Mizeria - trupească şi sufletească - a poporului român de astăzi este deprimantă. Umilinţele naţiunii sunt nesfârşite. Cine va pune capăt acestei căderi? 2. Povestirea a doua | Miscarea celor ca noi!

miercuri, 24 februarie 2010

2. Povestirea a doua

miercuri, 24 februarie 2010
Multă vreme am călătorit prin diferite locuri, însoţit de rugăciunea lui Iisus, care mă îmbărbăta şi mă mângâia în toate drumurile, în toate întâmplările şi necazurile, în sfârşit, am înţeles că ar fi mai bine să mă opresc undeva, atât pentru o mai bună însingurare, cât şi pentru a studia Filocalia. Aveam o mare dorinţă de a mă cufunda în ea şi de a scoate din ea adevărata învăţătură despre rugăciunea inimii pentru mântuirea sufletului.

Deoarece nu mă puteam angaja nicăieri din cauza mâinii mele infirme, neavând deci posibilitatea unui adăpost permanent, m-am dus în părţile Siberiei, la mormântul Sfântului Inochentie de Irkuţk, cu gândul că în pădurile şi stepele Siberiei călătoria îmi va fi mai liniştită şi, ca urmare, îndeletnicirea cu rugăciunea şi cu cititul, mai lesnicioasă.

Aşa am şi făcut, săvârşind neîncetat rugăciunea orală. La un moment dat am simţit că rugăciunea începe singură să treacă, nu ştiu cum, în inimă, adică inima, în timpul bătăilor ei obişnuite, parcă a început să rostească înăuntrul ei cuvintele rugăciunii. De pildă, zicea: la o bătaie, Doamne, la a doua, Iisuse, la a treia, Hristoase ş.a.m.d. Am încetat să spun rugăciunea cu gura şi am început să ascult cu stăruinţă cum grăieşte inima, aducân-du-mi aminte cum îmi explica acest lucru răposatul duhovnic. Cât era de plăcut! Apoi am început să simt o uşoară durere în inimă, iar în suflet <3 asemenea dragoste pentru Iisus Hristos, încât mi se părea că, dacă L-aş vedea, m-aş arunca la picioarele Lui şi, fără să le las din mâini, le-aş săruta cu dulceaţă, mulţumindu-i cu şiroaie de lacrimi că mi-a dat o astfel de mângâiere, mie, netrebnicului şi păcătosului.

Mai târziu a început să apară o oarecare căldură binefăcătoare în inimă, iar această căldură se împrăştia în tot pieptul. Acest lucru m-a îndemnat la o stăruitoare citire a Filocaliei, atât pentru a-mi verifica cele simţite, cât şi pentru a studia mai departe îndeletnicirea cu rugăciunea lăuntrică a inimii. Mi-era teamă ca altfel să nu cad în înşelare sau să primesc lucrările fireşti ca pe lucrări ale harului şi ca nu cumva să mă mândresc că am dobândit atât de curând rugăciunea neîncetată – după cum mă avertizase răposatul părinte.

Umblam acum îndeosebi noaptea, iar ziua o petreceam mai mult citind, stând în pădure, sub copaci. Ah! Câte lucruri noi, necunoscute, câtă înţelepciune mi-a descoperit această lectură! Gustam o dulceaţă aşa de mare, cum nici nu-mi putusem închipui. Cu toate că unele lucruri erau greu de înţeles pentru mintea mea proastă, urmările ce izvorau din rugăciunea inimii îmi lămureau totul. Apoi, din când în când, vedeam în vis şi pe răposatul meu părinte, care-mi explica multe şi mereu îndemna sufletul meu nepriceput spre smerenie.

Mai mult de două luni de vară le-am petrecut într-o astfel de fericire. Călătoream mai ales prin pădure şi pe drumuri lăturalnice. Dacă ajungeam într-un sat, ceream o traistă de posmagi, o mână de sare, îmi umpleam ulciorul cu apă şi astfel mai făceam o sută de verste. Fie din pricina păcatelor de care era plin sufletul meu, fie din pricina unor tainice cerinţe ale vieţii duhovniceşti, fie pentru o mai bună îndrumare şi experienţă, către sfârşitul verii au început să apară ispitele:

Într-o zi m-au ajuns din urmă doi oameni care păreau a fi soldaţi. Ei au început să-mi ceară bani. Când le-am spus că nu am nici o copeică, ei nu m-au crezut, strigând cu neruşinare: „Minţi, pelerinii adună mulţi bani.” Unul dintre ei a zis: „Ce să mai întindem vorba”, şi îndată m-a lovit cu o bâtă aşa de rău în cap, încât am căzut în nesimţire. Nu ştiu dacă am zăcut multă vreme leşinat, însă când mi-am revenit mă aflam la marginea pădurii, aproape de drum. Am scotocit peste tot după traista care îmi lipsea. Nu-mi rămăseseră decât băierile. Slavă Domnului că nu mi-au luat buletinul de identitate, pe care îl ţineam în căciulă, ca să-l pot arăta mai repede în cazul când mi l-ar fi cerut cineva. Sculându-mă de jos, am plâns amarnic, nu atât din cauza durerilor de cap, cât pentru faptul că jefuitorii m-au lăsat fără cărţile mele, fără Biblie şi fără Filocalie, care se aflau în traistă. Nu încetam să plâng. Unde era acum Biblia mea, pe care o citeam din copilărie şi pe care o avusesem întotdeauna la mine? Unde era Filocalia mea, din care scoteam şi îndrumări, şi mângâieri? M-am lipsit, nenorocitul de mine, şi de ultima comoară a vieţii mele, fără să mă fi întărit destul. Era mai bine să mă fi omorât, decât să trăiesc fără această hrană duhovnicească! Nu le voi mai putea acum dobândi!

Vreo două zile abia îmi mai mişcăm picioarele, fiind slăbit de amărăciune. A treia zi, sleit cu totul de puteri, am căzut sub o tufă şi am adormit. Şi iată, am visat că mă aflam la mănăstire, în chilia părintelui meu, plângân-du-mi amarul. Părintele, mângâindu-mă, îmi spunea:

- Aceasta să-ţi fie învăţătură, ca să nu te împătimeşti cu lucruri pământeşti, ca să mergi mai lesne spre cer. S-a îngăduit această ispită ca să nu cazi în iubirea de plăceri duhovniceşti. Dumnezeu vrea ca, într-adevăr, creştinul să se lepede cu totul de voia sa, de dorinţele sale şi de orice împătimire pentru ele şi să se predea cu totul în voia lui Dumnezeu. El rânduieşte toate întâmplările spre folosul şi mântuirea omului, căci El „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască” (I Tim. 2, 4). De aceea, îmbăr- bătează-te şi crede că „o dată cu ispita va aduce şi scăparea din ea” (I Cor. 10, 13). În curând vei fi mângâiat mai mult decât eşti întristat acum.

La aceste cuvinte m-am trezit şi am simţit că mi se întăresc puterile, că parcă mi se luminează şi mi se linişteşte sufletul. „Fie voia Domnului”, spusei şi, făcându-mi cruce, m-am ridicat şi am pornit la drum. Rugăciunea a început să lucreze din nou în inimă, ca şi mai înainte, şi timp de trei zile am călătorit liniştit.

La un moment dat am ajuns din urmă un convoi de deţinuţi. Când am trecut prin dreptul lor, i-am văzut pe cei doi oameni care m-au jefuit mergând în marginea convoiului. Am căzut la picioarele lor şi i-am rugat stăruitor să-mi spună unde sunt cărţile mele. La început ei nu mi-au dat nici o atenţie, apoi unul dintre ei mi-a zis:

- Dacă ne dai ceva, îţi vom spune unde se află cărţile tale. Dă-ne o rublă!

Eu m-am jurat că le voi da negreşit, chiar dacă ar trebui să o cerşesc.

- Iată, dacă vreţi, luaţi-mi ca zălog buletinul.

Ei mi-au spus că amândouă cărţile mele se află în căruţa convoiului, împreună cu alte lucruri furate sau găsite de ei.

- Dar cum le pot căpăta?

- Roagă-l pe căpitanul care ne conduce.

Am alergat la căpitan şi i-am explicat toate, cu de-a-mănuntul. Printre altele, m-a întrebat:

- Ştii să citeşti Biblia?

- Nu numai că ştiu să citesc orice, i-am răspuns, ci ştiu şi să scriu. Veţi vedea pe Biblie semnătura mea, dovadă că-mi aparţine. Uitaţi-vă că şi în buletinul meu este semnat acelaşi nume.

Căpitanul îmi spuse:

- Aceşti oameni sunt soldaţi dezertori. Trăiau într-un bordei şi îi jefuiau pe mulţi, dar i-a prins un vizitiu dibaci, căruia voiau să-i fure troica. Îţi dau cărţile dacă le găsesc, însă nu aici. Peste patru verste facem popas. Nu pot opri acum convoiul pentru tine.

Am mers cu bucurie alături de căpitan şi am intrat în vorbă cu el. Era un om în vârstă, bun şi cinstit. M-a întrebat cine sunt şi încotro merg. În timp ce-i răspundeam, am ajuns la casa de odihnă.

El a găsit cărţile, mi le-a dat şi mi-a zis:

- Unde să te duci acum, noaptea, dormi aici, în tindă. Astfel am rămas la el. Primind cărţile, am fost aşa de

bucuros, încât nu ştiam cum să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Le-am strâns la piept şi le-am ţinut aşa până când mi-au amorţit mâinile; de bucurie îmi curgeau lacrimi din ochi şi de atâta încântare inima îmi bătea năvalnic. Căpitanul, uitându-se mirat, m-a întrebat:

- Aşa de mult îţi iubeşti Biblia?

De bucurie, nu eram în stare să răspund nimic, numai plângeam. El continuă:

- Şi eu, frate, citesc în fiecare zi Evanghelia.

Zicând aceasta, şi-a desfăcut mantaua şi a scos o mică Evanghelie, tipărită la Kiev, îmbrăcată în argint.

- Şezi, şi am să-ţi povestesc ce m-a făcut să citesc Evanghelia. Să ni se aducă cina aici! ceru el.

Ne-am aşezat la masă, şi căpitanul a început să povestească:

- Din tinereţe am intrat în armată, dar nu în garnizoană, îmi cunoşteam slujba şi eram iubit de şefii mei, fiind un locotenent corect. Dar eu eram tânăr, prietenii, de asemenea. Spre nenorocirea mea m-am deprins să beau, până am căpătat patima beţiei. Când nu eram beat, eram un ofiţer corect, dar când începeam să beau, câte şase săptămâni nu mă trezeam. Multă vreme comandanţii mei m-au răbdat, însă, pentru o insultă adusă şefului, am fost degradat pentru trei ani şi transferat ca soldat în altă garnizoană. Dacă nu mă îndreptam şi nu mă lăsam de băut, mă aşteptau cele mai aspre pedepse.

Oricât mă sileam să mă înfrânez şi oricât căutam să mă tămăduiesc, nu puteam să mă las deloc de patima mea şi de aceea şefii mei căutau să mă transfere într-un batalion disciplinar. Auzind aceasta, nu mai ştiam ce să fac. Într-o zi şedeam pe gânduri în cazarmă. La un moment dat intră la noi un călugăr, care aduna bani pentru construirea unei biserici. Dădea fiecare cât putea. Monahul, apropiindu-se de mine, m-a întrebat: „De ce eşti atât de mâhnit?” Iar eu, intrând în vorbă cu el, i-am istorisit necazul meu. Monahul, înţelegând situaţia mea, mi-a zis: „Acelaşi lucru s-a întâmplat cu fratele meu şi iată ce l-a ajutat: duhovnicul i-a dat o Evanghelie, poruncindu-i cu străşnicie ca, atunci când îi va veni pofta de băutură, să citească de îndată un capitol din Evanghelie. Dacă din nou îi va veni pofta, să citească, mai departe, capitolul următor. Astfel, într-un timp destul de scurt, patima a dispărut şi, iată, sunt cincisprezece ani de când nu ia în sură nici o picătură de băutură. Fă şi tu aşa! Eu am o Evanghelie, dacă vrei, ţi-o aduc.”

Ascultând toate acestea, i-am zis: „Cum poate să-mi aiute Evanghelia ta, când nici una din străduinţele mele, nici medicamentele n-au putut să mă oprească de la băutură?” I-am vorbit astfel pentru că nu citisem niciodată Evanghelia.

„Nu vorbi aşa, mi-a răspuns monahul, te încredinţez că-ţi va folosi.”

A doua zi, monahul mi-a adus într-adevăr Evanghelia. Eu am deschis-o, m-am uitat, am citit şi i-am zis: „Nu pricep nimic din ea. Nici nu sunt deprins să citesc litera bisericească.”

Monahul a încercat din nou să mă convingă că înseşi cuvintele Evangheliei au o putere harică, fiindcă în ea se află scris ceea ce a grăit însuşi Dumnezeu. „Citeşte-o numai cu stăruinţă, chiar fără să înţelegi. Un sfânt părinte a zis: «Dacă tu nu înţelegi cuvântul lui Dumnezeu, totuşi demonii înţeleg ceea ce citeşti şi se cutremură.» Iar patima beţiei se naşte din imboldul demonilor. Şi iată ce-ţi mai spun: Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că însăşi camera în care se găseşte o Evanghelie înspăimântă duhurile întunericului şi ele nu se mai apropie de ea.”

Nu mi-aduc aminte ce bani i-am dat monahului, dar am luat Evanghelia, am aşezat-o în cufăr împreună cu celelalte lucruri şi am uitat-o acolo. După câtăva vreme mi-a venit o poftă nebună să beau. Atunci am deschis repede cufărul, ca să scot banii şi să fug la cârciumă. Cel dintâi lucru ce mi-a ieşit înaintea ochilor a fost Evanghelia, care mi-a adus aminte în chip viu de toate cele spuse de monah. Am deschis cartea şi am început să citesc capitolul I de la Matei. Citindu-l până la capăt nu am înţeles nimic, dar din nou mi-am adus aminte de ceea ce mi-a spus monahul: „Nu-i nimic că nu înţelegi, citeşte-o numai cu stăruinţă”. Am mai citit un capitol şi l-am înţeles mai bine. Am citit până la ora stingerii, când nimeni nu mai avea voie să iasă; astfel, în seara aceea n-am mers la băutură.

Sculându-mă dimineaţa şi pregătindu-mă să mă duc la cârciumă, mă gândii: „Ce-ar fi dacă aş mai citi un capitol din Evanghelie?”

Îl citii şi nu m-am mai dus. Când îmi veni pofta de băutură, iar am început să citesc şi m-am uşurat. Acest lucru m-a îmbărbătat şi ori de câte ori eram îndemnat să beau, citeam câte un capitol din Evanghelie. Cu cât citeam, cu atât mă uşuram şi, în sfârşit, îndată ce am terminat cele patru Evanghelii, patima beţiei mi-a dispărut cu totul, încât m-am dezgustat de băutură. Sunt douăzeci de ani de când nu mai beau.

Toată lumea s-a mirat de o asemenea schimbare petrecută cu mine. După trei ani am fost din nou avansat în gradul de ofiţer, mai târziu, în gradele următoare şi, în sfârşit, am fost numit comandant. M-am căsătorit, am nimerit o femeie bună, am adunat ceva avere şi acum, slavă Domnului, trăim bine şi, pe măsura puterilor, îi ajutăm pe săraci şi îi primim pe străini. Am şi un fiu, ofiţer; e băiat bun.

De când m-am vindecat de beţie, am făcut o făgăduinţă, ca în fiecare zi, în toată viaţa mea, să citesc Evanghelia, anume câte un evanghelist pe zi, fără să ţin seama de vreo piedică. Aşa fac acum. Dacă se întâmplă să am prea multe treburi în legătură cu serviciul şi mă obosesc prea tare, atunci seara, la culcare, o rog pe soţia mea sau pe fiul meu să-mi citească o Evanghelie şi astfel îmi împlinesc această pravilă fără întrerupere. Drept recunoştinţă şi spre slava lui Dumnezeu am îmbrăcat această Evanghelie în argint curat şi o port întotdeauna la pieptul meu.

Am ascultat cu bucurie cuvintele căpitanului şi i-am zis:

- Un caz asemănător am văzut şi eu. În satul nostru, la fabrică, era un meşter foarte iscusit; era un lucrător bun şi câştiga bine. Din nenorocire, se îmbăta şi încă destul de des. Un om cu frica lui Dumnezeu l-a sfătuit ca, atunci când îi va veni pofta să bea, să rostească câte 33 de rugăciuni în numele lui Iisus, în cinstea Prea Sfintei Treimi, după numărul celor 33 de ani de viaţă pământească ai lui Iisus Hristos. Meşterul ascultă, începu să împlinească această pravilă şi, în curând, se lăsă cu totul de băutură. Iar peste trei ani s-a dus la mănăstire.

- Dar, întrebă căpitanul, ce este mai presus, rugăciunea lui Iisus sau Evanghelia?

- Amândouă sunt la fel, căci Numele dumnezeiesc al lui Iisus Hristos cuprinde în sine toate adevărurile evanghelice. Sfinţii Părinţi zic că rugăciunea lui Iisus este prescurtarea întregii Evanghelii.

In cele din urmă, ne-am rugat împreună. Căpitanul a început să citească Evanghelia după Marcu de la început, iar eu ascultam, zicând în gând rugăciunea lui Iisus. La orele două după miezul nopţii căpitanul a terminat de citit şi ne-am despărţit ca să ne odihnim. După obiceiul meu, m-am sculat dis-de-dimineaţă. Toţi dormeau şi îndată ce începu să se lumineze m-am repezit la iubita mea Filocalie. Cu ce bucurie am deschis-o! Parcă m-aş fi întâlnit cu tatăl meu întors dintr-o ţară îndepărtată sau cu un prieten înviat din morţi. O sărutam şi-i mulţumeam lui Dumnezeu, Care mi-o înapoiase. Am mceput să citesc pe Teolipt din Filadelfia, în partea a Ii-a a Filocaliei.

M-a mirat învăţătura lui, în care el propune, în aceeaşi vreme şi pentru acelaşi om, trei lucruri diferite: „Şezând la masă, spune el, dă-i trupului hrană, auzului ceea ce se citeşte, iar minţii rugăciune.” Dar amintirea celor petrecute în seara cea plină de bucurie mi-a dezlegat această taină, anume că mintea şi inima nu sunt acelaşi lucru.

Când s-a sculat căpitanul, am ieşit să-i mulţumesc că m-a miluit şi să-mi iau rămas bun. El mi-a dat un ceai, o rublă şi mi-a urat drum bun. Astfel, m-am dus în drumul meu, bucurându-mă.

După o verstă, mi-am adus aminte că le-am făgăduit soldaţilor o rublă. Să le-o dau sau nu? Un gând îmi spunea: Ei te-au bătut şi te-au jefuit, ba nici nu se pot folosi de bani, căci sunt sub pază. Iar un alt gând îmi zicea altceva: Adu-ţi aminte că în Biblie este scris: „Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare” (Rom. 12, 20). Şi însuşi Hristos zice: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” (Mt. 5, 44). Şi iarăşi: „Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa” (Mt. 5, 40). Încredinţându-mă de acest adevăr, m-am întors; tocmai când mă apropiam de convoi, deţinuţii erau încolonaţi spre staţia următoare. Am alergat repede, i-am pus în mână unuia dintre soldaţi rubla pe care o aveam şi i-am zis: „Pocăi-ţi-vă şi rugaţi-vă! Iisus Hristos este iubitor de oameni. El nu vă va părăsi.” Cu aceste cuvinte m-am îndepărtat de ei şi am mers în drumul meu.

Străbătând vreo 50 de verste pe drumul mare, m-am gândit să ocolesc satele, ca să fiu mai singur şi să pot citi în linişte. Multă vreme am mers prin păduri şi arareori nimeream vreun sătuc, Uneori şedeam zile întregi în pădure citind cu sârguinţă Filocalia. Scoteam din ea o mare şi minunată învăţătură. Inima se înfierbânta spre unirea cu Dumnezeu, prin mijlocirea rugăciunii lăuntrice. Eram necăjit că nu găseam un adăpost, unde să mă pot îndeletnici liniştit, fără întrerupere, cu cititul.

În această vreme citeam de asemenea şi din Biblia mea şi simţeam că încep s-o înţeleg mai lămurit acum. Cu dreptate spun Sfinţii Părinţi că Filocalia este cheia care ne deschide tainele Sfintei Scripturi. Prin povăţuirea ei, am început să înţeleg în parte sensul tainic al cuvântului lui Dumnezeu, a început să mi se descopere ce este omul lăuntric, omul tainic, al inimii, ce înseamnă adevărata rugăciune, ce este închinarea în duh, ce înseamnă „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”, ce este negrăita mijlocire a Duhului Sfânt care suspină împreună cu noi, ce înseamnă „fiţi întru Mine”, ce înseamnă „dă-Mi inima ta”, ce înseamnă „să te îmbraci în Hris-tos”, ce înseamnă logodna Duhului în inima noastră, ce înseamnă cuvântul pornit din inimă: „Avva, Părinte” şi-altele, şi altele.

Când am început să mă rog cu inima, tot ce mă înconjura mi se arăta într-un chip fermecător: pomii, pământul, văzduhul, lumina, toate parcă îmi vorbeau, zicând că ele pentru om există, mărturisind dragostea lui Dumnezeu faţă de om; am înţeles că toate se roagă, că toate dau slavă lui Dumnezeu. Am înţeles din toate acestea ceea ce Filocalia numeşte „cunoaşterea graiurilor făpturii” şi am văzut mijlocul prin care se poate vorbi cu făpturile lui Dumnezeu.

Multă vreme am călătorit astfel. Într-un târziu am intrat într-un loc atât de sălbatic, încât trei zile nu am nimerit nici un sat. Posmagii mi se terminaseră şi eu m-am întristat grozav, ca nu cumva să mor de foame. De îndată ce am început să mă rog cu inima, mâhnirea mi-a trecut. M-am lăsat cu totul în voia lui Dumnezeu, devenind vesel şi liniştit. După încă o bucată de drum, am văzut în faţa mea, pe când treceam pe lângă o pădure mare, un câine. L-am ademenit, şi câinele, apropiindu-se, a început să se gudure pe lângă mine. M-am bucurat şi m-am gândit: Iată şi mila lui Dumnezeu. Negreşit că în această pădure creşte o turmă de oi şi, desigur, acest câine aparţine ciobanului sau poate unui vânător. Pot cere măcar puţină pâine, căci sunt peste 24 de ore de când n-am mâncat, sau pot să întreb unde se află un sat în apropiere, învârtindu-se pe lângă mine şi văzând că nu primeşte nimic, câinele alergă din nou în pădure, pe aceeaşi potecuţă îngustă pe care ieşise în drum. L-am urmat. Trecând vreo două sute de stânjeni, am zărit printre copaci câinele intrând într-o vizuină, din care începu să latre.

La un moment dat, de după un copac gros ieşi un ţăran slab, palid, de vârstă mijlocie. M-a întrebat cum am nimerit acolo. Iar eu l-am întrebat cum de se găseşte acolo. Astfel am intrat în vorbă. M-a poftit în bordeiul său şi mi-a mărturisit că e pădurar şi că păzeşte această pădure, care a fost vândută pentru tăiere. Mi-a pus înainte pâine cu sare.

- Te fericesc, i-am spus eu, că poţi trăi aşa de liniştit, izolat de oameni, nu ca mine, care rătăcesc din loc în loc şi mă ciocnesc de tot felul de oameni.

- Dacă vrei, spuse el, stai şi tu aici. Nu departe este un bordei vechi, dărăpănat, al fostului paznic, dar în care se mai poate locui. Pâine vom avea, căci ni se aduce în fiecare săptămână din sat. Iată şi pârâiaşul care niciodată nu seacă. Eu însumi, frate, mănânc de vreo zece ani, numai pâine goală cu apă. Niciodată altceva. Dar la toamnă, după ce ţăranii termină lucrul, vor veni aici vreo două sute de muncitori şi vor tăia această pădure. Atunci eu nu voi mai avea nici un rost şi nici pe tine nu te vor mai lăsa să trăieşti aici.

Ascultând toate acestea, m-am bucurat atât de mult, încât eram gata să-i cad la picioare. Nu ştiam cum să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru o asemenea milă faţă de mine. Ceea ce îşi dorise atât de mult sufletul meu venise acum pe neaşteptate. De-acum, mai mult de patru luni, puteam să mă folosesc de linişte şi de tihnă pentru a studia cu luare-aminte Filocalia şi pentru a introduce rugăciunea neîncetată în inimă.

Astfel, am primit cu bucurie să trăiesc până la vremea hotărâtă în bordeiul de care fusese vorba. Am intrat mai mult în vorbă cu acest frate simplu care m-a adăpostit. Mi-a istorisit viaţa lui şi mi-a destăinuit gândurile sale.

- în satul meu, zicea el, eu n-am fost dintre oamenii cei mai din urmă. Aveam o meserie. Vopseam stambă şi aîbăstream pânză, trăind în îndestulare, deşi nu fără de păcat. Înşelam clienţii, înjuram de mamă, mă îmbătăm şi băteam. În satul nostru era un bătrân cântăreţ, care avea o cărticică veche, veche de tot, în care era scris despre înfricoşata Judecată. El umbla pe la casele creştinilor şi le citea din această carte, lucru pentru care primea bani. Venea şi pe la mine. Se întâmpla uneori să-i dau zece copeici, iar el îmi citea până la cântatul cocoşilor. Astfel, eu ascultam lucrând, iar el citea despre chinurile pe care le vom avea în iad, cum se vor schimba cei vii şi morţii vor învia, cum se va pogorî Dumnezeu la Judecată, cum vor suna îngerii la Judecată din trâmbiţe şi ce foc, ce smoală vor fi acolo şi cum îi va mânca viermele pe păcătoşi. Într-o bună zi, când ascultam toate acestea, m-a cuprins spaima şi m-am gândit: Cum voi scăpa de munci? Cum să-mi mântuiesc sufletul, cum să-mi răscumpăr păcatele? După ce m-am gândit o vreme, mi-am lepădat uneltele meseriei, mi-am vândut căsuţa şi, cum eram singur, m-am făcut pădurar, cu condiţia ca oamenii să-mi dea pâine, îmbrăcăminte şi lumânări de ceară pentru rugăciunile mele.

Aşa trăiesc de mai bine de zece ani. Mănânc doar o dată pe zi, numai pâine cu apă. În fiecare zi mă scol la primul cântat al cocoşilor şi până la ziuă bat metanii cu fruntea la pământ. Când mă rog, aprind câte şapte lumânări în faţa icoanelor, iar ziua, când dau ocol pădurii, port pe trupul gol nişte lanţuri în greutate de 10 kg. Nu mai înjur, nu beau rachiu sau bere, nu mă bat cu nimeni, femei nu cunosc de când sunt.

La început, o asemenea viaţă mi-a fost plăcută, dar în ultima vreme au năvălit peste mine nişte gânduri de care nu mai pot scăpa. „Dumnezeu ştie, îmi zic ele, dacă ţi se vor ierta păcatele, iar viaţa aici e grea. Este oare adevărat ce scrie în cărticica aceea? Cum mai poate învia omul? Unul a murit acum o sută de ani, n-a mai rămas nici praful din el. Şi apoi, cine ştie, este oare iad sau nu? Se vede că, de îndată ce moare, omul putrezeşte, aşa încât îi piere şi urma. Poate că preoţii au scris această cărticică ca să ne sperie, ca pe nişte proşti, ca să trăim mai modest. Şi astfel, aici pe pământ trăieşti în osteneli, fără nici o mângâiere, şi pe lumea cealaltă nu va mai fi nimic, aşa încât ce folos avem din toate acestea? Oare nu-i mai bine să trăieşti măcar aici, pe pământ, în voie, mai cu veselie?” Acestea-s gândurile care mă muncesc pe mine, continuă el, şi mi-e teamă că iar am să mă întorc la meseria mea de altădată!

Ascultând toate acestea, îl compătimeam şi gândeam în sinea mea: Se spune că numai învăţaţii şi cei deştepţi sunt liber-cugetători şi nu cred în nimic, dar iată că şi fraţii noştri, ţăranii simpli, nutresc necredinţa în mintea lor! Precum se vede, lumea întunericului are îngăduiala să se strecoare în mintea oricui, iar în cei simpli poate că năvăleşte chiar mai uşor. Trebuie să ne înţelepţim şi să ne întărim, pe cât ne stă în putinţă, împotriva vrăjmaşului sufletesc, cu ajutorul cuvântului lui Dumnezeu.

Ca să-l ajut pe cât se putea şi pentru a întări credinţa acestui frate, am scos din traistă Filocalia şi am căutat capitolul 109 din cuviosul Isihie. I l-am citit şi apoi am început să-i lămuresc că înfrânarea de la păcate de frica chinurilor nu este nici rodnică, nici spornică, şi că nu este cu putinţă ca sufletul să se elibereze de păcatele făcute cu gândul prin nimic altceva decât prin paza minţii şi prin curăţia inimii, şi că toate acestea se dobândesc prin rugăciunea lăuntrică. Şi chiar de îşi va săvârşi cineva nevoinţele mântuitoare de suflet nu doar de teama muncilor iadului, ci din dorinţa de a moşteni împărăţia cerurilor, chiar şi aceste nevoinţe le numesc Sfinţii Părinţi lucru de năimit. Ei zic că frica de munci este calea robului, iar dorinţa unei răsplătiri în împărăţie este calea năimitului (a slugii plătite). Dumnezeu însă voieşte ca noi să mergem către El pe calea fiilor, adică din dragoste şi din osârdie pentru El să ne purtăm cinstit şi să ne des-fătăm cu unirea cea mântuitoare cu El, în suflet şi în inima. Oricât te-ai istovi, dacă nu-L vei avea întotdeauna pe Dumnezeu în minte şi rugăciunea lui Iisus în inimă, tot nu te vei linişti niciodată din partea gândurilor şi totdeauna vei fi lesne înclinat spre păcat.

- Apucă-te, aşadar, frate să săvârşeşti neîncetat rugăciunea lui Iisus, că doar îţi este cu putinţă şi lesne s-o faci în acesta singurătate; vei vedea un grabnic folos. Nu-ţi vor veni nici gândurile cele lipsite de Dumnezeu şi ţi se vor descoperi credinţa şi dragostea pentru Iisus Hristos. Vei înţelege cum învie morţii şi înfricoşata Judecată îţi va părea aşa cum va fi cu adevărat. Iar în inimă vor împăraţi o bucurie şi o uşurinţă atât de mare în urma rugăciunii, încât te vei mira şi nu te vei mai plictisi, nici nu te vei mai tulbura pentru mântuire.

Apoi i-am explicat, pe cât am putut, cum să înceapă şi cum să continue rugăciunea neîncetată a lui Iisus, cum porunceşte în această privinţă Cuvântul lui Dumnezeu, cum ne învaţă Sfinţii Părinţi. După cât se părea, era de acord cu propunerile mele şi s-a mai liniştit. După aceasta, despărţindu-mă de el, m-am închis în vechiul bordei pe care mi-l arătase.

Dumnezeul meu! Câtă bucurie şi încântare am simţit de îndată ce-am trecut pragul acestei grote sau, mai bine zis, al acestui mormânt. El mi se înfăţişa ca un prea frumos palat împărătesc, plin de toată mângâierea şi veselia. Cu lacrimi de bucurie îi mulţumeam lui Dumnezeu şi mă gândeam că acum, într-o asemenea tihnă şi linişte, pot să-mi împlinesc cu stăruinţă lucrarea mea şi să cer de la Domnul înţelepciune. Şi astfel am început mai întâi să citesc Filocalia toată, pe rând, de la început până la sfârşit, cu mare atenţie.

Într-un timp destul de scurt am citit tot şi am văzut câtă înţelepciune, sfinţenie şi adâncime se cuprind în ea. Dar cum în ea se scrie despre multe şi felurite subiecte şi se arată diferite învăţături ale Sfinţilor Părinţi, eu n-am putut să le înţeleg pe toate şi să le adun la un loc pe cele privitoare la rugăciunea lăuntrică, pentru ca să scot de acolo un mijloc pentru învăţarea rugăciunii neîncetate, care se lucrează singură în inimă. De aceea am dorit foarte mult să am această lucrare, potrivit poruncii lui Dumnezeu dată prin Apostol: „Râvniţi însă la darurile cele mai bune” (I Cor. 12, 31) şi iarăşi, „Duhul să nu-l stingeţi” (I Tes. 5, 19).

M-am tot gândit cum să fac; nu pot înţelege cu mintea mea, nici nu ştiu cine o să mă povăţuiască. Voi începe să-L rog stăruitor pe Dumnezeu, poate că Domnul mă va înţelepţi cumva. După aceasta, zile şi nopţi întregi n-am făcut nimic decât să mă rog neîncetat, fără să întrerup deloc rugăciunea. Gândurile s-au mai liniştit şi curând am visat că mă aflu în chilia răposatului meu duhovnic şi că el îmi tâlcuieşte Filocalia, zicându-mi: „Această sfântă carte e plină de o mare înţelepciune. Ea este o tainică vistierie de înţelegere ascunsă a înţelepciunii lui Dumnezeu. Nu oriunde, nu oricine o poate pricepe. Totuşi, pe măsura fiecăruia dintre cei ce caută să o înţeleagă, conţine toate cele potrivite: pentru cei înţelepţi învăţături înţelepte, pentru cei simpli, învăţături simple. De aceea, voi cei simpli trebuie s-o citiţi nu în ordinea în care sunt aşezate în ea cărţile Sfinţilor Părinţi, una după alta. Acolo, această ordine este o ordine teologică, dar cineva care vrea să înveţe rugăciunea lăuntrică, din Filocalie, trebuie să citească în ordinea următoare:

1. Scrisoarea lui Nichifor Monahul (în două părţi);

2. Cartea Sfântului Grigorie Sinaitul, afară de unele capitole scurte;

3. Sfântul Simeon Noul Teolog, despre cele trei chipuri ale rugăciunii şi cuvântul despre^credinţă;

4. Cartea Sfinţilor Calist şi Ignatie.

La aceşti Părinţi se găsesc îndrumări şi învăţături complete despre rugăciunea lăuntrică a inimii, pe înţelesul oricui.

De voieşti poveţe şi mai lămurite, atunci caută în partea a patra, chipul rugăciunii pe scurt, scrisă de Sfântul Calist, Patriarhul Constantinopolului.”

În vis eu ţineam în mâinile mele Filocalia şi am început să caut îndrumarea dată, dar nu puteam s-o găsesc defel, fiind agitat. Părintele, întorcând câteva file, mi-a zis: „Uite-o, am să ţi-o însemnez” şi ridicând un cărbune de pe pământ a făcut un semn pe marginea cărţii, în dreptul textului. Ascultam cu luare-aminte tot ceea ce-mi spunea stareţul şi căutam să memorez cât mai amănunţit.

M-am deşteptat şi, cum nu se luminase încă de ziuă, stăteam culcat şi repetam în mintea mea toate cele văzute în vis, gândindu-mă la cele spuse de duhovnic. În sfârşit, am început să cuget: Dumnezeu ştie, oare mi s-a arătat sufletul răposatului părinte sau mi s-au întocmit astfel propriile gânduri, fiindcă mă gândeam adesea şi mult la Filocalie şi la duhovnicul meu?

Cu această nedumerire m-am sculat pe când începea să se lumineze şi ce să vezi? Pe piatra care în bordeiul meu ţinea loc de masă, era deschisă Filocalia chiar în acel loc pe care mi-l arătase părintele şi care era însemnat cu cărbunele, întocmai cum am văzut în vis. Chiar şi cărbunele se afla lângă carte; acest lucru m-a uimit, căci mi-aduceam aminte precis că de cu seară cartea mea se afla închisă, lângă căpătâi, şi tot aşa de bine ştiam că mai înainte nu se afla nici o însemnare pe locul arătat. Această întâmplare m-a încredinţat de realitatea visului meu şi de viaţa plăcută lui Dumnezeu pe care a avut-o fericitul părinte.

M-am apucat să citesc Filocalia după rânduiala exactă ne care mi-o arătase. Am citit-o o dată, am citit-o şi a doua oară. Îmi încălzeam sufletul întru bucuria şi osârdia de a încerca prin lucrare tot ceea ce citeam. Mi s-a descoperit pe înţeles şi limpede ce însemnă rugăciunea lă-ntrică ce mijloace trebuie folosite pentru dobândirea ce decurge din ea, cum îndulceşte ea sufletul şi inima, cum putem cunoaşte dacă această îndulcire vine de la Dumnezeu, ori de la fire, ori din înşelarea diavolilor.

Mai întâi de toate m-am apucat să caut locul inimii, după învăţătura Sfântului Simeon Noul Teolog. Închizând ochii, mă uitam cu mintea, adică cu închipuirea, în inimă, voind să-mi înfăţişez cum se află ea în partea stângă a pieptului şi ascultam bătăile ei cu luare-aminte. Făceam aceasta timp de o jumătate de oră, de câteva ori pe zi. La început nu observam nimic, în afară de întuneric. Apoi, nu mult după aceasta, a început să mi se înfăţişeze inima, să mi se arate mişcările din ea. Mai departe, am început să introduc şi să scot rugăciunea lui Iisus, o dată cu răsuflarea, în inimă, după învăţătura Sfinţilor Gri-gorie Sinaitul, Calist şi Ignatie, adică, trăgând în mine aerul cu privirea minţii în inimă, ziceam „Doamne Iisuse Hristoase”, iar slobozind aerul ziceam „miluieşte-mă”.

Cu cât înaintam, cu atât repetam mai des, ajungând să petrec în această îndeletnicire aproape o zi întreagă. Când mă apăsa vreo greutate, lenea sau îndoiala, începeam să citesc imediat Filocalia în locurile despre lucrarea inimii şi din nou apăreau bucuria şi osârdia de a spune rugăciunea.

Peste vreo trei săptămâni, am început să simt o durere în inimă, apoi o oarecare căldură foarte plăcută, apoi o bucurie şi o mare linişte. Aceasta mă îndemna să lucrez cu stăruinţă, din ce în ce mai mult, rugăciunea, aşa încât toate gândurile erau ocupate cu ea. Simţeam o mare bucurie, în acest timp am început să am anumite stări sufleteşti, care din vreme în vreme îmi veneau în inimă şi în minte.

Se întâmpla uneori că simţeam în inimă ceva care parcă fierbea şi care mă desfăta; găseam în aceasta atâta uşurinţă, libertate şi mângâiere, încât mă schimbam cu totul şi cădeam în extaz. Simţeam o dragoste înflăcărată pentru Iisus Hristos şi pentru toată zidirea lui Dumnezeu. Uneori mi se revărsau lacrimi dulci de recunoştinţă faţă de Domnul, Care m-a miluit pe mine, un păcătos. Alteori, judecata mea cea slabă de mai înainte mi se lumina atât de bine, încât înţelegeam uşor şi cugetam cu uşurinţă cele ce mai înainte nici nu le puteam gândi măcar. Uneori căldura dulce din inimă mi se revărsa în toate mădularele şi simţeam cu adâncă smerenie înăuntrul meu prezenţa lui Dumnezeu. Alteori simţeam înăuntrul meu cea mai mare bucurie, care venea din chemarea numelui lui Iisus Hristos şi înţelegeam cele spuse de El: „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Le. 17, 21).

Trăind astfel de mângâieri desfătătoare, am observat că urmările rugăciunii inimii se descoperă în trei chipuri: în duh, în simţuri şi în minte. În duh, de pildă, dulceaţa dragostei lui Dumnezeu, liniştea lăuntrică, răpirea minţii, curăţenia gândurilor, desfătătoarea aducere-aminte de Dumnezeu. În simţuri, o plăcută încălzire a inimii, umplerea tuturor mădularelor de o dulce căldură plină de bucurie în inimă, o uşurinţă şi o bărbăţie, plăcere de viaţă, nesimţirea bolilor şi a necazurilor. În minte, limpezirea gândurilor, înţelegerea Sfintei Scripturi, cunoaşterea graiului făpturilor, dezlegarea de grijile deşarte şi cunoasterea bucuriei vieţii lăuntrice, încredinţarea de dragostea şi apropierea lui Dumnezeu.

Petrecând vreo cinci luni singur, în această stare, în rugăciune şi în simţăminte duhovniceşti, m-am obişnuit atât de bine cu rugăciunea inimii, încât necontenit mă ocupam cu lucrarea ei şi, în sfârşit, am simţit că rugăciunea este vie şi că se rosteşte de la sine în mintea şi în inima mea, fără nici o sforţare. Aceasta nu numai în stare de veghe, ci chiar şi în somn, neîncetând nici o clipă. Sufletul meu îi mulţumea lui Dumnezeu şi se topea într-o bucurie necontenită.

Sosi vremea să fie tăiată pădurea. Începuse să se adune lume şi am fost nevoit să-mi părăsesc locuinţa liniştită. Mulţumindu-i pădurarului, m-am rugat lui Dumnezeu, am sărutat acel petec de pământ în care mă învrednicise Dumnezeu pe mine, nevrednicul, de mila Sa. Mi-am luat traista cu cărţi şi am plecat la drum. Am rătăcit mult, prin diferite locuri până ce am ajuns la Irkuţk.

Rugăciunea inimii, de sine lucrătoare, a fost mângâierea şi bucuria mea în toate întâmplările. Ea nu a încetat niciodată să mă desfăteze, deşi nu întotdeauna mă îndulcea în aceeaşi măsură. Oriunde m-aş fi aflat, orice aş fi făcut, cu orice m-aş fi ocupat, ea nu mă stingherea şi nimic nu o micşora. Dacă lucram ceva, rugăciunea mergea de la sine în inimă şi lucrul sporea; dacă ascultam sau citeam ceva cu luare-aminte, rugăciunea nu înceta nicidecum şi simţeam în acelaşi timp şi una, şi cealaltă, ca şi cum m-aş fi dedublat sau ca şi cum aş fi avut două suflete într-un singur trup.

Doamne, Dumnezeule, cât de tainic este omul! „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!” (Ps. 103, 25).

Mi se întâmplau, de asemenea, multe fapte minunate în viaţa mea, pe drum. Dacă ar fi să le istorisesc pe toate, nu le-aş termina în câteva zile.

Odată, într-o iarnă, mergeam pe înserate, singur, printr-o pădurice, ca să ajung într-un sat care era la vreo două verste depărtare. La un moment dat, a apărut şi s-a aruncat asupra mea un lup mare. Eu ţineam în mâinile mele metaniile de lână ale duhovnicului (le aveam întotdeauna la mine). Şi tocmai cu aceste metanii am lovit lupul. Ce credeţi că s-a întâmplat? Metaniile au scăpat din mâna mea şi s-au agăţat, nu ştiu cum, drept de gâtul lupului, care, făcând un salt într-o parte, sărind peste o tufă de mărăcini, s-a încurcat cu labele din spate în mărăciniş şi s-a agăţat cu metaniile de ciotul unui copac uscat şi a început să se zbată. Dar nu putea să scape, căci metaniile îi strânseseră gâtul. Eu mi-am făcut cruce cu credinţă şi m-am dus să-l eliberez pe lup, dar făceam aceasta mai mult pentru a nu-mi pierde scumpele mele metanii. De îndată ce m-am apropiat şi am pus mâna pe ele, lupul le-a rupt şi a fugit. Mulţumindu-i lui Dumnezeu şi pomenind pe fericitul meu părinte, am ajuns cu bine în sat.

M-am dus la han şi am cerut să fiu găzduit peste noapte. Am intrat în casă. În colţul din faţă şedeau la masă două persoane: un bătrân şi un om gras, de vârstă mijlocie, amândoi părând, după înfăţişare, oameni cu carte. L-am întrebat pe ţăranul care le păzea caii cine sunt. El mi-a spus că bătrânul este învăţător, iar cel de vârstă mijlocie, grefier; amândoi, de neam bun. Îşi duceau caii la iarmaroc, la vreo 20 de verste de locul acela.

După ce am stat câtva timp, am cerut un ac cu aţă, m-am apropiat de lumânare şi am început să-mi cos metaniile rupte. Grefierul se uită la mine şi-mi zise:

- Se vede că ai bătut metanii cu multă râvnă, că le-ai si rupt.

- Nu le-am rupt eu, ci lupul.

- Cum, nu cumva şi lupul se roagă?

Eu le-am povestit amănunţit cum s-au petrecut lucrurile si cât de preţioase sunt pentru mine aceste metanii. Grefierul râse din nou şi vorbi:

- Voi, cei pierde-vară, vedeţi întotdeauna minuni! Ce lucru sfânt mai e şi ăsta? Pur şi simplu lupul s-a speriat şi a plecat, căci şi câinii, şi lupii se tem de lovituri. Câte se mai întâmplă, şi-acum înseamnă să credem că toate sunt minuni?

Auzind acestea, învăţătorul începu să discute cu dânsul:

- Nu te pripi! Dumneata nu poţi pricepe. Eu însă văd în istorisirea acestui ţăran o dublă taină, a naturii simţite şi a celei duhovniceşti.

- Cum aşa? întrebă grefierul.

- Păi, să vezi. Deşi nu ai studii înalte, totuşi ai binevoit să înveţi măcar istoria sfântă a Noului şi Vechiului Testament pentru uzul şcolarilor. Îţi aduci aminte că, pe când Adam, primul om, se afla într-o sfântă stare de nevinovăţie, toate animalele şi fiarele îi erau supuse. Ele se apropiau cu frică de Adam şi el le punea nume. Părintele căruia i-au aparţinut aceste metanii a fost cu siguranţă sfânt; dar ce înseamnă sfinţenia? Nimic altceva decât o întoarcere, prin nevoinţă, la starea de nevinovăţie a primului om, întoarcere ce se petrece în sufletul omului păcătos. Când se sfinţeşte sufletul, se sfinţeşte şi trupul. Metaniile s-au aflat întotdeauna în mâini sfinte. Ca urmare, prin atingerea mâinilor lui şi printr-o emanaţie de sfinţenie, li s-a altoit o putere sfântă, ca puterea stării de nevinovăţie a primului om. Iată taina naturii duhovniceşti… Toate animalele simt această putere prin mijlocirea mirosului, căci nasul tuturor fiarelor este cea mai de seamă unealtă a simţurilor. Iată care este taina naturii simţite…

- Voi cei învăţaţi vorbiţi numai de putere şi înţelepciune; cu noi, cei simpli, e mult mai clar: torni un pahar de votcă şi-l dai pe gât, vine şi puterea, spuse grefierul în timp ce se îndreptă spre tejghea.

- Asta-i treaba dumitale, spuse dascălul, cât despre cunoştiinţele ştiinţifice, lasă-le celor învăţaţi.

Mi-a plăcut cum a vorbit învăţătorul. Apropiindu-mă de el, i-am povestit cum mi s-a arătat în vis duhovnicul, cum m-a învăţat şi cum mi-a însemnat cu cărbunele pe Filocalie. Învăţătorul a ascultat toate acestea cu luare-aminte, în timp ce grefierul, întins pe bancă, mormăia:

- Adevărat e că cine citeşte prea mult Biblia se scrânteşte. Aşa este! Unde s-a văzut ca o nălucă să facă noaptea semne prin cărţi? Ornul ăsta pur şi simplu a trântit cartea pe podele pe când dormea şi a murdărit-o cu funingine. Şi, iată, minunea-i gata! Ei, frate, am mai văzut eu ca alde tine!

Mormăind aceste cuvinte, s-a întors spre perete şi a adormit.

M-am adresat învăţătorului, zicând:

- Dacă vreţi, vă arăt chiar cartea pe care se află semnul adevărat, şi nu o murdărie de funingine.

Am scos din traistă Filocalia şi i-am arătat-o, spunându-i:

- Mă minunez cum un suflet fără trup a putut să ia cărbunele şi să scrie.

Învăţătorul, uitându-se la semn, a zis:

Este o taină a duhurilor. Îţi voi explica acest lucru. Uite, vezi? Când duhurile apar cu chip trupesc în faţa unui viu, ele îşi alcătuiesc trupul din materie lumioasă şi când dispar întorc din nou cele împrumutate de la stihii pentru alcătuirea trupului. Şi cum aerul are o elasticitate a lui, se strânge şi se întinde, sufletul îmbrăcat în el poate lua orice formă, poate acţiona şi scrie. Dar ce fel de carte ai tu? Dă-mi voie să mă uit prin ea. El a luat-o şi a deschis-o la Simeon Noul Teolog.

- Trebuie să fie o carte teologică. Eu n-am văzut-o.

- Această carte este aproape toată alcătuită din învăţături privitoare la rugăciunea lăuntrică a inimii, ce se face în numele lui Iisus Hristos. Ea se descoperă aici în toate amănuntele, din mărturia a douăzeci şi cinci de Sfinţi Părinţi.

- A! rugăciunea lăuntrică o ştiu, spuse învăţătorul… Închinându-mă, l-am rugat să-mi spună câte ceva despre rugăciunea lăuntrică.

- Iată ce se spune în Noul Testament: omul şi toată făptura nu se supun deşărtăciunilor de bună voie şi toată firea suspină năzuind şi dorind să intre în libertatea fiilor lui Dumnezeu. Şi acest tainic suspin al făpturilor şi năzuinţa înnăscută a sufletelor constituie rugăciunea lăuntrică. N-ai nevoie s-o înveţi, ea există în toţi şi în toate…

- Dar cum poţi s-o dobândeşti, s-o descoperi şi s-o simţi în inimă, să-ţi dai seama de ea şi s-o primeşti cu voinţa ta, pentru ca ea să lucreze deschis, să desfăteze, să lumineze şi să mântuiască?

- Nu-mi aduc aminte dacă e scris despre aceasta undeva, în tratatele teologice, răspunse învăţătorul.

- Uite aici, aici sunt scrise toate, i-am arătat eu.

Învăţătorul a luat un creion, şi-a notat numele cărţii şi mi-a zis:

- Voi comanda negreşit această carte în Tobolsk şi o voi cerceta.

Apoi ne-am despărţit.

La plecare i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru convorbirea avută cu învăţătorul, m-am rugat ca Domnul să rânduiască astfel, încât să citească măcar o dată Filo-calia şi să-l înţelepţească spre mântuire.

În primăvară, într-un sat, s-a întâmplat să mă opresc la un preot. Acesta era un om bun, fără familie. Am stat la el trei zile. Cercetându-mă în această vreme, la urmă mi-a zis:

- Rămâi la mine, te plătesc, căci am nevoie de un om conştiincios. Ai văzut că la noi se construieşte lângă vechea biserică de lemn una nouă, de piatră. Nu găsesc un om de încredere care să vadă de lucrători şi să stea în biserică, unde se adună banii pentru construcţie. Cred că tu ai fi în stare de aşa ceva şi ai putea trăi şi tu bine, potrivit cu starea ta. Ai sta singur în paraclis şi te-ai ruga lui Dumnezeu. Acolo este şi o mică odaie retrasă. Rămâi, te rog, măcar până ce se termină biserica.

Cu toate că întâi am refuzat, totuşi, la rugămintea convingătoare a preotului, am consimţit. Astfel am rămas până toamna. La început eram liniştit. Mă îndeletniceam cu rugăciunea, deşi venea mult norod la biserică, mai ales în zilele de sărbătoare. Unii ca să se roage, alţii ca să caşte gura, iar alţii ca să mai şterpelească ceva din tava în care se adunau banii. Şi cum eu între timp citeam, uneori Biblia, alteori Filocalia, unii dintre ei intrau în vorbă cu mine, iar alţii mă rugau să le citesc ceva.

De la un timp am observat că o fată de ţăran venea adesea la biserică şi se ruga îndelung lui Dumnezeu.

Trăgând cu urechea la murmurele ei, mi-am dat seama că rostea nişte rugăciuni ciudate, uneori cu totul schimonosite. Am întrebat-o ce fel de rugăciuni spune. Mi-a zis că mama ei ţine de Biserică, însă tatăl ei făcea parte dintre rascolnicii care nu-i recunosc pe preoţi. Am sfătuit-o să rostească rugăciunile aşa cum trebuie, după tradiţia Bisericii şi am învăţat-o „Tatăl Nostru” şi „Născătoare de Dumnezeu”. Către sfârşit i-am spus: Să zici cât mai des si cât mai mult rugăciunea lui Iisus. Ea ajunge mai repede decât toate rugăciunile la Dumnezeu şi prin ea îţi vei dobândi mântuirea sufletului.

Fata mi-a primit sfatul cu luare-aminte şi a început să facă astfel, cu toată simplitatea. Şi ce credeţi? După o vreme destul de scurtă, mi-a mărturisit că s-a deprins cu rugăciunea lui Iisus, că simte o neîncetată bucurie de a se îndeletnici cu aceasta – dacă i-ar fi cu putinţă, chiar necontenit -, căci atunci când se roagă simte o mare plăcere, iar după ce sfârşeşte, de asemenea, bucurie şi dorinţa de a reîncepe rugăciunea. M-am bucurat de acest lucru şi am sfătuit-o să continue şi mai mult rugăciunea în numele lui Iisus Hristos.

Se apropia sfârşitul verii. Mulţi dintre cei ce veneau la biserică începuseră să vină la mine nu numai ca să le citesc câte ceva, ci şi ca să le dau sfaturi pentru diferitele necazuri ale vieţii şi chiar ca să prezic pierderile şi pagubele lor. Se ede că unii mă socoteau vrăjitor. În sfârşit, şi fata despre care v-am vorbit a venit tristă la mine, ca să ceară un sfat: Nu ştia ce să facă, căci tatăl ei se gândise s-o mărite împotriva voinţei ei cu un rascolnic dintre cei ce nu au preoţi şi că nu-i va cununa un preot, ci un ţăran.

- Ce fel de cununie legiuită va mai fi, se jeluia ea, căci asta e totuna cu desfrânarea. Aş vrea să fug unde-oi vedea cu ochii.

Eu i-am zis:

- Dar unde-ai să fugi, căci or să te găsească? În vremea de acum nu te poţi ascunde nicăieri, fără acte. Te vor găsi oriunde. Mai bine roagă-te cu mai multă stăruinţă lui Dumnezeu, pentru ca El, cu judecăţile Sale, să nimicească gândul tatălui tău şi să-ţi păzească sufletul de păcat şi de eres. Acest lucru va fi mai de nădejde decât fuga ta.

Vremea trecea, iar gălăgia, precum şi smintelile lor îmi deveniseră de nesuferit. În sfârşit, terminându-se şi vara, m-am hotărât să las biserica şi să-mi continuu, ca mai înainte, calea. Preotul a încercat să mă oprească, spunându-mi că aceasta e viaţa care mi se potriveşte cel mai bine, că le sunt folositor, însă fără sorţi de izbândă.

După ce am străbătut vreo zece verste, m-am oprit într-un sat ca să dorm. În casa în care am poposit, era un ţăran tare bolnav şi i-am sfătuit pe cei ce-l îngrijeau să-l împărtăşească cu Sfintele Taine ale lui Hristos. Ei au primit sfatul meu şi spre dimineaţă au trimis după preotul din sat. Am rămas să-i aştept şi să mă rog. Am ieşit afară, în drum, m-am aşezat pe o prispă şi am aşteptat să-l întâmpin pe preot. La un moment dat, a ieşit pe neaşteptate, dintr-o curte, acea fată care se ruga în biserica „mea”, alergând către mine.

- Cum ai nimerit aici? o întrebai.

- Au făcut tocmeala ca să mă dea după rascolnic şi eu am fugit, zise, închinându-se la picioarele mele. Ai milă de mine, ia-mă cu tine şi du-mă într-o mănăstire de maici. Eu nu vreau să mă mărit. Voi trăi în mănăstire si acolo voi rosti rugăciunea lui Iisus. Pe tine te vor asculta şi mă vor primi acolo.

- Unde vrei să te duc? Prin părţile acestea eu nu cunosc nici o mănăstire de maici şi, apoi, cum să merg cu tine, când tu n-ai nici buletin? În primul rând nu te vor primi nicăieri şi apoi nici n-ai să te poţi ascunde în vremurile astea undeva, căci or să te prindă de îndată. Or să te trimită din post în post până la tine în sat, ba chiar or să te pedepsească pentru vagabondaj. Du-te mai bine acasă şi te roagă lui Dumnezeu. Iar dacă nu vrei să te măriţi, atunci prefă-te că ai o neputinţă. Aceasta se numeşte prefăcătorie mântuitoare. Aşa s-au prefăcut mama Sfântului Clement şi cuvioasa Marina, care s-au mântuit în mănăstire de călugări, precum şi mulţi alţii.

În timp ce noi şedeam de vorbă, am văzut o căruţă cu doi cai, având în ea patru ţărani, oprindu-se deodată în faţa noastră; fata a fost înhăţată şi aruncată în teleagă, pornind mai departe cu unul dintre ei. Ceilalţi trei mi-au legat mâinile şi m-au mânat înapoi în satul în care îmi petrecusem vara. În ciuda cuvintelor mele de apărare, ei strigau mereu:

- O să-ţi arătăm noi, sfinţişorule, cum sunt pedepsiţi cei ce ademenesc fetele!

Spre seară am fost dus la arest. Aici oamenii legii mi-au băgat picioarele în lanţuri şi m-au închis până dimineaţa, când urmau să se adune să mă judece. Preotul, aflând că mă aflu la închisoare, a venit să mă cerceteze. Mi-a adus de mâncare, m-a mângâiat şi mi-a făgăduit că îmi va lua apărarea şi că va spune ca un părinte duhovnicesc că nu am apucăturile de care mă învinuiesc ei.

Judecătorul a ajuns abia a doua zi seara şi s-a oprit la deputat. I s-au raportat cele întâmplate. Ei porunci ca să se strângă adunarea de judecată, iar pe mine să mă ducă la judecătorie. Am intrat. Stăteam şi aşteptam. Judecătorul se aşeză cu autoritate la masă, cu pălăria pe cap şi răcni:

- Epifanie! Fiică-ta, când a plecat de-acasă, a şterpelit ceva?

- Nimic!

- Şi nici n-a făcut vreun rău cu nătărăul ăsta?

-Nu!

- Atunci iată cum vom judeca şi vom încheia afacerea: tu cu fiică-ta puteţi pleca, iar noi îl vom învăţa minte pe acest voinic, îl vom pedepsi zdravăn, ca să nu se mai arate pe aici multă vreme. Asta-i tot!

Zicând acestea, judecătorul se ridică de pe scaun şi se duse să se culce, în timp ce eu am fost trimis din nou la închisoare.

Dis-de-dimineaţă au venit doi jandarmi, care, după ce m-au bătut, mi-au dat drumul. Eu m-am dus, mulţumindu-i lui Dumnezeu că m-a învrednicit să sufăr pentru numele Lui. Asta m-a mângâiat şi mi-a încălzit şi mai mult rugăciunea neîncetată a inimii. Toate aceste întâmplări nu m-au supărat deloc, ca şi cum s-ar fi întâmplat altcuiva, iar eu numai le-aş fi văzut. Chiar când mă băteau, eram în stare să rabd. Rugăciunea îmi îndulcea inima, nu mă lăsa să iau aminte la nimic.

După ce am umblat patru verste, am întâlnit-o pe mama fetei, care venea de la târg cu diferite cumpărături.

Văzându-mă, mi-a zis:

- Mirele nostru a refuzat-o pe fată. Vezi, s-a supărat pe Aculina că a fugit de el.

Mi-a dat apoi pâine şi turtă dulce, iar eu m-am dus mai departe. Timpul fiind frumos, nu am vrut să dorm noaptea în sat, ci, găsind în pădure două claie de fân, mi-am făcut loc sub ele. Am visat că mergeam pe drum şi citeam capetele lui Antonie cel Mare din Filocalie. Deodată m-a ajuns din urmă duhovnicul, care îmi spuse:

- Nu citeşti unde trebuie. Uite unde trebuie să citeşti! Şi mi-a arătat capitolul 35 al lui Ioan Carpatul, în care sunt scrise următoarele: „Uneori cel ce învaţă e dat spre necinstire şi rabdă ispite pentru cei ce se folosesc duhov- niceşte de el.” Şi mi-a mai arătat şi capitolul 41, al aceluiaşi, unde se spune: „Cei ce folosesc rugăciunea cu mai multă râvnă riscă ispite mai înfricoşate şi mai sălbatice.”

Apoi mi-a mai zis:

- Îmbărbătează-te cu duhul şi nu deznădăjdui! Ţine minte ce a spus Apostolul: „mai mare este Cel ce este întru voi decât cel ce este în lume” (I In. 4,4). Tu ai aflat din experienţă că nu este îngăduită nici o ispită mai presus de puterile omului, căci „o dată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (I Cor. 10, 13). Nădejdea în acest ajutor dumnezeiesc îi întărea şi-i condu^ cea spre râvnă pe sfinţii rugători, care nu numai viaţa lor şi-au petrecut-o în rugăciune, ci din dragoste învăţau şi descopereau şi altora această lucrare, atunci când erau prilejul şi vremea potrivită. Despre aceasta vorbeşte Sfântul Simeon al Tesalonicului astfel: „Se cuvine să ne rugăm neîncetat, după porunca lui Dumnezeu, nu numai noi înşine în numele lui Hristos, ci se cuvine să învăţăm şi să descoperim această rugăciune şi celorlalţi, tuturor în general: monahilor, celor înţelepţi, celor simpli, bărbaţilor, femeilor şi copiilor, ca să trezim în toţi râvna pentru rugăciunea neîncetată.” Tot astfel vorbeşte şi cuviosul Calist, că nici lucrarea minţii întru Domnul – adică rugăciunea lăuntrică -, nici cunoaşterea contemplativă şi nici mijloacele de ridicare a sufletului spre înălţimi nu trebuie păstrate doar în mintea noastră, ci trebuie puse pe hârtie şi arătate spre folosul tuturor, pentru dragostea aproapelui. Chiar şi cuvântul lui Dumnezeu grăieşte despre aceasta: „Frate ajutat de frate este ca o cetate tare şi înaltă” (Pilde 18, 19). Să avem numai grijă, în acest caz, să fugim de slava deşartă pe cât ne stă în putinţă şi să ne păzim ca sămânţa învăţăturilor dumnezeieşti să nu fie semănată în vânt.

Deşteptându-mă, am simţit în inima mea o mare bucurie şi, întărit sufleteşte, m-am dus mai departe, în drumul meu.

După o bucată de vreme, anume pe 24 martie, am simţit o dorinţă nespusă ca a doua zi, în ziua Bunei-Vestiri a Prea Curatei Maici a Domnului, să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine ale lui Hristos. Am întrebat dacă e departe biserica. Mi s-a răspuns: 30 de verste. Aşa că în tot restul zilei şi toată noaptea următoare am mers întins, ca să apuc utrenia. Timpul era cât se poate de urât; când ningea, când ploua şi, pe deasupra, sufla un vânt puternic şi rece. In drumul meu trebuia să trec peste un mic râu îngheţat şi, în momentul în care am ajuns la jumătatea lui, gheaţa de sub picioare spărgându-se, m-am cufundat în apă până la brâu.

Am mers aşa ud la utrenie, am stat şi la Liturghie, iar Dumnezeu m-a învrednicit să mă împărtăşesc. Ca să petrec ziua aceasta în linişte, fără să mi se tulbure bucuria duhovnicească, l-am rugat pe paznicul bisericii să-mi îngăduie să rămân până a doua zi în casa lui. Toată ziua aceea am petrecut-o într-o negrăită bucurie şi dulceaţă duhovnicească a inimii. Stăm culcat pe scândurile acestei căsuţe fără foc, de parcă m-aş fi odihnit în sânul lui Avraam. Rugăciunea lucra în mine cu putere. Dragostea pentru Iisus Hristos şi pentru Maica Domnului se ridica în inima mea în dulci valuri şi părea că-mi ridică sufletul într-un extaz mângâietor.

Noaptea târziu, am simţit la un moment dat o puternică durere în picioare şi atunci mi-am adus aminte că sunt ude. Nu am dat importanţă acestui lucru şi am început să iau aminte mai stăruitor la rugăciunea din lăun-trul inimii şi nu am mai simţit durerea. Dimineaţa, când am vrut să mă scol, am văzut că nici nu puteam să-mi mişc picioarele. Îmi amorţiseră cu totul şi mi se albiseră. Am stat astfel nemişcat două zile. A treia zi, paznicul m-a izgonit din casă, zicându-mi:

- Dacă ai să mori aici, am să am multă bătaie de cap cu tine.

De-abia m-am putut târî până la biserică, unde m-am culcat pe treptele pridvorului. Astfel am zăcut şi aici vreo două zile. Oamenii care treceau pe lângă mine nu-mi dădeau nici cea mai mică atenţie, cu toate rugăminţile mele.

În cele din urmă, un ţăran s-a apropiat de mine, s-a aşezat jos şi a intrat în vorbă cu mine. Printre altele mi-a zis:

- Am să te tămăduiesc eu. Şi mie mi s-a întâmplat tot aşa, cunosc un leac pentru boala asta. Ce-mi dai?

- N-am ce-ţi da, i-am răspuns.

- Dar în traistă ce ai?

- Nişte posmagi şi nişte cărţi.

- Ei, atunci ai să-mi lucrezi măcar o vară, dacă te-oi vindeca?

- Nici să lucrez nu pot. N-am decât o mână sănătoasă, cealaltă mi s-a uscat aproape de tot.

- Atunci ce poţi să faci?

- Nimic altceva decât să scriu şi să citesc.

- Aha, să scrii? Ei bine, o să-mi înveţi băiatul să scrie. Copilul meu citeşte puţin, dar vreau să şi scrie. Cei ce cunosc meşteşugul ăsta îmi cer 20 de ruble ca să-l înveţe să scrie. E prea scump pentru mine.

Am căzut la învoială şi ţăranul împreună cu paznicul m-au dus târâş şi m-au aşezat în curtea din dos, într-o baie veche, goală, care aparţinea acestui oln.

Ţăranul a adunat de pe câmp, de prin curţi şi din gropile de gunoaie, un braţ de felurite oase putrede – de animale şi de păsări de tot felul -, pe care le-a spălat, le-a tocat mărunt cu o piatră şi le-a pus într-un cazan mare. A acoperit cazanul cu un capac găurit, apoi l-a răsturnat peste o oală băgată în pământ, iar partea de sus a cazanului a lipit-o cu un strat gros de lut şi, înconjurându-l cu o grămadă de lemne, le-a dat foc şi ele au ars aşa mai bine de 24 de ore. A doua zi a scos din pământ oala, în care cursese prin găurile din cazan cam o jumătate de kilogram de lichid gros, roşiatic, unsuros şi puternic mirositor, ca de carne vie, crudă; oasele erau albe, curate, străvezii, parcă ar fi fost de sidef sau de mărgăritar. Cu alifia aceea mi-a fricţionat puternic picioarele de cinci ori pe zi. Şi ce credeţi? Peste două zile am simţit că pot mişca degetele. A treia zi puteam îndoi şi dezdoi picioarele, iar a cincea zi m-am ridicat pe picioare şi m-am plimbat, sprijinindu-mă într-un băţ, prin curte. Într-un cuvânt, peste o săptămână picioarele mele s-au întărit definitiv, ca şi mai înainte.

I-am mulţumit pentru aceasta lui Dumnezeu şi mă gândeam în sinea mea: Ce înţelepciune dumnezeiască se află în făpturi! Nişte oase uscate, putrede, prefăcute aproape cu totul în pământ, conţin o astfel de putere dătătoare de viaţă! Aceasta este ca o arvună a viitoarei învieri a trupurilor. Iată, aceasta ar trebui să i-o spun acelui pădurar la care am trăit şi care se îndoia de învierea de obşte.

Refăcându-mi astfel sănătatea, am început să-l învăţ pe băiat. I-am scris, ca model, rugăciunea lui Iisus. L-am pus să o copieze, arătându-i cum să rostească binişor cuvintele. Pentru mine era destul de uşor să-l învăţ, pentru că ziua el slujea la vechil şi venea la mine doar atunci când vechilul dormea, adică dis-de-dimineaţă, până la vremea Liturghiei.

Băiatul era priceput şi a început să scrie destul de bine. Văzând vechilul că ştie scrie, l-a întrebat cine l-a învăţat. „Un pelerin ciung, care trăieşte la noi, în baia cea veche”, i-a zis băiatul. Vechilul – polonez de neam – a venit să mă vadă şi m-a găsit citind Filocalia. El a intrat în vorbă cu mine şi m-a întrebat:

- Ce citeşti? I-am arătat cartea.

- Asta-i Filocalia, spuse el. Am văzut această carte la preotul nostru catolic, când trăiam la Vilna. Totuşi eu am auzit despre ea că ar conţine nişte scamatorii şi meşteşuguri ciudate privitoare la rugăciune, scrise de monahii greci. Tot aşa cum în India şi la Buchara fanaticii stau jos şi se umflă, căutând să capete o gâdilitură la inimă, şi – în prostia lor – socotesc că acest simţământ natural este rugăciunea ce li se dă, chipurile, de Dumnezeu. Noi trebuie să ne rugăm pur şi simplu, cu scopul de a ne împlini datoria faţă de Dumnezeu. Te-ai sculat şi ai rostit „Tatăl nostru”, aşa cum ne-a învăţat Hristos, iată că pentru toată ziua eşti un om drept, dar nu să o ţii mereu, una şi bună.

S-ar putea întâmpla să-ţi ieşi din minţi, ba să-ţi îmbolnăveşti şi inima.

- Să nu crezi astfel de lucruri despre această carte sfântă. Aceasta n-a fost scrisă de nişte simpli călugări greci, ci de cei mai mari şi de cei mai sfinţi oameni din vechime, pe care îi cinsteşte şi Biserica voastră, cum sunt Antonie cel Mare, Macarie cel Mare, Marcu Ascetul, Ioan Gură de Aur şi alţii. Ba şi călugării din Italia şi cei din Buchara au luat de la ei mijlocirea inimii, care duce la rugăciunea cea curată lăuntrică. Numai că ei au stricat şi au schimonosit aceasta, după cum îmi povestea duhovnicul meu. Iar în Filocalie, toate învăţăturile privitoare la lucrarea rugăciunii inimii sunt scoase din cuvântul Domnului, din Sfânta Scriptură, în care acelaşi Hristos care a poruncit să zici Tatăl Nostru, a poruncit să săvârşim şi rugăciunea inimii sau neîncetată, zicând: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Mt. 22, 37), „Privegheaţi şi vă rugaţi” (Mc. 13, 33), „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi” (In. 15, 4). Iar Sfinţii Părinţi, aducând mărturia Sfântului împărat David, din Psalmi: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Ps. 33, 8), tâlcuiesc aceste cuvinte astfel: Un creştin trebuie să caute să dobândească prin toate mijloacele dulceaţa rugăciunii şi să caute în ea neîncetat mângâierile, iar aceasta nu numai o dată pe zi, zicând „Tatăl nostru”.

Iată, eu o să-ţi citesc că aceşti sfinţi osândesc pe cei ce nu se silesc să caute şi să înveţe rugăciunea cea dulce a inimii. Ei scriu că asemenea oameni greşesc din următoarele motive:

1. Contrazic Scriptura inspirată de Dumnezeu.

2. Nu pot preţui o stare mai înaltă şi desăvârşită a sufletului, căci, mulţumindu-se cu faptele bune din afară, nu pot cunoaşte foamea şi setea de neprihănire şi, de aceea, se lipsesc de fericirea şi de bucuria întru Domnul.

3. Închipuindu-şi despre sine multe lucruri, potrivit cu virtuţile din afară, nu arareori cad în înşelare sau în mândrie, şi prin acestea se pierd.

- Ceea ce-mi spui tu e ceva prea înalt. Noi, mirenii, nu putem ajunge până acolo.

- Uite, o să-ţi citesc ceva mai simplu, ca să vezi cum şi în viaţa mirenească oamenii buni au învăţat rugăciunea neîncetată.

Am găsit în Filocalie cuvântul lui Simeon Noul Teolog despre tânărul Gheorghe şi am început să-l citesc. Acest cuvânt i-a plăcut vechilului, care mi~a spus:

- Dă-mi, te rog, să citesc această carte în timpul liber.

- Ţi-o dau pentru 24 de ore, pentru mai multă vreme nu ţi-o pot da, căci citesc în fiecare zi câte ceva din ea şi fără ea nu pot.

- Cel puţin scrie pentru mine cuvântul pe care l-ai citit acum şi o să-ţi plătesc.

- Nu-mi trebuie plată, o să-ţi copiez cuvântul aşa, din dragoste, numai să-ţi dea Dumnezeu râvnă pentru rugăciune.

Am transcris îndată cu plăcere cuvântul pe care i l-am citit. Vechilul i l-a citit soţiei sale şi le-a plăcut amândurora. După aceea, mă chemau uneori la ei acasă. Mă duceam cu Filocalia şi le citeam, iar ei, şezând lângă un pahar de ceai, ascultau. Odată m-au oprit să prânzesc cu ei. Soţia vechilului, o bătrânică prietenoasă, şedea cu noi Şi mânca peşte fript. Din nebăgare de seamă, s-a înecat cu un os. Cu toate ajutoarele care i s-au dat, osul n-a putut fi scos nicidecum. Ea simţea o durere puternică în gât, iar peste două ceasuri a căzut la pat. Vechilul a chemat doctorul, care se afla la 30 de verste, iar eu m-am dus acasă trist din cauza acestei întâmplări.

Noaptea, într-un somn uşor, am auzit glasul duhovnicului meu, fără a-l vedea. Glasul lui îmi spuse:

- Stăpânul tău te-a vindecat, iar tu n-o ajuţi pe soţia vechilului? Dumnezeu ne-a poruncit să fim părtaşi la durerea aproapelui.

- Aş ajuta-o cu bucurie, dar cum? Nu cunosc nici un mijloc.

- Uite ce să faci: de când era mică ea are un adevărat dezgust, o mare scârbă faţă de untdelemn. Nu numai că nu-l foloseşte, dar nu poate să-i sufere nici măcar mirosul, căci îi vine greaţă. De aceea să-i dai să bea o linguriţă de untdelemn. Ea o să înceapă să verse şi va arunca osul afară, iar untdelemnul va unge rana din gât, pe care a făcut-o zgârietura osului şi astfel se va vindeca.

- Dar cum o să-i dau untdelemnul, dacă ea se îngreţo- şează de el? N-o să-l bea!

- Tu spune-i vechilului să o ţină de cap şi să-i toarne deodată în gură, chiar cu forţa.

Deşteptându-mă, m-am dus imediat la vechil şi i-am povestit toate cu de-amănuntul. El mi-a spus:

- Ce-o să facă untdelemnul tău? Uite că horcăie şi aiurează, ba i s-a umflat şi gâtul. Dar, hai să încercăm! Untdelemnul tău este un leac nevătămător, chiar dacă n-o să ajute.

El turnă într-un păhăruţ puţin untdelemn şi silirăm bolnava să-l înghită. Îndată a început să verse cu putere, şi osul a fost aruncat afară amestecat cu sânge. Bolnava s-a uşurat şi a adormit îndată, cuprinsă de un somn greu.

Dimineaţa am venit s-o cercetez şi am văzut-o stând liniştită lângă un pahar cu ceai, mirându-se împreună cu bărbatul ei de vindecare, de cum mi s-a spus în vis că ei nu-i place untdelemnul, lucru pe care nu-l ştia nimeni, în afară de ei doi. Între timp sosi şi doctorul. Nevasta vechilului i-a povestit tot ce s-a întâmplat cu ea, iar eu i-am povestit cum ţăranul mi-a tămăduit picioarele. Ascultân-du-mă, doctorul a zis:

- Nici primul, nici al doilea caz nu sunt de mirare. În amândouă cazurile a lucrat puterea naturii înseşi. Totuşi, ca să nu uit, le voi nota.

Doctorul a scos creionul şi a însemnat în carnetul său de note.

Curând după aceasta s-a răspândit vestea prin toate părţile că sunt înainte văzător, doctor şi vrăjitor. Din toate părţile au venit la mine să mă cerceteze tot felul de oameni, cu diferitele lor treburi şi întâmplări. Îmi aduceau daruri, începând să mă cinstească şi să mă fericească. Timp de o săptămână am răbdat toate acestea, însă m-a cuprins teama să nu cad în slavă deşartă, aşa încât am plecat de acolo noaptea, în taină.

Am pornit din nou pe drumul meu singuratic, simţind o mare uşurare, de parcă mi se luase un munte de pe umeri. Rugăciunea mă mângâia din ce în ce mai mult, iar uneori inima mea parcă fierbea de nesăturata dragoste pentru Iisus Hristos; din acest clocot dulce parcă mi se revărsa putere în toate încheieturile mele, ca nişte pârâiaşe mângâietoare. Pomenirea lui Iisus Hristos mi s-a întipărit atât de puternic în minte, încât, cugetând la întâmplările evanghelice, parcă le vedeam înaintea ochilor Şi plângeam de bucurie. Uneori simţeam în inimă o bucurie aşa de mare, încât nu o pot spune în cuvinte.

Se întâmpla să nu intru în nici o locuinţă omenească câte trei zile şi trei nopţi şi, în extazul meu, simţeam că parcă sunt singur pe pământ, un ticălos păcătos singur în faţa milostivului şi iubitorului de oameni Dumnezeu. Această singurătate mă mângâia şi dulceaţa rugăciunii era de data aceasta atât de viu simţită, încât lucra mai cu putere decât atunci când eram între oameni.

În sfârşit, am ajuns la Irkuţk. Închinându-mă la Sfintele Moaşte ale Sfântului Inochentie, mă gândeam în sinea mea: unde mă voi duce acum? Aici nu aş fi dorit să trăiesc multă vreme, fiindcă oraşul era prea plin de oameni. Tot gândindu-mă astfel, am pornit pe o stradă unde m-am întâlnit cu un negustor dintre localnici, care m-a oprit şi m-a întrebat:

- Eşti oare pelerin? Vino la mine!

Am intrat cu el într-o casă bogată. Negustorul m-a întrebat ce fel de om sunt, iar eu i-am povestit călătoriile mele. După ce m-a ascultat mi-a zis:

- Ar fi bine să mergi să vizitezi Ierusalimul. Acolo e loc sfânt, cum nu mai găseşti în altă parte.

- M-aş duce bucuros, îi spusei, dar n-am mijloacele necesare să călătoresc decât pe uscat. Mă pot duce până la mare, dar nu am cu ce plăti transportul pe apă. Îmi trebuie mulţi bani.

- Dacă doreşti – îmi spuse negustorul -, îţi procur eu mijloacele. Acum un an am trimis acolo un moşneag dintre târgoveţii noştri. O să-ţi dau o scrisoare pentru băiatul meu din Odessa. El locuieşte acolo şi are legături comerciale cu Constantinopolul. La el vin corăbii şi el te va duce cu bucurie până la Constantinopol. Iar acolo va porunci funcţionarilor lui să-ţi închirieze un loc în corabie până la Ierusalim şi va plăti el banii, că doar nu costă prea mult.

Auzind acestea m-am bucurat, i-am mulţumit mult binefăcătorului meu pentru bunătatea lui, dar mai mult i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru că are aşa o dragoste părintească şi o asemenea grijă pentru mine, un ticălos care nu face nici un bine, nici lui, nici oamenilor, şi care mănâncă pâine străină.

Am fost astfel oaspetele acestui binefăcător negustor timp de trei zile. Potrivit făgăduinţei făcute, i-a scris fiului său o scrisoare despre mine.

Şi, iată, acum merg spre Odessa, cu gândul să ajung şi până la Oraşul Sfânt, la Ierusalim, dar nu ştiu de va îngădui Domnul să ajung să mă închin Mormântului Său purtător de viaţă.

citeste si Povestirea a treia

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu