. Mi se pare că aceşti clevetitori sunt asemenea copiilor pe care învăţătorii doresc să-i înveţe alfabetul şi citirea, dar cărora într-o bună zi li se urăşte de învăţătură şi strigă: Ne e de o mie de ori mai bine să mergem să prindem peşte, aşa cum fac părinţii noştri, decât să petrecem ziua repetând neîncetat «A, B, C…» sau zgâriind caietul cu peniţa. Folosul sau luminarea care se capătă prin citit şi care ar fi ieşit din această plictisitoare repetare a literelor era pentru copii o taină. Tot astfel este o taină ascunsă şi chemarea simplă, dar deasă, a Numelui lui Dumnezeu pentru cei ce nii au cunoştinţe şi convingeri în privinţa marelui folos care vine în urma acestei chemări repetate. Aceşti oameni, măsurând fapta credinţei prin puterea minţii lor lipsite de experienţă şi fără perspectivă, uită în acelaşi timp că omul e alcătuit din trup şi din suflet… Pentru ce, de pildă, voind să-ţi cureţi sufletul, tu cureţi mai întâi trupul: îi rânduieşti un post, lipseşti trupul de o mâncare hrănitoare şi aţâţătoare? Desigur pentru ca mâncarea să nu împiedice sau, ca să mă exprim mai bine, să înlesnească curăţirea sufletului şi luminarea minţii, pentru ca, simţind o necurmată foame trupească, să-ţi aminteşti de hotărârea ta de a căuta desăvârşirea lăuntrică şi îndeletnicirea plăcută lui Dumnezeu, care, altminteri, sunt atât de uşor uitate… Şi tu însuţi simţi din practică cum, prin postul din afară al trupului, dobândeşti în lăuntrul tău o minte subţire, o inimă liniştită, care sunt arme pentru îmblânzirea patimilor şi aducere-aminte de nevoinţele duhovniceşti. Şi, prin urmare, prin mijlocirea unei materii din afară, primeşti un folos lăuntric şi un ajutor sufletesc. Tot astfel trebuie să înţelegi rostul unei rugăciuni făcute cu gura, repetată des şi neîncetat, care, printr-o rostire săvârşită vreme îndelungată, sporeşte rugăciunea lăuntrică a inimii, înclină pe om spre cele cereşti şi uşurează unirea minţii cu Dumnezeu.

Zadarnic îşi închipuie unii că, printr-o deasă repetare, ne frângem limba şi, urându-ni-se de uscata rugăciune pe care n-o înţelegem, ne vom lăsa cu totul de această practică, ce se face în mod exterior. Nu! Experienţa ne arată ceva cu totul dimpotrivă: înfăptuitorii practici ai rugăciunii neîncetate ne arată cum stau lucrurile. Cel ce a luat hotărârea să rostească neîncetat rugăciunea lui Iisus, la început simte o greutate şi se luptă cu lenea, dar, cu cât o spune mai mult şi cu cât merge mai departe pe calea lui, cu atât se obişnuieşte pe nesimţite cu această îndeletnicire, în cele din urmă, gura şi limba lui capătă o mişcare de sine atât de puternică încât, de la o vreme, încep sa spună rugăciunea singure, în chip nestăvilit, fără ajutorul unei deosebite strădanii, rostind rugăciunea fără glas. O dată cu aceasta, muşchii gâtlejului se potrivesc atât de bine cu mişcarea, încât cel ce se roagă începe să simtă că săvârşirea rugăciunii este o însuşire de căpetenie, de totdeauna şi personală. Şi, ori de câte ori n-o mai rosteşte, simte că parcă-i lipseşte ceva. Şi tocmai această deprindere se preface într-un fel de temelie, în înţelesul că însăşi mintea începe să se coboare şi să asculte lucrarea pe care gura o face de la sine, ceea ce o îndeamnă spre luare-amin-te, iar ea, la rândul ei, devine, în cele din urmă, un izvor de dulceaţă şi de adevărată rugăciune, făcută în inimă. Iată care este adevărata şi binefăcătoarea urmare a rugăciunii neîncetate, repetată des, cu gura, contrar părerilor celor lipsiţi de experienţă.

Cât despre locurile din Sfânta Scriptură pe care sfinţia ta le-ai adus drept mărturie, acestea se lămuresc printr-o cuviincioasă şi amănunţită cercetare a lor. Cinstirea făţarnică adusă lui Dumnezeu numai cu buzele, slava deşartă care o însoţea sau vicleana mărire urmărită în chemarea: „Doamne, Doamne!” au fost mustrate şi înfierate de Iisus Hristos pentru că fariseii cei mândri aveau o credinţă în Dumnezeu care se vedea numai din vorbe, fără să şi-o îndreptăţească prin vreo faptă şi fără s-o mărturisească din inimă. Toate aceste cuvinte sunt rostite către dânşii şi nu privesc săvârşirea rugăciunii, căci Iisus Hristos a spus răspicat, fără înconjur şi hotărât că „trebuie să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea” (Le. 18,1). Potrivit acestei pilde, însuşi Sfântul Apostol Pavel dă o mai mare întâietate unui număr de numai cinci cuvinte, lămurit, decât unui număr mare de vorbe spuse fie fără nici un rost, fie într-o limbă necunoscută, aici înţelegându-se învăţătura ce se predică îndeobşte în adunări, iar nu rugăciunea propriu-zisă, despre care zice cu tărie astfel: „Voiesc ca (creştinii) să facă rugăciuni în orice loc”, sfătuindu-i pe toţi cu cuvintele: „neîncetat vă rugaţi”.

Vedeţi, dar, cât de rodnică e rugăciunea deasă, în pofida deplinei sale simplităţi. Şi cât de clară trebuie să fie cugetarea cu privire la adevărata înţelegere a Sfintei Scripturi?!

Pelerinul: Chiar aşa, cinstite părinte! Eu am întâlnit mulţi oameni care, rostind rugăciunea lui Iisus, cu gura, neîncetat şi simplu, singuri, fără să aibă vreo îndrumare care să-i lumineze, fără măcar să ştie ce este luarea-aminte, au ajuns totuşi la roade aşa de frumoase, încât gura şi limba lor nu se puteau opri de a spune rugăciunea; asta i-a luminat şi i-a îndulcit în cele din urmă atât de mult, încât a făcut din nişte fiinţe slabe şi lăsătoare adevăraţi nevoitori şi viteji în săvârşirea faptelor bune…

Duhovnicul: Da! Rugăciunea pare că-l renaşte pe om. Puterea ei este atât de mare, încât nimic, nici o putere pătimaşă, nu-i poate sta împotrivă. Dacă aţi binevoi, v-aş citi înainte de despărţire, iubiţi fraţi, un articol scurt dar interesant, pe care l-am dobândit de curând.

Despre puterea rugăciunii

Rugăciunea este atât de tare şi de puternică, încât poţi să te rogi şi să faci ce vrei, căci rugăciunea te va povăţui spre adevărata şi dreapta lucrare.

Ca să fii plăcut lui Dumnezeu n-ai nevoie de nimic altceva decât să iubeşti. „Iubeşte şi fă ce vrei”, spune Fericitul Augustin, căci cine iubeşte cu adevărat, acela nu poate şi nu vrea să facă ceva ce nu este plăcut fiinţei iubite… Cum însă rugăciunea nu este decât revărsarea şi lucrarea dragostei, atunci se poate spune cu toată dreptatea despre ea acelaşi lucru: pentru mântuire nu e nevoie de nimic altceva decât de rugăciune neîncetată. Roagă-te şi fă ce vrei, şi vei atinge ţelul rugăciunii, vei dobândi iluminarea prin ea!…

Spre a înfăţişa mai amănunţit înţelesul acestei chestiuni, o vom lămuri prin pilde:

1. Roagă-te şi gândeşte ce vrei, iar gândurile tale se vor curaţi prin rugăciune. Rugăciunea îţi va lumina mintea, va izgoni şi va linişti toate gândurile necuviincioase. Aceasta o întăreşte Sfântul Grigorie Sinaitul: „Dacă vrei, ne sfătuieşte el, să-ţi alungi gândurile şi să-ţi cureţi mintea, atunci izgoneşte-le cu rugăciunea, căci, în afară de rugăciune, nimic nu le poate opri.” Sfântul Ioan Scărarul spune în această privinţă acelaşi lucru: „Caută să biru- ieşti vrăjmaşii ce ţin de gânduri prin Numele lui Iisus. Afară de această armă, nu vei găsi alta.”

2. Roagă-te şi fă ce vrei, şi faptele tale vor fi plăcute lui Dumnezeu, iar ţie-ţi vor fi folositoare şi mântuitoare. Rugăciunea deasă, chiar atunci când nu iei seamă de cererea pe care o faci, nu va rămâne fără rod (cf. Marcu Ascetul), pentru că în ea însăşi se află o putere plină de dar: „Sfânt este Numele Lui, şi oricine va chema Numele Domnului se va mântui.” Aşa, de pildă, cel ce s-a rugat multă vreme fără să simtă vreo îmbunătăţire în viaţa sa păcătoasă, a primit în cele din urmă înţelepţire şi chemare la pocăinţă. O fată iubitoare de plăceri se ruga, şi rugăciunea i-a arătat calea spre viaţa feciorelnică şi spre ascultarea învăţăturilor lui Iisus Hristos.

3. Roagă-te şi nu încerca să birui patimile doar prin propriile puteri. Rugăciunea le va dărâma, în timp: „Căci mai mare este Cel ce e în voi decât cel ce este în lume”, spune Sfânta Scriptură, iar Sfântul Ion Carpatul învaţă că cel ce nu are darul înfrânăm nu trebuie să se întristeze, ci să ştie că Dumnezeu cere de la el silinţa spre rugăciune, iar rugăciunea îl va mântui.

Despre un bătrân scrie în „Pateric” cum, „căzând, a biruit”, adică, poticnindu-se de păcat, nu a deznădăjduit, ci s-a întors cu rugăciunea spre Dumnezeu şi Acesta l-a ridicat. Iată o pildă grăitoare!

4. Roagă-te şi nu te teme de nimic, nu te înfricoşa de necazuri, nu te înspăimânta de năpaste, căci rugăciunea te va apăra, înlăturându-le. Adu-ţi aminte de puţin credinciosul Petru, care sta să se înece; de Pavel, care se ruga în temniţă; de tânărul scăpat de rugăciune din ispita în care căzuse; de fecioara care, în urma rugăciunii, a fost salvată din mâinile unui ostaş ce Venise cu gânduri rele şi de alte cazuri asemănătoare. Toate aceste întâmplări arată puterea, tăria şi întinderea atotcuprinzătoare a rugăciunii făcute în Numele lui Iisus Hristos.

5. Roagă-te oricum, însă mereu şi nu te nelinişti de nimic, fii vesel şi liniştit cu duhul, căci rugăciunea va rândui toate şi te va înţelepţi. Ţine minte puterea rugăciunii despre care vorbesc Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Marcu Ascetul; cel dintâi spune că „rugăciunea, chiar atunci când este făcută de noi, care suntem plini de păcate, ne curăţă numaidecât”… Iar al doilea vorbeşte astfel: „Ca să ne rugăm într-un fel oarecare, stă în puterea noastră; dar ca să te rogi curat este un dar de sus!” Prin urmare, jertfeşte lui Dumnezeu ceea ce îţi stă în putere; adu-I la început drept jertfă măcar cantitatea, adică un număr cât mai mare de rugăciuni, şi puterea lui Dumnezeu se va revărsa în neputinţa ta. Rugăciunea va deveni o deprindere şi făcându-se una cu firea, va ajunge o rugăciune curată, luminoasă, înflăcărată, aşa cum se cuvine.

6. Apoi, în sfârşit, îţi mai spun că dacă vremea vegherii tale ar fi însoţită de rugăciune, atunci, în chip firesc, nu ţi-ar ajunge timpul nu numai pentru fapte păcătoase, dar nici pentru gânduri necurate.

Vezi câte idei adânci sunt înmănuncheate în această înţeleaptă vorbă: „Iubeşte şi fă ce vrei! Roagă-te şi fă ce vrei!”… Cât de îmbucurătoare şi mângâietoare sunt toate cele zise mai sus pentru un păcătos îngreunat de slăbiciuni, pentru cel care geme apăsat de povara patimilor!

Iată, rugăciunea e totul! Ea ne este dată ca un mijloc atotcuprinzător spre mântuirea şi desăvârşirea sufletului… Dar cu indicarea rugăciunii este aici strâns unită şi condiţia ei: „Neîncetat vă rugaţi!”, aşa cum porunceşte cuvântul Domnului. Ca urmare, rugăciunea îşi va arăta toată puterea ei lucrătoare şi roadele doar atunci când va fi rostită des, neîncetat. Repetarea deasă a rugăciunii ţine fără nici o îndoială de voinţa noastră liberă, pe câtă vreme osârdia, desăvârşirea, ca şi curăţenia rugăciunii sunt un dar de Sus.

Să ne rugăm, prin urmare, cât mai des cu putinţă, în-chinându-ne întreaga viaţă rugăciunii! Practica deasă ne va învăţa să fim cu luare-aminte, cantitatea ne va conduce negreşit la calitate. „Ca să învăţăm să facem un lucru bun, trebuie să-l săvârşim cât se poate mai des”, a spus un scriitor duhovnicesc plin de experienţă.

Profesorul: Adevărat, mare este lucrarea rugăciunii. Iar râvna pentru repetarea deasă este cheia care deschide comorile ei binefăcătoare… Cu toate acestea, cât de des simt în mine însumi o luptă între râvnă şi lene! Cât de

mult aş dori să găsesc un mijloc şi un ajutor să pot birui şi, dobândind râvna statornică, să mă pot dărui rugăciunii neîncetate!…

Duhovnicul: Mulţi dintre Părinţi ne înfăţişează mijloacele pentru deşteptarea sârguinţei spre rugăciune; de pildă, ne sfătuiesc:

1) să ne adâncim în cugetarea despre trebuinţa, înălţimea şi rodnicia rugăciunii;

2) să ne încredinţăm că Dumnezeu cere cu tărie de la noi rugăciunea, căci cuvântul Său predică acest lucru peste tot;

3) să ţinem minte de-a pururi că din pricina trândăviei şi delăsării în lucrarea rugăciunii nu putem propăşi în dobândirea liniştii. Iar din această pricină, nu vom scăpa nici de pedeapsa de pe pământ şi nici de cea din viaţa de dincolo;

4) să ne însufleţim hotărârea prin pildele plăcuţilor lui Dumnezeu, care au ajuns la iluminare şi mântuire pe calea rugăciunii neîncetate.

Toate aceste mijloace îşi au vrednicia lor şi sunt scoase dintr-o judecată adevărată. Sufletul bolnav de trândăvie însă, chiar primindu-le şi folosindu-le, numai arareori vede roadele lor, din pricină că aceste leacuri sunt amare pentru gustul lui nestatornic şi slabe pentru firea lui adânc vătămată. Căci care dintre creştini nu ştie că trebuie să ne rugăm des şi stăruitor, că această lucrare e cerută de Dumnezeu, sau că pentru lenea în rugăciune vom suferi pedeapsă, sau că toţi sfinţii s-au rugat cu osârdie şi neîncetat? Totuşi, toate aceste cunoştinţe îşi dovedesc atât de rar urmările lor binefăcătoare! Orice om care ia aminte la cele ce se petrec în lăuntrul său vede că nu îndeplineşte nicidecum prin faptă aceste gânduri care-i vin prin minte şi prin cunoştinţă. Şi, chiar dacă le înfăptuieşte într-o mică măsură, atunci când îşi aminteşte de ele, în general trăieşte tot aşa de rău şi de trândav… Şi tocmai de aceea Sfinţii Părinţi, fiind plini de experienţă şi înţelepciune dumnezeiască şi ştiind totodată slăbiciunea voii noastre libere, precum şi lâncezeala inimii omeneşti ce înclină mereu spre iubirea de plăceri, stăruie în chip deosebit asupra repetării neîncetate. Ei ne dau sfatul să cugetăm cât mai des cu putinţă la o astfel de stare sufletească şi să citim în această privinţă, cu luare-aminte, povestirile scrise de Părinţi. Vom înţelege din aceste trăiri lăuntrice, pline de dulceaţă, care se ivesc în vremea rugăciunii, cât de plăcute sunt pentru sufletul nostru. Iată care sunt aceste simţiri: dulceaţa care izvorăşte din inimă; căldura plăcută şi lumina ce se revarsă înăuntru; încântarea negrăită; bucuria, pacea, liniştea adâncă, fericirea cerească, mulţumirea de viaţă; toate ne sunt insuflate prin lucrarea rugăciunii. Când se adânceşte în aceste cugetări, sufletul slab şi rece se încălzeşte, se întăreşte, prinde curaj şi este parcă momit către practicarea rugăciunii, cum spune Sfântul Isaac Şirul: „Momeala pentru suflet este bucuria care vine din nădejde şi care înfloreşte în inimă, iar propăşirea inimii stă în cugetarea asupra speranţei sale”. Tot el zice mai departe: „De la începutul acestei lucrări şi până la sfârşit, însăşi nădejdea de desăvârşire se face un fel de mijloc… şi tocmai această speranţă îmboldeşte mintea să pună temelia lucrării duhovniceşti, şi din contemplarea acestui scop ia mintea o arvună, pentru ca să aibă o mângâiere în lucrarea ei.” Prea cuviosul Isihie, de asemenea, descriind trândăvia ca pe o piedică în calea rugăciunii şi înţelepţirea ca pe o reîmprospătare a osârdiei în săvârşirea ei, spune răspicat următoarele: „Atunci când ne ridicăm, noi suntem gata şi dorim să petrecem multă vreme în tăcerea inimii, nu din altă pricină decât tocmai pentru simţirea dulce şi veselă pe care o încercăm în suflet.”

Iată cum acest Părinte învaţă că „simţirea dulce şi veselă” este un imbold spre sporirea râvnei pentru rugăciune… Tot aşa învaţă şi marele Macarie. El zice că „noi trebuie să împlinim ostenelile noastre duhovniceşti (rugăciunea) în nădejdea roadelor, adică să le îndeplinim cu bucurie în inimile noastre”.

În cele mai multe locuri din Filocalie, unde sunt descrise bucuriile ce răsar din rugăciune, se află numeroase pilde care lămuresc limpede această cale, privită ca mijloc puternic pentru dobândirea rugăciunii lăuntrice. Aceste capitole trebuie citite mereu de cel ce se află în luptă cu neputinţa trândăviei sau cu uscăciunea din timpul rugăciunii, cu condiţia ca un astfel de nevoitor să se socotescă totuşi nevrednic de bucuriile duhovniceşti şi să se smerească mereu.

Preotul: Dar oare o astfel de cugetare riu-l va duce pe omul lipsit de experienţă la iubirea de bucurii duhovniceşti sau la lăcomie duhovnicească, cum numesc teologii acea pornire a sufletului care însetează după mângâieri fără măsură şi după o anumită bunăvoinţă din partea darului, fără să se mulţumească cu faptul că el trebuie să-şi îndeplinească lucrările ce ţin de evlavie mânat de datorie şi de obligaţie, iar nu vizând răsplata?

Profesorul: Eu cred că, în cazul de faţă, teologii ne previn să nu întrecem măsura în setea noastră după mângâierile duhovniceşti şi nu înlătură nicidecum dulceaţa şi mângâierea care răsar în vremea săvârşirii faptelor bune. Dacă nu este o desăvârşire să doreşti o răsplată, Dumnezeu totuşi nu-l opreşte pe om să se gândească la răsplată şi la mângâiere, ba chiar El însuşi se foloseşte de ideea de răsplată pentru a-l îndemna pe om spre împlinirea poruncii şi spre atingerea desăvârşirii. „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, iată porunca! Iar în urma ei vine răsplata care îmboldeşte spre împlinirea ei: „Ca să-ţi fie bine”. „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor”, iată cerinţa desăvârşirii; şi în chip nemijlocit se iveşte şi răsplata care îndeamnă către ajungerea desăvârşirii: „şi vei avea comoară în cer” (Mt. 19, 21).

„Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi [...] şi vor lepăda numele vostru ca rău din pricina Fiului Omului” (Le. 6, 22). Ce mare vitejie cere această faptă, pentru îndeplinirea căreia este nevoie de o neobişnuită putere duhovnicească! Dar adaugă: „că plata voastră multă este în ceruri”. De aceea eu cred că este nevoie să avem un oarecare avânt spre dulceaţa care se iveşte în vremea rugăciunii inimii şi care devine principalul mijloc pentru dobândirea sârguinţei şi izbânzii. Prin urmare, toate cele ce s-au spus mai sus întăresc fără multă vorbă judecata practică făcută de cuvioşia sa.

Duhovnicul: Unul dintre cei mai mari teologi, Sfântul Macarie Egipteanul, vorbeşte despre această problemă foarte clar: „Precum în vremea sădirii unei vii se depune stăruinţă şi muncă în scopul adunării roadelor, în lipsa cărora osteneala va fi zadarnică, la fel în vremea rugăciunii, dacă nu vom afla în noi roadele duhovniceşti, cum sunt dragostea, pacea, bucuria şi altele, atunci deşartă va fi truda noastră. De aceea noi trebuie să îndeplinim nevoinţele duhovniceşti prin rugăciunea făcută cu un anumit ţel sau prin nădejdea roadelor pe care leaşteptăm, adică printr-o dulce desfătare revărsată în inimile noastre.” Vezi cât de limpede a dezlegat acest Sfânt Părinte chestiunea privitoare la nevoia mângâierii duhovniceşti în timpul rugăciunii? Şi mi-am amintit de părerea unui duhovnic pe care am citit-o de curând şi care spune că simţămintele fireşti ce însoţesc rugăciunea constituie pentru om principala pregătire pentru revărsarea Duhului; şi, de aceea, cercetarea acestor simţăminte fireşti poate sluji, de asemenea, drept un puternic mijloc pentru deşteptarea stăruinţei în rugăciune, mijloace pe care domnul profesor le caută cu atâta râvnă. Acest părinte spune, de pildă, că mintea şi firea conduc pe om la cunoaşterea lui Dumnezeu. Prima dovedeşte că nu poate fi în lume o lucrare fără cauză şi, ridicându-se de la cele de jos la cele de sus, pe „scara” lucrurilor sensibile, ajunge în cele din urmă până la cauza primordială, care este Dumnezeu. Cea de-a doua, descoperindu-ne la tot pasul o minunată înţelepciune, armonie, rânduială, gradaţie, fondează „scara” care porneşte de la cauzele finite şi ajunge la cele infinite. În felul acesta, omul firesc are putinţa să-L cunoască pe Dumnezeu pe cale firească. Şi tocmai de aceea n-a existat şi nici nu există nici un neam, nici un popor, fie cât de sălbatic, care să nu aibă o oarecare cunoştinţă despre Dumnezeu. Ca urmare a acestei cunoştinţe, cel mai sălbatic locuitor al unei insule singuratice, fără nici un fel de îndemn venit din afară, îşi ridică privirea către cer, cade în genunchi, sloboade câte un suspin pe care el însuşi nu-l înţelege, dar simte în chip nemijlocit ceva deosebit, ceva ce îl trage către cele de sus, ceva ce îl mână spre o lume necunoscută. Pe această temelie sunt zidite toate religiile. Dar ceea ce este deosebit de interesant e că peste tot, miezul sau sufletul oricărei religii este alcătuit din rugăciunea tainică, ce se vădeşte într-un fel oarecare, prin mişcări şi prin jertfe văzute, mai mult sau mai puţin schimonosite de întunericul unei cunoştinţe strâmbe. Şi cu cât e mai minunat acest lucru în ochii minţii, cu atât cere din partea ei descoperirea cauzei tainice ce stă la temelia unei asemenea lucrări minunate, lucrare ce se arată în imboldul firesc care mână spre rugăciune.

Explicaţia, din punct de vedere psihologic, cu privire ia această taină nu este greu de dat: rădăcina, capul şi puterea tuturor patimilor şi lucrărilor din om este iubirea de sine, care îi este înnăscută. Acest adevăr este întărit cu multă limpezime de ideea autoconservării. Orice dorinţă, orice întreprindere, orice lucrare omenească are drept ţintă satisfacerea iubirii de sine, căutarea propriei fericiri, împlinirea acestei cerinţe însoţeşte toată viaţa omului firesc. Duhul omenesc nu este însă mulţumit cu nimic din cele simţite şi iubirea de sine, înnăscută, nu încetează în pornirea ei. De aceea, dorinţele se dezvoltă din ce în ce mai mult, avântul spre bine creşte mereu, umple închipuirea şi, în cele din urmă, înclină înseşi simţirile în partea sa. Revărsarea acestui simţământ lăuntric, dorinţa care se dezvăluie singură, este o firească trezire spre rugăciune, este cerinţa iubirii de sine, care cu multă greutate îşi atinge ţelurile sale. Cu cât omul propăşeşte mai puţin în ceea ce priveşte fericirea proprie, cu atât mai mult doreşte, cu atât mai puternic îşi revarsă dorinţa în rugăciune şi se îndreaptă cu cererea celor dorite către cauza necunoscută a tuturor celor ce există. Prin urmare, iubirea de sine înnăscută este stihia principală a vieţii, este pricina fundamentală care îl îmboldeşte pe omul firesc spre rugăciune.

Înţeleptul Făcător al firii a sădit în firea omului iubirea de sine întocmai ca pe o momeală, după cuvintele Părinţilor, momeală care are menirea să atragă şi să ridice fiinţa omenească cea căzută spre o înaltă unire.

O, dacă omul n-ar strica această însuşire şi ar ţine-o pe o treaptă înaltă, în legătură cu firea lui duhovnicească! Atunci el ar avea o puternică încurajare şi un minunat mijloc spre desăvârşirea morală. Dar, vai! De câte ori face el din această însuşire o josnică patimă, atunci când o preface într-o armă mânuită de firea lui animalică!…

Vă mulţumesc din inimă, prea scumpii mei oaspeţi. Convorbirea noastră mântuitoare de suflet m-a îndulcit foarte mult şi mi-a insuflat multe gânduri pline de învăţătură pentru mine, cel ce sunt puţin experimentat. Dumnezeu să vă răsplătească prin darul Său dragostea voastră, ziditoare de suflet. Toţi şi-au luat rămas bun.

citeste si Povestirea a saptea

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu