Mizeria - trupească şi sufletească - a poporului român de astăzi este deprimantă. Umilinţele naţiunii sunt nesfârşite. Cine va pune capăt acestei căderi? 3. Povestirea a treia | Miscarea celor ca noi!

miercuri, 24 februarie 2010

3. Povestirea a treia

miercuri, 24 februarie 2010
Înainte de a ieşi din Irkuţk, am mai trecut o dată pe la binefăcătorul meu, cu care adesea am stat de vorbă, şi i-am zis:

- Iată, acum sunt hotărât să merg la Ierusalim. Am venit ca să-mi iau rămas-bun şi să vă mulţumesc pentru dragostea creştinească pe care mi-aţi arătat-o mie, un nevrednic pelerin.

El mi-a zis:

- Dumnezeu să-ţi blagoslovească drumul. Dar tu nu mi-ai zis până acum nici cine eşti, nici de unde vii. Eu am auzit de la tine multe cu privire la călătoriile tale. Aş fi curios să aflu câte ceva despre viaţă ta dinainte de a fi pelerin.

- Bine, vă voi povesti şi aceasta cu plăcere. Căci nu-i o poveste lungă. M-am născut într-un sat din gubernia Orlov. După ce ne-au murit părinţii, am rămas doi fraţi, eu şi fratele meu mai mare; el avea zece ani, iar eu doi sau trei ani. Bunicul ne-a luat la el acasă, să ne crească. Era un bătrân înstărit şi cinstit. Avea un han la drumul mare şi pentru că era un om bun se opreau mulţi drumeţi la el. Noi trăiam acolo, la el. Fratele meu era isteţ şi alerga mereu prin curte, iar eu mă învârteam mai mult pe lângă bunicul. În zilele de sărbătoare, mergeam cu el la biserică, iar acasă el ne citea adesea din Biblie, chiar din aceasta pe care o am acum la mine. Fratele meu, când a crescut, s-a stricat, s-a deprins să bea. Pe atunci aveam şapte ani. Odată, stând culcat cu fratele meu pe cuptor, m-a îmbrâncit şi mi-a vătămat mâna stângă. De atunci am rămas beteag, mâna mi s-a uscat cu totul.

Bunicul, văzând că n-am să fiu în stare să muncesc la câmp, a început să mă înveţe să scriu şi să citesc şi deoarece nu aveam abecedar, mă învăţa chiar după această Biblie, astfel: îmi arăta care este litera „a”, mă punea să alcătuiesc cuvintele şi să însemnez literele. In acest fel, nici eu nu ştiu cum, tot repetând după el, am învăţat după oarecare vreme să citesc. Şi, în sfârşit, când bunicul n-a mai văzut bine, adesea mă punea să-i citesc din Biblie, iar el asculta şi mă îndrepta. Nu arareori se oprea la noi secretarul comunei, care avea un scris foarte frumos. Mă uitam la el şi-mi plăcea cum scria. Tot uitându-mă după el, am început să rotunjesc literele, iar el îmi arăta cum să scriu, îmi dădea cerneală şi hârtie, îmi ascuţea penele. Astfel am învăţat şi să scriu. Bunicul era bucuros de acest lucru şi mă povăţuia în acest fel:

- Iată cum Dumnezeu ţi-a descoperit cititul şi scrisul. Mulţumeşte-i Domnului pentru aceasta şi roagă-te mai des.

Astfel noi mergeam la toate slujbele bisericii, iar în casă ne rugam foarte des. Mă punea să zic: „Miluieş-te-mă, Dumnezeule”, iar el cu bunica băteau metanii sau stăteau în genunchi. In sfârşit, când am împlinit 17 ani, bunica a murit. Bunicul mi-a zis:

- Noi am rămas fără gospodină în casă şi nu putem să ne gospodărim fără o muiere. Fratele tău mai mare a luat-o razna. Aş vrea să te însor.

Eu am refuzat pentru că mă ştiam infirm, dar bunicul a insistat şi m-a însurat. Mi-a ales o fată serioasă şi bună, de 20 de ani. A trecut un an şi bunicul s-a îmbolnăvit de moarte. Chemându-mă, şi-a luat rămas bun şi mi-a zis:

- Îţi dau casa mea şi toată moştenirea. Trăieşte cinstit, nu înşela pe nimeni şi, mai presus de toate, roagă-te lui Dumnezeu, căci toate sunt de la El. Nu-ţi pune nădejdea în nimic în afară de Dumnezeu! Mergi la biserică, citeşte Biblia şi ne pomeneşte pe noi, pe mine şi pe buni-că-ta! Uite, îţi dau şi bani, o mie de ruble; păstrează-i, nu-i cheltui fără rost, dar nici zgârcit să nu fii, dă săracilor şi bisericilor lui Dumnezeu.

Astfel a murit şi el, şi eu l-am înmormântat. Fratele meu mă invidia pentru că bătrânul îmi lăsase mie averea şi curtea. Se mânia pe mine şi atât de mult l-a întărâtat vrăjmaşul, încât gândea să mă omoare. Într-o noapte, pe când dormeam şi nu era nici un călător, a spart camera unde se păstrau banii, i-a scos din ladă şi a incendiat magazia. Noi ne-am trezit doar când toată casa şi curtea erau cuprinse de flăcări, reuşind cu greu să scăpăm pe fereastră, numai cu ceea ce era pe noi. Biblia se afla sub cap şi am luat-o. Uitându-ne cum ardea casa, vorbeam între noi: „Slavă Domnului, bine că am salvat Biblia”. Aveam cu ce să ne mângâiem în amărăciunea noastră. Astfel ne-a ars toată averea. Fratele meu a plecat de la noi, fără să ştim încotro. De-abia mai târziu am aflat, când a început să cheltuiască şi să se laude că a furat banii şi a dat foc casei.

Noi am rămas goi şi desculţi, adevăraţi cerşetori. Am împrumutat cu chiu, cu vai nişte bani şi ne-am făcut o colibă, unde trăiam ca nişte oameni săraci lipiţi pământului. Soţia mea se pricepea bine la lucrul de mână: ţesea, toarcea, cosea, lua de lucru de la oameni, se ostenea zi şi noapte, hrănindu-mă pe mine, iar eu, din pricina infirmităţii mele, nu eram în stare măcar să împletesc o opincă din coajă de tei. Ea torcea, ţesea, iar eu şedeam lângă dânsa şi citeam din Biblie. Ea asculta şi uneori plângea. Eu o întrebam: De ce plângi, să-i dăm slavă lui Dumnezeu că trăim! Atunci ea îmi răspundea: „In Biblie sunt toate aşa bine scrise, încât te smeresc până la lacrimi.”

Ne aduceam aminte de porunca bunicului şi o urmam: posteam adeseori, în fiece dimineaţă citeam Acatistul Maicii Domnului şi noaptea băteam câte o mie de metanii, ca să nu fim ispitiţi. Şi astfel am trăit liniştiţi doi ani. Dar ceea ce este surprinzător e că, deşi nu aveam idee de rugăciunea lăuntrică care se săvârşeşte în inimă, deşi nu auzisem niciodată de lucrarea ei, ci ne rugam simplu, doar cu gura, şi băteam la metanii fără nici un tâlc, ca nişte buşteni, totuşi exista o plăcere de a face rugăciunea, iar rugăciunea, chiar lungă, exterioară şi fără sens, nu ni se părea grea, ci o făceam cu bucurie.

Se vede că e adevărat ceea ce mi-a spus un duhovnic, că există înăuntrul omului o rugăciune tainică, despre care nici el însuşi nu ştie cum se produce singură, de la sine, în suflet, într-un chip necunoscut şi trezeşte către rugăciune, pe care fiecare o face cum poate şi cum ştie.

După doi ani de viaţă trăită în acest fel, deodată soţia mea s-a îmbolnăvit, fiind cuprinsă de o puternică febră, iar, după ce s-a împărtăşit, a doua zi a murit. Am rămas singur, singurel. De lucrat, nu puteam lucra nimic. Eram nevoit să umblu prin lume, dar mi-era ruşine să cer de pomană. Pe deasupra, m-a năpădit o tristeţe atât de mare, pricinuită de moartea soţiei mele, încât nu ştiam încotro s-o apuc. De se întâmpla să intru în colibă şi să văd îmbrăcămintea ei sau vreun lucru oarecare, începeam să plâng în hohote, până cădeam jos leşinat. Din pricina mâhnirii, n-am mai putut suporta să locuiesc în colibă şi de aceea am vândut-o cu douăzeci de ruble, iar îmbrăcămintea mea şi a soţiei am împărţit-o săracilor. Datorită infirmităţii mele, am căpătat un buletin de dispensă pe termen nelimitat şi, luându-mi îndată iubita mea Biblie, am pornit unde-am văzut cu ochii. Ieşind în drum, mă gândeam încotro s-o apuc. „Mă voi duce mai întâi de toate la Kiev, să mă închin plăcuţilor lui Dumnezeu şi să cer ajutorul lor în necazul meu.” De îndată ce am luat această hotărâre, am simţit o uşurare şi am ajuns la Kiev cu bucurie. Sunt treisprezece ani de când călătoresc neîncetat prin diferite locuri. Am umblat pe la multe biserici şi mănăstiri, iar acum rătăcesc mereu, îndeosebi pe întinsele stepe şi câmpii. Nu ştiu dacă va binevoi Domnul să ajung îa Ierusalim. Acolo ar fi timpul, dacă va fi voia lui Dumnezeu, să mi se înmormânteze oasele cele păcătoase.

- Dar câţi ani ai?

- Treizeci şi trei de ani…

- Iubite frate, ai împlinit vârsta Domnului nostru Iisus Hristos…

citeste si Povestirea a patra

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu